In casa bunicilor (7)

Şi l-a pus bunica la treabă

Parcă a intrat fată în casă la bunica. Numai pestelca îi lipseşte, că încolo-i ca o „proastă de la ţară”.

— Pune-un lemn în sobă.

Deprins cu mâinile bunicii, lemnul se uită cu mirare la mâinile nepotului. Soba râde cu gura până la urechi, şi lemnul zâmbeşte cu jarul, înainte de-a izbucni în flăcări.

— Închide bine gura sobei, — se stropşeşte bunica.

L-a dus în odaia de lângă etac. E ultima odaie a casei din şirul celorlalte. Acolo a copilărit şi tata. Într-o parte, păretele cu vis­colul; în cealaltă, uşa etacului bunicilor; şi la mijloc, nepotul în capcană.

Chiar lângă sobă, în jurul unei măsuţe rotunde, două fotolii cu pernuţe pe spetează şi taburete la picioare joacă tabinet.

         În fund e un dulap zbârcit de lemn mahoniu cu o oglindă de ceaţă în luminiş. Sub piciorul şchiop, bunica i-a pus un călcâi de hârtie.

Grozavă e însă canapeaua îmbrăcată cu iută întunecat roşie. E mare ca o corabie de pitici. Nepotul simte că are să fie bine pe canapea. E moale şi cufundătoare chiar la privit. Îi vine să caşte. Dar bunica nu-i dă răgaz.

— Scoate-ţi daravelele din ceia. Hait.

Nepotul deschide geamantanul.

Deasupra şi dintâi apar mandarinele ţinându-se de mână. Trei mandarine, trei, la fel gătite, tustrele vesele şi sprintene, gata de râs în soare.

— Sireacu el, tată-tău, — dă din cap bunica, munceşte şi vă-ndoapă ca pe curcani. Şi voi, trântorilor, căscaţi şi nu sunteţi buni la nimic. Dă-le-ncoace.

Bunica ia mandarinele. S-a isprăvit cu ele. Au fost odată trei scufiţe aurii...

— Am nişte bomboane pentru mata, bunică.

Bunica dă din cap a pagubă.

— Noroc că ţi-ai adus aminte. Da' asta ce-i? A dat de pijamale.

— În loc de cămeşă de noapte.

— Auzi! Da' fustă n-ai, mă rog?

— De ce, bunică?

— În loc de pantaloni — îl îngână bunica. Auzi dumneata bazaconie! Să dormi cu surtuc şi pantaloni! Vă răsfaaaaaţă! De asta vă luaţi voi nasul la purtare!

Asta-i pentru mama.

—    Măi-măi! Bujmachii de piele! Hm!

Papucii nepotului află că-s bujmachii: hm!

— Şi sopon de glicerină! Aista-i de nasul tău? Săpunul trece la bunica între mandarine.

— Ce stai cu mâinile-n brâu? Aştepţi să-ţi crească burduhan?

— Ce să mai fac, bunică?

— Tot n-ai învăţat? Da' cu şoşonii ce-ai făcut?

— Mata ai făcut, bunică.

— Iaca măi, te-ai şi făcut cucoană mare! Nu-i fi poftind să-ţi pun eu gogeamite ceia la loc?

— Geamantanul? Unde să-l pun bunică?

— Unde te taie capul?

— Ştiu eu? Poate să-l împing sub pat...

— Măi că puturos mai eşti! se bate bunica cu palma peste obraz.

Apoi se-ncruntă şi izbucneşte răstit:

— Suie-l pe dulap, trântorule! Suie trântorul.

Bunica deschide dulapul din care vine miros de livănţică şi de camforă, rânduieşte pe un raft zestrea nepotului, iar de pe altul adună cele trebuitoare somnului.

Înfaţă perna, — zice bunica.

Înfaţă oghialul, — zice bunica.

Dă ceia, — zice bunica.

Fă ceia, — zice bunica.

Unde ţi-s ochii, — zice bunica.

Nu s-aude decât glasul bunicei şi suspinul alb, cu miros de levănţică al albiturilor somnului.

— Na, c-ai făcut o treaba cât o nucă!

Şi ce-a făcut nepotul, desface şi reface ea.

Va avea nepotul un culcuş de cocon domnesc. Oghialul e un şal turcesc căptuşit cu fulgi.

— Asta-i de nasul tău, oftează bunica. Mândreţe de şal de Ţarigrad. Cinci galbeni l-a costat pe babaca. Pe unul ca tine n-aş da nici un pitac bortelit... Mă rog, şi să nu-mi faci harababură. Te dezbraci cu binişorul, pui tăti-cele la loc...

Bunica se opreşte deodată, oţărâtă.

— Nu cumva îi fi sforăind?

— Dă, bunică, ştiu eu. Cred că nu.

— Să nu te-aud, că te-arunc în stradă. Oftează adânc.

— Asta-mi mai lipsea! Buclucuri la bătrâneţă! Ce stai! Dezbracă-te.

Nepotul se codeşte.

— Ţi-o fi ruşine de bunică-ta! Iaca măi! Hai, că mă duc.

— Noapte bună, bunică. Sărut mâna.

            — Sărută, nepricopsitule. Mare păcat şi-o făcut maică-ta cu mine.

P6