Din povestile lui O. Henry (18)

Halebardierul de la „Micuţul Castel de pe Rin"

    Mă mai duc uneori în Bierhalle şi la restaurantul nu­mit Vechiul München. Nu demult, era un loc de adunare al boemilor interesanţi; acum, însă, numai pictorii, mu­zicienii şi oamenii de litere îl mai frecventează. Dar Pilsener-ul e la fel de bun şi eu mă amuz discutînd cu Chelnerul numărul Optsprezece.

   Timp de mulţi ani, clienţii localului Vechiul München l-au privit drept o copie fidelă celui din vechiul oraş ger­man. Sala mare cu grinzile afumate, cu şirurile de halbe de import, portretul lui Goethe şi versurile pictate pe pe­reţi — traduceri în germană din poeziile originale ale poeţilor de la Cincinnati — par să creeze atmosfera adec­vată, atunci cînd e privită prin fundul cănilor de bere.

    Dar, nu cu mult în urmă, proprietarii au adăugat o sală sus, numită Micuţul Castel de pe Rin şi au construit o scară. Sus se găseşte un tapet care imită piatra, e aco­perit cu iederă, iar pereţii sunt pictaţi în aşa fel încît să imite adîncimea şi distanţele, cu Rinul şerpuind la poalele pantelor încărcate cu vii şi castelul Ehrenbeitstein zărindu-se exact în fata intrării. Bineînţeles că sunt mese şi scaune; poţi să comanzi bere şi mîncare aşa cum se întîmplă într-adevăr sus, la Castelul de pe Rin

Într-o după-amiază am intrat la Vechiul München şi m-am aşezat la masa mea obişnuită, de lîngă scară; eram puţini clienţi. Am rămas surprins neplăcut cînd am văzut vitrina cu trabucuri, de lîngă podiumul orchestrei, spartă în bucăţi. Nu-mi plăcea să se petreacă nimic nou la Ve­chiul München. Niciodată nu se petrecuse nimic.

Chelnerul numărul Optsprezece veni şi-mi respiră în ceafă. Eram al lui, conform dreptului primului descope­ritor. Creierul numărului Optsprezece era construit ase­meni coralului. Era plin de idei, care atunci cînd el des­chidea poarta, se îngrămădeau ca o turmă de oi, care ar fi putut să stea la un loc sau s-o ia razna. Eu unul, eram slab ca păstor. Ca gen, numărul Optsprezece nu se potri­vea în niciun tipar. Nu descoperisem dacă avea vreo naţionalitate, familie, credinţă, tabiet, suflet, preferinţă, că­min sau drept de vot. Venea întotdeauna la mine la masă şi, cît îi permiteau minutele libere, lăsa cuvintele să-i zboare aşa cum ies rîndunicile din hambar în plină zi.

—      Dar cum de s-a spart vitrina cu trabucuri, Optspre­zece? l-am întrebat, simţind o uşoară mîhnire.

—  Vă pot spune, domnule, îmi răspunse el, sprijinindu-şi piciorul pe scaunul de lîngă mine. Vi s-a întîmplat vreodată ca cineva să vă ofere o porţie dublă de noroc şi dumneavoastră să aveţi braţele pline de ghinion şi să nu fiţi sigur cum vă reacţionează degetele?

—     Lasă şaradele, Optsprezece. Fără chiromanţie sau manichiură.

—   Vă amintiţi, continuă Optsprezece, de individul cu platoşă Prinţul Albert, cu pantaloni aurii de alamă şi pă­lărie de cositor, care ţinea un fel de stindard al libertăţii în mînă, o combinaţie între satîr şi tîrnăcop, şi care stătea pe primul rînd de trepte cum urcaţi la Micuţa Bombă ?

—    A, da. Halebardierul. Nu m-am uitat niciodată atent. Am crezut că e doar un costum de zale. Avea o ţinută im­pecabilă.

—     Avea mai mult decît atît. Era prietenul meu. Făcea reclamă. Şeful l-a angajat să stea pe scări în chip de de­cor, ca să arate că sus era de lucru. Cum l-aţi numit adi­neauri — ...ce fel de halbă?

—      Halebardier. Aşa se numeau vechii războinici de acum sute de ani.

—    E o greşeală. Băiatul e mult mai tînăr. Dacă are douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani. A fost ideea şefului să echipeze pe cineva într-un costum de tablă dinainte de război şi să-l proţăpească la intrarea în bomba aia de sus. A cumpărat toată marfa de la magazinul de antichităţi de pe Fourth Avenue şi a atîrnat un anunţ : ,.Se caută hal-... halebardier zdravăn. Se asigură costum." În aceeaşi zi, dimineaţa, s-a prezentat un tînăr îmbrăcat în haine de calitate dar ponosite şi cu o privire înfome­tată. A intrat şi a adus afişul cu el. Eu eram la locul meu şi umpleam borcănaşele cu muştar.

—    Eu sunt ăsta, zice el. Orice aveţi nevoie. Am mai halebardit într-un restaurant. Îmbrăcaţi-mă! Ce e? E vreo mascaradă?

—      La bucătărie se vorbeşte dc chifteluţe de peşte azi, i-am răspuns.

—      Bravo ţie, Optsprezece! mi-a spus. O să ne înţele­gem de minune. Condu-mă la biroul şefului.

Ei, şi şeful îi încearcă pijamaua asta, care i se potri­vea cum se potriveşte plătica friptă în tirizie, şi individul capătă slujba. Aţi văzut care era treaba, stătea ţea­păn pe primul palier, cu halebarda la umăr, cu privirea îndreptată înainte, păzind porticurile palatului. Şeful e mort să aibă în local adevărata atmosferă din Lumea Ve­che. „Halebardierii se potrivesc cu castelele de pe Rin, aşa cum şoarecii merg cu şoarecii de bibliotecă, şi ciorapii de bumbac alb cu satele tiroleze”, zicea. Şeful e un fel de „antologator” şi e documentat la fix cu date şi informaţii d-astea.

Orele halebardierului erau între opt după-amiaza şi două dimineaţa. Se alegea cu două mese, cu ajutorul nos­tru, şi primea un dolar pe noapte. Mîncam cu el la masă. Mă simpatiza. N-a spus niciodată cum îl cheamă. Cred că făcea călătorii impromptu, ca regii. Prima oară i-am spus la cină: „Mai luaţi nişte cartofi, domnule Frelinghuysen”. Mi-a răspuns: ,,Ei, hai, nu fi atît de oficial şi băţos, Optsprezece. Zi-mi Hal, prescurtat de la halebardier”.

„A, să nu crezi că sunt curios să-ţi aflu numele, i-am spus. Ştiu eu cum decade cineva din măreţie şi avere. La bucătărie avem un conte care spală vasele, iar chelnerul Trei a fost mecanic pe Pullman. Şi amîndoi muncesc, Sir Percival” am continuat eu sarcastic.

„Optsprezece, spune el, fiindcă eşti ca un drăcuşor plin de bunăvoinţă în iadul ăsta înţesat cu mirosuri de varză, nu vrei să-mi tai şi mie friptura?  Nu zic că are zgîrciuri mai multe decît am eu, dar...“ Şi o dată îmi arată pal­mele. Erau băşicate toate, tăiate, bătătorite şi umflate de semănau cu două fleici crestate cu cuţitul — adică fleicile pe care le ascund măcelarii ca să le ia acasă, că ştiu ei ce e mai bun. „Am dat la cărbune”, zice el, ,,am stivuit cărămizi şi am încărcat camioane, dar m-au lăsat mîinile şi a trebuit să-mi dau demisia. Am fost născut să fiu hale­bardier şi douăzeci şi patru de ani am primit educaţie în acest sens. Ei, hai să lăsăm baltă profesiunea şi mai serveşte-mă cu nişte şuncă. Sunt la sfîrşitul exerciţiilor de postire de patruzeci şi opt de ore.“

A doua seară cînd era de serviciu, coboară din col­ţul lui la vitrina cu trabucuri şi cere un pachet. Clienţii de la mese încep să chicotească ca să-şi arate cunoştinţele de istorie. Şeful îşi face apariţia.

—     Aaaa, ia să fedem, a, da, un anarhism, spune şeful. Trabuc nu existau pe fremea cînt au fost infentaţi hale­bardierii.

—   Astea pe care le-am cumpărat eu existau, răspunde Sir Percival. Marca asta a cîştigat la cronologie prin lun­gimea filtrului.

Aşa că le ia, aprinde unul, pune pachetul în coiful de cositor şi se întoarce să patruleze la Bomba de pe Rin.

Avea mare trecere, mai ales la cucoane. Unele din ele veneau şi-l împungeau cu degetul, să vadă dacă era viu sau doar o păpuşă împăiată, aşa cum se arde în „elegii”. Şi cînd se mişca, cucoanele guiţau şi-i aruncau priviri galeşe cînd urcau la bomba de sus. Arăta grozav în halebardeala aia. Locuia într-o cameră pe Third Avenue, unde plătea doi dolari. M-a invitat într-o seară la el. Avea o cărticică pe lavabou, pe care o citea în loc să bată localu­rile după orele de program.

—   M-am lămurit, îi zic eu, cu cititul romanelor. Toţi eroii care hoinăresc au cîte o cărticică. Cărticica e scrisă de Tăntălăus, Ficatus sau Horaţius şi e tipărită pe lati­neşte şi eşti om cu şcoală. Nu m-aş mira dacă ai avea şi ceva educaţie.

Dar n-am reuşit să scot nimic de la el. Într-o seară, pe la unsprezece şi jumătate, apare un grup de granguri, din ăia mereu în căutare de noi locuri unde să mănînce şi să se amuze. Grupul era format dintr-o fată nemaipomenită într-o haină cafenie, pentru o maşină de patruzeci de cai putere, şi o eşarfă, un domn în vîrstă cu perciuni albi, un tinerel care nu reuşea să nu calce pe haina fetei, şi o doamnă în etate care considera viaţa imorală şi inutilă.

—     Vai, ce grozav să supezi într-un birt, zic ei şi urcă scările.

Într-o jumătate de minut fata se întoarce; fusta îi foşneşte ca valurile pe plajă. Se opreşte pe palier şi se uită direct în ochii halebardierului.

—     Tu în carne şi oase! spune fata cu un zîmbet care mi-a amintit de şerbetul de lămîie.

Serveam sus atunci şi eram exact lîngă uşă, pentru că umpleam olivierele cu ulei şi oţet. Şi am auzit tot.

—     Nu eu ci doar costumul! răspunde Sir Percival, fără să se mişte. Creez culoarea locală. Îmi stau bine za­lele, coiful şi halebarda ?

—  Care este explicaţia la toate astea? întreabă ea. O glumă proastă, în genul celor făcute la Clubul Mieilor sau al Clătitelor? Îmi pare rău, dar nu vad poanta. Am auzit vag că esti plecat. De trei luni n-am... noi n-am mai auzit de tine.

—  Halebardez ca să-mi cîştig existenţa, zice statuia. Muncesc. Bănuiesc că nu ai idee ce înseamnă cuvîntul.

—     Ai... ai pierdut averea ?

Sir Percival reflectează un minut.

—    Sunt mai sărac decît cel mai sărac măturător de pe străzi, dacă nu-mi cîştig existenţa.

—   Şi asta se numeşte muncă? Credeam că omul poate să-şi folosească mîinile sau capul, în loc să facă pe şar­latanul.

—  Meseria de halebardier, zice el, este străveche şi onorabilă. Uneori, omul înarmat de la poartă a salvat cas­telul, în timp ce cavalerii înzorzonaţi dănţuiau în sala de banchete de sus.

—  Văd că nu te jenezi de gusturile tale deosebite. Mă mir totuşi că omul pe care l-am văzut în tine nu te-a în­demnat să tai lemne sau să scoţi apă, în loc sa te faci de rîs în mascarada asta dezgustătoare.

Sir Percival îşi zornăi puţin armura şi răspunse :

—   Helen, n-ai vrea să suspenzi pentru moment sen­tinţa în problema asta? Nu înţelegi. Mai trebuie să-mi păs­trez slujba.

—     Îţi place să faci pe arlechinul, sau halebardierul, cum îi zici tu ?

—     N-aş renunţa la slujba asta acum, zice el rînjind, nici dacă m-ar numi ministru la curtea din St. James.

      Ochii fetei de patruzeci de cai putere aruncau luciri de diamant.

—      Prea bine, spuse ea. O să-ţi satisfaci din plin gustu­rile de servitor astă-seară.

      Fata se duce pînă la biroul şefului şi-i oferă un zîmbet care face să-i alunece ochelarii de pe nas.

—   Castelul dumneavoastră de pe Rin este frumos ca-n basme. Este o părticică din Lumea Veche aşezată la New York. O să cinăm pe cinste sus: dar iluzia ar fi desăvîrşită dacă ne-aţi face o favoare: lăsaţi-l pe halebardier să ne servească.

Chestia asta l-a atins pe şef taman în pasiunea lui cu „antologia".

—      Zigur, zice el, va fi foarte pine. Und der orchestra va cînta „Die Wacht am Rhein“ tot timp.

Se duce la halebardier şi-i spune să urce şi să-i dea zor cu mîncarea la masa cu granguri.

—   Preiau funcţia, spune Sir Percival, scoţîndu-şi coiful şi atîrnîndu-l de halebardă, pe care o sprijini într-un colţ. Fata urcă şi se aşează la locul ei, şi o văd cum face eforturi să nu rîdă.

—    O să ne servească un halebardier adevărat, spune ea, unul care se mîndreşte cu profesiunea asta. Nu e grozav?

—    Mortal, zice grangurele tînăr.

     —     Aş prefera un chelner, răspunde domnul corpolent, mai în vîrstă.  

     —    Sper că nu-i adus de prin vreun muzeu de mîna a paisprezecea, face bătrîna, să n-aibă cumva microbi pe haine.

Înainte de a se duce la masă, Sir Percival mă apucă de braţ.

     —    Optsprezece, trebuie să mă achit de treaba asta ne­apărat. Îndrumă-mă ca lumea sau te fac praf cu halebarda. 

Pe urmă se duce la masă, cu armura pe el şi cu un şervet pe braţ, aşteptînd să ia comanda.     —          Ia uită-te, e Deering! spuse grangurele tînăr. Bună, amice. Dar ce...     —          Mă scuzaţi, domnule, îl întrerupe halebardierul. Servesc la masa dumneavoastră.

Bătrinul îl priveşte sumbru, ca un taur de Boston.

—     Deci, Deering, încă mai munceşti.

—      Da, domnule, de trei luni, spune Sir Percival, încet şi rafinat de parcă aş fi fost eu.

—     Şi încă nu te-au dat afară? întrebă bătrînul.

—      Niciodată, domnule, deşi a trebuit să-mi schimb slujba de cîteva ori.

—     Chelner, strigă fata apăsat şi scurt, încă un şervet.

I-l aduce respectuos. În viaţa mea n-am văzut o fată mai pusă pe rele ca aceea. Avea două pete roşii în obraji şi ochii erau exact ca ai unei pisici sălbatice de la grădina zoologică. Bătea tot timpul cu piciorul în podea.

— Chelner, comandă ea, adu-mi apă filtrată, fără gheaţă. Adu-mi şi un taburet pe care să-mi ţin picioarele. Ia solniţa de aici.

Îl ţinea mereu în alertă. Nu-l slăbea o clipă.

Nu erau decît cîţiva clienţi în local la ora aceea, aşa că m-am postat lîngă uşă ca să-l ajut pe Sir Percival să servească.

S-a descurcat bine cu măslinele, ţelina şi stridiile. N-a fost greu. Şi pe urmă, soseşte cu liftul cu consomme-ul, într-o supieră mare de argint. În loc să servească de pe masa de serviciu, ia supiera şi porneşte cu ea spre masa clienţilor. Cînd ajunge aproape, o scapă şi murdăreşte cu supă toată poala rochiei de mătase a fetei.

— Prostule! Incompetentule! spune ea, aruncîndu-i o privire. Nu eşti bun decît să stai în colţ cu halebarda.

—     Scuzaţi-mă, domnişoară, spune el. Frigea îngrozitor, n-am putut s-o mai ţin.

Bătrînul scoate un carneţel şi-l răsfoieşte.

—     2l aprilie, Deering, zice.

—     Ştiu, răspunde Sir Percival.

—      Şi e douăsprezece fără zece minute. Pe toţi dracii! Încă n-ai cîştigat!

Bate cu pumnul în masă şi zbiară către mine:

—      Chelner, cheamă-l pe patron imediat; spune-i că vreau să-l văd imediat!

Mă duc după şef, şi bătrinul Brockmann se caţără în viteză sus, la bombă.

—     Vreau să-l daţi afară pe omul ăsta, răcneşte bătrînul. Uitaţi-vă ce a făcut, a stricat rochia fiicei mele. A costat cel puţin şase sute de dolari. Daţi-l afară pe mocofanul ăsta neîndemânatic, sau vă cer despăgubiri.

—      Asta nu-i o afacere pună, zice şeful. Şase sute tolari e mult. Cret că jumătate o să...

—      O clipă, Herr Brockmann, spune Sir Percival, zîmbind degajat.

Se vedea însă că îi era greu sub armură. Şi pe urmă a ţinut cel mai frumos şi mai curăţel discurs pe care l-am auzit vreodată. Sigur că nu pot să vă redau cuvintele. Le-a făcut milionarilor un perdaf clasa întîi, vorbind sar­castic despre automobilele lor, şi lojile la teatru, şi dia­mante; pe urmă a ajuns la oamenii de rînd şi ce fel de mîncare au şi ce mult muncesc — şi chestii d-astea — apă de ploaie, bineînţeles.

—   Bogaţii nesăţioşi, zicea, nu se mulţumesc cu luxul pe care-l au; întotdeauna dau tîrcoale prin bîrlogurile ce­lor umili şi oropsiţi, ca să se distreze pe seama neajun­surilor şi nefericirii semenilor lor. Şi chiar aici, Herr Brockmann, în acest frumos Castel de pe Rin, o reprodu­cere luminată a Lumii Vechi, au venit să tulbure simetria şi pitorescul, cerînd în aroganţa lor să fie serviţi de hale­bardierul castelului! M-am achitat conştiincios şi corect de îndatoririle mele de halebardier. Nu le cunosc pe cele de chelner. A fost un capriciu, o insolenţă a aristocraţilor răsfăţaţi şi ocazionali în acest local, ca eu să-i servesc la masă. Oare trebuie să fiu învinuit, să mi se ia mijloacele de trai din cauza unui accident care este rezultatul pro­priei lor îngîmfări şi înfumurări? Dar ceea ce mă doare cel mai mult este că au profanat minunatul Castel de pe Rin, confiscîndu-l pe halebardier ca să servească umil la masa festivă.

Pînă şi eu mi-am dat seama că vorbea în dodii; dar şeful s-a lăsat prins.

—    Mein Gott, ai treptate. Ein halebartier nu are treptul să servească supă. Nu-l tau afară. Tacă freţi, vă tau alt chelner şi lăsaţi mein halebartier să meargă înapoi cu halebarta lui. Dar, domnilor, spune el arătînd către cel în vîrstă, vă rog să-mi cereţi daune — şase sute sau şase mii. Cît freţi, eu plătesc.

Şi şeful coboară scările într-un suflet. Bătrînul Brock­mann era olandez din cap pînă în picioare.

Tocmai atunci bate de douăsprezece, şi domnul mai în vîrstă izbucneşte în hohote de rîs.

—   Ai cîştigat, Deering, spune el. Să vă explic. Acum cîtva timp, domnul Deering mi-a cerut ceva ce n-am vrut să-i dau. (Eu mă uit către fată, şi ea se face roşie ca sfecla fiartă.) I-am spus că dacă o să-şi cîştige existenţa tei luni de zile fără să fie dat afară pentru incompetenţă, o să-i dau ce mi-a cerut. Astă-seară la ora douăsprezece s-a încheiat perioada. Era cît pe ce s-o păţeşti cu supa, Deering, încheie el, ridicîndu-se şi strîngîndu-i mîna lui Sir Percival.

Halebardierul scoate un chiot şi sare în sus de bucurie.

—  Uitaţi-vă la mîinile astea, zice el, întinzîndu-le. N-aţi mai văzut aşa ceva decît la lucrătorii de la carierele de piatră.

—     Doamne iartă-mă, băiete! spuse bătrînul perciunat, dar ce-ai păţit?

—     Ei, de la nişte flecuşteţe de munci pe care le-am făcut — cărat cărbuni şi excavare de piatră. Şi cînd n-am mai putut să ţin în mînă tîrnăcopul sau lopata, m-am apu­cat de halebardit, ca să mi le pot vindeca. Supierele fier­binţi nu par să fie remediul cel mai tămăduitor.

Puteam să jur că fata o să reacţioneze aşa. Genul ăsta temperamentos întotdeauna merge pînă acolo — o ştiu din propria mea experienţă. Se scoală brusc de la masă, ca un ciclon, şi îi prinde ambele mîini într-ale sale.

—     Biete mîini, mîinile mele dragi, şopteşte ea, vărsînd lacrimi pe ele şi strîngîndu-le la piept.

—     Zău, domnule, cu decorul ăla de la Bomba de pe Rin, era ca într-o piesă. Şi halebardierul se aşază la masă, lîngă fată, şi eu servesc mai departe. Şi cam asta-i tot, numai că atunci cînd au plecat, şi-a scos costumul şi s-a dus şi el cu ei.

Nu-mi place să mă abat de la ideea principală, aşa că m-am adresat chelnerului.

—     Optsprezece, nu mi-ai spus cum s-a spart vitrina cu trabucuri!

—    A, asta s-a întîmplat aseară. Sir Percival şi cu fata au venit într-o maşină de culoarea smîntînei şi au cinat la Bomba de pe Rin. „La aceeaşi masă, Bobby", am auzit-o cînd urcau scările. Eu i-am servit. Acum avem un nou ha­lebardier, unul cu picioarele strîmbe şi o faţă de oaie. Cînd au urcat, Sir Percival i-a dat o bancnotă de zece dolari, iar halebardierul cel nou a scăpat halebarda pe vitrina cu tra­bucuri. Aşa s-a întîmplat.