Zurbagiul
Bătrîneţea
schimbă firea sălbăticiunilor ca şi pe aceea a oamenilor. Cunoaştem fiecare
bătrîni care au devenit ursuzi, arţăgoşi, acri, avari, mizantropi, duşmănoşi
faţă cu toată lumea.
Tot aşa cerbul bătrîn caută singurătatea, nu suferă în jurul lui
tineret, e irascibil, gata de bătaie. De asemenea fioroşii mistreţi solitari,
„pustnicii" care se înfundă în sihlele cele mai nepătrunse şi îşi trăiesc
viaţa în ură faţă de toate vieţuitoarele. Şi cerbii, şi căpriorii, si vierii
bătrîni se apropie de semenii lor numai chemaţi de ademenirile împerecherii.
Acelaşi fenomen îl găsim şi la cocoşii de munte. De la o anumită vîrstă
cocoşii nu mai sunt parteneri ideali pentru jocurile de dragoste din
primăvară. Le-a trecut vremea. Dar le-a rămas, sau chiar li s-a mărit pornirea
de invidie şi de gelozie. Vin şi moşnegii la locurile de bătaie, pe care le-au
cercetat şi unde au trăit dragostele atîtea primăveri în şir. Aici însă sunt...
neglijaţi. Alte generaţii au preferinţa frumoaselor, iar bătrînii în zadar îşi
înfoaie trupurile mari si îşi răsfiră cozile cu nouăsprezece pene; găinile
aurii-ruginii se supun voinicilor mai tineri, uitînd pe bătrîni în crucea
bradului sau pe pîlcul de zăpadă pe care joacă.
Aceşti cocoşi sfîrşesc prin a deveni nişte bătăuşi straşnici. Unde
observă vreo apropiere între trubadur şi domniţă se reped, începe bătaia, de
cele mai multe ori bătrînul cu trupul greu, cu cioc puternic şi cu labe groase
iese biruitor. Uneori un asemenea bătrîn bătăios şi gelos e în stare să strice
bătaia în care roteşte şi el. Terorizează pe toţi ceilalţi cocoşi din bătaie.
Am văzut cu ochii: bătrînul rotea şi cînta o vreme, apoi se repezea după cei
mai tineri, cum auzea pe vreunul rotind şi el prin apropiere. Îndată zburau
penele, de parca le smulgeai cu mîna. Cel flocăit, tînărul, tăcea, îi era frică
să-şi mai spună versul. Doar dacă rotea tăcut, ca un mut, fără glas.
Bătaia de cocoşi din Muntele Fata era şi veche şi vestită între
vînători. Adevărat că pornind de la casa silvică de lîngă opustul Oaşa cam
asudai urcînd pieptiş coasta iute, dar cam pe la jumătatea urcuşului pînă la
golul din vîrf dădeai la dreapta şi de acum nu mai era nici mult si nici greu
prin pădurea seculară. Iar în bătaia ai cărei molizi bărboşi prindeau mai
întîi zîmbetul zorilor, era horă întinsă, cum alta prin munţii aceia nu era
decît doar cea din Smida Mare şi cea din Hurdubeu.
Se poate că am greşit oleacă împotriva legii ospitalităţii cînd n-am
pomenit nimic despre bătaia din Fata a celor doi prieteni, care veniseră să
împuşte cocoşi. I-am îndreptat spre bătăile din Pîrîul Lacului şi din Diudiu,
foarte bune şi ele şi în care apoi au şi avut succes. În Valea Mare aveam de
gînd sa împuşc cocoşul pe care mi-l ceruse un liceu pe seama muzeului de
istorie naturală. În bătaia din Fata plănuiam să nu răsune puşcă în primăvara
aceea. Acolo mă voi furişa cîteva dimineţi ca să privesc paşnic hora de
dragoste, în toate amănuntele ei.
Chiar în prima seară am urcat la bătaia „mea". Aşa e rînduiala
vînătorilor de cocoşi de munte. În zori se merge la vînătoare, iar cu o seară
înainte la „ascultat". În crepuscul vin în bătaie cocoşii care peste zi
erau răspîndiţi; îşi ocupă fiecare bradul, înnoptează în el si aşteaptă zorile
cu frenezia şi încîntările lor. Seara vînătorul îşi dă seama cam cîţi cocoşi
are în bătaie, cîţi au să cînte în dimineaţa următoare, cînd el are să-i
apropie cu puşca. Ştirea pe care am cules-o astfel era bună. Am numărat peste
zece cocoşi care s-au slobozit cu zgomot mare în cetinile de pe la vîrfuri şi
m-am bucurat dinainte de spectacolul din crăpatul dimineţii de mîine.
Cînd am ajuns în apropierea locului de bătaie şi am aşteptat să se taie
geana de la răsărit, în pădurea bătrînă era o tăcere aşa de mare, încît dacă
vreo stea ar fi sfîşiat în cădere bolta de sus, poate i-aş fi auzit vuietul.
Apoi, ca în atîtea alte dăţi, întîi s-a trezit o păsăruică, apoi a trecut peste
vîrfuri, cîrîind, un sitar. Mai tîrziu a bătut toaca cel dintîi cocoş. S-a
îndemnat al doilea, s-a trezit al treilea ; şi de aici mai de aproape si din
marginea de jos a bătăii au început să vină strofele, întîi timide, apoi
încheiate, cu foc, cu tot mai mult foc.
M-am apropiat vînătoreşte, călăuzit de salba de versuri ale unuia, care
mi se părea mai înteţit şi aici mai la îndemînă. Nu-l vedeam în semiîntunericul
nopţii care se lăsa cu greu biruită; şi în negreaţa cetinilor, nici nu voiam
parcă încă să-l văd; închizîndu-mi şi eu ochii, îi pot despleti mai bine notele
ciudate ale cîntecului.
Ce s-a întîmplat oare? A tăcut în mijlocul versului. Am auzit pocnet de
aripi care se lovesc, fîlfîit, cocoşul s-a ridicat şi s-a mutat în alt molid. A
tăcut o bucată de vreme, apoi, oarecum cu frică, a clămpănit de cîteva ori.
Cînd să înceapă strofă întreagă, aud iarăşi zarvă ca de bătaie şi cocoşul meu
se avîntă în alt copac. Abia scîrţîie odată din gîtlej şi nu-l mai aud. Încep
să petrec cu luare aminte glasul altuia. Acelaşi lucru: ceva îl sperie, îl
alungă, îl face să tacă. Apoi iau seama că este ceva ce tulbură întreaga
bătaie. Cum se înteţeşte undeva un cîntec, este frînt deodată : se aude
învălmăşeală scurtă, cîntăreţul este alungat şi încetează. Pînă la urmă abia se
mai leagă cîte o strofă ici şi colo, pe furiş, ca să fie îndată tăiată. Fîlfîit
în dreapta, în stînga, toată bătaia tulburată. Ce să fie oare?
Mi-am adus aminte de o dimineaţă din anul trecut, din bătaia de la
Comun. Acolo se întîmpla ceva asemănător. O pasăre răpitoare se avînta unde
auzea cocoş cîntînd şi îl alunga. Ciudat lucru a fost atunci că acea răpitoare
— pe care pînă la urmă am prins-o în bătaia puştii — nici nu era decît un
şorecar încălţat (Buteo lagopus), oaspe de iarnă la noi, prea mic ca să se
încumete la o pradă de mărimea cocoşului de munte. Parcă îşi făcea numai o
plăcere din a-i speria şi a-i alunga pe cîntăreţi. Să se repete oare acum
acelaşi lucru neobişnuit?
Cu mare băgare de seamă m-am furişat pînă spre mijlocul locului de
bătaie, ca să văd ce ar putea să fie. Nu era nicio pasăre răpitoare, ci un
cocoş. Ca şi cînd ar fi înnebunit, unde auzea că se înfiripă cîte un vers se
repezea, lovea, alunga. Odată l-am văzut bine în vîrful unui
molid din apropiere. Nu se înfoia, nu
cînta; stătea ca în pîndă, atent. Auzea un vers — se repezea iute ca să-l
strice.
Am văzut de atîtea ori duelurile aprige ale cocoşilor de munte. Se
desfăşurau însă totdeauna jos, pe pămînt şi aveau în ele ceva cavaleresc. Doi
rivali care îşi măsoară puterile şi vor să cucerească întîietatea. Unul rămîne
învingător şi se bucură de victorie în iatacul găinilor din tufele de afin,
celălalt pleacă să-şi caute norocul în altă parte. Cu aceasta s-a lichidat duşmănia.
Acesta de aici era un bătăuş care se lega de toată lumea, îi pizmuia pe toţi. În
loc să se ia la întrecere în măiestria cîntecului şi a jocului, nu avea alt
gînd decît să-i împiedice pe ceilalţi. Şi nici nu se bătea ca lumea; era
mulţumit dacă a stricat cheful. Şi reuşea să-l strice. În bătaia asta vestită,
cu atîţia cocoşi veniţi în ea, nu puteam auzi un vers dus pînă la capăt. Pînă
la urmă abia îndrăznea cîte un cocoş să bată cîte un început de toacă.
Îmi era necaz, dar pe de altă parte mă interesa scena care ieşea din
comun. Parcă era un flăcău arţăgos şi beat, care a intrat în horă numai ca să
facă gîlceavă şi să împiedice petrecerea. Trebuie să stau pînă la sfîrşit, ca
să văd cum se termină.
S-a luminat de zi, au venit pe rînd găinile în bătaie, ascunse discret
prin afiniş, printre brăduii mărunţi. Unul cîte unul au coborît din molizi
cocoşii şi au dat să rotească pe zăpada de jos. Pace bună! Se repezea nebunul
cînd la unul cînd la celălalt şi îi alunga. „Prostule! — mi-am zis în mine. —
Tufele-s pline de găini. Dacă n-ai chef de rotit, du-te şi-ţi alege una".
El nu! Se ţinea de capul jucăuşilor şi îi alunga, pe rînd. Ciudat că niciunul
nu îndrăznea să ţină luptă cu el. Trebuie că îi cunoşteau puterea ciocului şi a
labelor. Îndată se fereau, mai alergînd pe jos, mai luînd aripi pînă în cetini.
Găinile
au început să cheme, „got-got, got-got". Mai pe ocolite, mai tupilat s-au
furişat la ele şi cocoşi din cei înfricaţi. Se mai repezea şi acolo bătăiosul,
dar parcă nu rămînea decît pînă zădărnicea o întîlnire, şi căuta pricină
altuia. Hotărît: teroriza şi strica toată bătaia, fără să tragă vreun folos,
numai aşa, din pizmă.
S-a făcut zi
mare. Întîi găinile, apoi cocoşii s-au răspîndit, a plecat şi răul. În bătaie n-am mai rămas decît eu singur, care îmi
munceam capul să înţeleg adevărata noimă a piesei de teatru ce se terminase.
Am urcat în bătaia din Fata şi a doua dimineaţă. S-a repetat aidoma
comedia de ieri. Dar numai pînă la un loc. Cînd mi-a venit la îndemînă
arţăgosul care se repezea şi ici şi colo, i-am trimis o mînă de alice şi apoi
am rămas nemişcat. Tăcerea a încremenit în jurul meu. Apoi, într-un tîrziu, a
bătut toaca un cocoş, pe urmă altul si altul. Timid, ca de încercare. Nu s-a
mai repezit nimeni să le taie elanul. Unul a legat de toacă tocilat, apoi a
spus strofa întreagă. în alt molid a versuit şi a jucat altul şi, în mai puţin
de o jumătate de oră era în toi hora de dragoste, aşa cum o ştiam că trebuie să
fie, aşa cum îmi aduceam aminte că era şi odinioară, cînd mi-am împuşcat aici
primul cocoş.
După ce s-au împrăştiat şi de data aceasta nuntaşii, mi-am ridicat victima.
Era un cocoş mare, cum nu mai împuşcasem, şi, desigur, cel mai bătrîn pe care l-am
avut în mînă vreodată. Un moşneag cu toate semnele vîrstei: ciocul ca de
vultur, cu cangea ascuţită adusă pînă sub vîrful mandibulei, cele două şanţuri
de pe cioc coborîte aproape pînă la vîrf şi adînci, gîtul gros, barba bogată în
pene, picioarele osoase si puternice.
Vîj * înăcrit, căruia vîrsta i-a răpit încîntările dragostei şi i-a pus
în loc pornire de mînie şi de pizmă împotriva celor ce i-au luat locul în
favoarea mireselor alegătoare.
Împuşcătura mea a asigurat pe seama muzeului acelui liceu un cocoş
splendid şi în aceeaşi vreme a scăpat bătaia din Fata de zurbagiul care o
teroriza.
* moşneag
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu