Somnul de veci (10)

ZECE

Bijutierul evreu slab şi cu ochi negri, care vindea marfă în rate, stătea în picioare la intrare, în aceeaşi poziţie ca în după-amiaza trecută. Mi-a aruncat din nou o privire înţelegătoare când am intrat. Magazinul lui Geiger arăta neschimbat. Aceeaşi lampă strălucea pe măsuţa din colţ şi aceeaşi blondă, în nuanţa cenuşii, în aceeaşi rochie neagră, ca din piele de căprioară, se sculă din dosul măsuţei şi înaintă spre mine cu acelaşi zâmbet prudent pe faţă.

— Ce...! spuse ea şi se opri.

Degetele cu unghii argintii tresăriră de-a lungul trupului. În surâsul ei exista o nuanţă de sforţare. Nu mai zâmbea. Rânjea. Îşi închipuia doar că zâmbeşte.

— M-am întors, am zis cu un aer distant, şi-am scuturat ţigara. E aici domnul Geiger?

— Mă tem... mă tem că nu. Nu-i aici... mă tem că nu. Să vedem... ce doriţi?

Mi-am scos ochelarii de soare şi-am lovit cu ei delicat încheietura mâinii stângi. Dacă ai 90 de kilo­grame şi poţi arăta efeminat, înseamnă că eram la înălţime.

— Istoria cu ediţiile princeps n-a fost decât un pretext, i-am şoptit. Trebuie să fiu atent. Am ceva care-l interesează. Ceva care-l interesează de mult timp.

Degetele cu unghii argintii pipăiră părul blond deasupra unei urechi cu cercel cu pietre negre ief­tine.

— Ah, un simplu comis-voiajor, zise ea. Ei bine... n-ai decât să vii mâine. Cred că mâine are să fie aici.

— Lasă bancurile. Şi eu lucrez în branşa voastră.

Ochii i se îngustară, până căpătară o slabă sticlire verzuie, ca o mlaştină de pădure, departe în umbra pomilor. Degetele i se strânseră în palmă. Mă fixă şi îşi ţinu o clipă respiraţia.

— E bolnav? Aş putea să-l văd la el acasă? am spus nerăbdător. Nu pot să aştept o veşnicie.

— Eşti... un... eşti... un... vorbele i se înfun­dară în gâtlej.

Am crezut c-o să cadă în nas. Tremura din tot corpul iar faţa i se descompuse ca o prăjitură de mireasă. Şi-o recompuse încet, ca şi când ar fi ridicat o greutate mare, doar datorită voinţei. Zâmbetul reapăru şifonat rău pe la colţuri.

— Nu, zise ea. Nu. Nu-i în oraş. E inutil. N-ai putea să vii... să vii... mâine?

Tocmai deschisesem gura să-i răspund când se crăpă uşa de la despărţitură. Tânărul înalt, brunet şi chipeş, îmbrăcat într-o scurtă lipită de corp, aruncă o privire prin uşa întredeschisă; era tras la faţă şi ţinea buzele strânse. Mă văzu, închise repede uşa la loc, dar nu mai înainte ca să zăresc pe jos o grămadă de lădiţe de lemn, căptuşite cu ziare şi pline cu cărţi vraişte. Un bărbat într-o salopetă nou-nouţă le aranja. O parte din stocul lui Geiger lua altă destina­ţie.

Când uşa se închise, mi-am pus ochelarii de soare şi-am salutat-o pe blondă, ducându-mi degetul la pălărie.

— Atunci pe mâine. Aş dori să vă las o carte de vizită, dar ştiţi cum e cazul.

— Da, ştiu cum e.

Tremură iar uşor şi printre buzele boite strident se auzi un slab şuier de respiraţie. Am ieşit din maga­zin şi-am apucat-o spre apus pe bulevard, până la colţ, apoi la nord pe strada care da în aleea paralelă cu spatele magazinelor. O camionetă neagră, cu margini de plasă de sârmă şi fără nici o inscripţie, era parcată în spatele magazinului lui Geiger. Omul în salopeta nou-nouţă tocmai încărca o lădiţă pe rampa camionetei. M-am întors pe bulevard şi lângă blocul alăturat de cel al lui Geiger am găsit un taxi parcat în faţa unei guri de incendiu. La volan, un tânăr cu o mutră obraznică citea o revistă cu poves­tiri de groază. Mi-am vârât capul în geam şi i-am arătat un dolar.

— Urmăreşti o maşină?

Mă măsură din cap până în picioare.

— Detectiv particular.

Rânji:

— Specialitatea mea, amice.

Vârî revista în rama oglinzii retrovizoare şi m-am urcat în maşină. Am ocolit blocul şi-am oprit în faţa ieşirii din dos a magazinului lui Geiger, lângă o altă gură de incendiu.

În camionetă se aflau vreo şase lădiţe iar omul în salopetă închise uşile din plasă de sârmă, prinse în cârlig rampa de încărcare şi se sui la volan.

— Urmăreşte-l, i-am spus şoferului.

Omul în salopetă ambală motorul, aruncă o pri­vire în susul şi-n josul aleii şi o porni grăbit în direc­ţia opusă. Ieşi din alee şi o luă la stânga. Noi la fel. Am zărit camioneta apucând-o la răsărit pe Bulevardul Franklin şi i-am cerut şoferului să se apropie puţin de ea. N-a vrut sau n-a reuşit. Când am intrat pe Bulevardul Franklin, am zărit-o la o distanţă de două blocuri. Am avut-o în faţă tot parcursul până la Vine, peste Vine şi tot drumul până la Wes­tern. După Western am mai surprins-o de două ori. Era o circulaţie intensă iar băiatul cu mutra obraz­nică o urmărea de la prea mare depărtare. Tocmai îi pomeneam de asta fără jenă, când camioneta, aflată mult în faţa noastră, o luă din nou spre nord. O apucă pe o stradă numită Britanny Place. Când am ajuns pe Britanny Place, camioneta dispăruse.

Băiatul cu mutra obraznică scoase prin geamul despărţitor câteva sunete pentru a mă îmbărbăta şi începurăm să urcăm dealul, cu şase kilometri pe oră, căutând din ochi camioneta în dosul arbuştilor. Două blocuri mai încolo, Britanny Place vira spre răsărit şi se unea cu Randall Place pe o fâşie de teren unde se afla o casă albă cu apartamente de închiriat, dispusă cu faţada pe Randall Place şi cu intrarea garajului din subsol pe Britanny Place. Tocmai tre­ceam pe acolo şi băiatul cu mutra obraznică îmi spunea că maşina nu putea fi departe când, privind intrarea boltită a garajului, am văzut în întuneric uşile din spate ale camionetei deschise din nou. Am ocolit până în faţa casei cu apartamente şi-am coborât din maşină. În holul de la intrare nu era nimeni şi nu exista nici tablou telefonic pentru chiriaşi. Lângă un zid fusese împins un birou de lemn, alături de cutiile de scrisori aurite. Am parcurs numele. Un oarecare Joseph Brody locuia în aparta­mentul 405. Un oarecare Joe Brody primise cinci mii de dolari de la generalul Sternwood ca s-o lase în pace pe Carmen şi să-şi caute altă fetiţă cu care să se distreze. Putea fi acelaşi Joe Brody. Eram gata să fac prinsoare.

Am ocolit un colţ al peretelui şi-am ajuns la picioarele scării din dale, în faţa unui lift automat. Partea superioară a liftului se găsea la nivelul pode­lei. Pe o uşă de alături de lift scria: Garaj. Am des­chis-o şi-am coborât câteva trepte strâmte până la subsol. Uşa liftului automat era dată de perete şi sprijinită, iar individul în salopetă nouă umplea liftul cu lădiţe grele şi bombănea furios. M-am oprit lângă el, am aprins o ţigară şi l-am urmărit. Nu i-a plăcut că-l urmăream.

După o vreme am spus:

— Ai grijă la greutate, amice. Liftul nu rezistă decât la jumătate de tonă. Unde sui asta?

— La apartamentul domnului Brody, patru, zero, cinci. Eşti administratorul?

— Mda. Par nişte lucruri de furat.

Îmi aruncă o privire furioasă. Avea ochii palizi şi cu cearcăne albicioase.

— Cărţi, se răsti el. Patruzeci şi cinci de kilo­grame lădiţa cea mai uşoară, iar eu nu pot să duc în spinare decât 35 de kilograme.

— Ai grijă la greutate.

Se urcă în lift împreună cu şase lădiţe şi trase uşile. Am suit din nou treptele până în hol, am ieşit în stradă, iar taxiul m-a condus în centru, la biroul meu. I-am dat şoferului cu mutra obraznică un bacşiş prea mare, iar el mi-a înmânat o carte de vizită, îndoită la colţuri, pe care pentru prima oară n-am aruncat-o în vasul de majolică, plin cu nisip, de lângă lift.

Ocupam o cameră şi jumătate, în dosul clădirii, la etajul şapte. Jumătatea de cameră era un birou, despărţit în două ca să am şi odaie de primire. Numai pe uşa de la odaia de primire se afla numele meu. Doar atât. O lăsam întotdeauna descuiată în cazul când venea vreun client şi catadicsea să ia loc şi să aştepte.

Venise un client.

Cap9