La mere cu Cehov

La mere  

Între Pontul Euxin şi Marea Albă, sub gradul cores­punzător de longitudine şi de latitudine, locuieşte de mult, pe cernoziomul lui, moşierul Trifon Semionovici. Numele de familie al lui Trifon Semionovici e lung, ca, bunăoară, cuvântul „inadmisibilitate” şi se trage dintr-un cuvânt latinesc foarte răsunător, care însemnează una dintre cele mai răspândite virtuţi ome­neşti. Numărul de desiatine ale cernoziomului este de 3.000. Moşia este ipotecată şi scoasă în vânzare, şi aceasta datorită simplului fapt că moşia e moşie şi mo­şierul – moşier. 

Vânzarea a fost hotărâtă de tribunal, încă de când Trifon Semionovici nu avea chelie, dar datorită credulităţii băncii şi şireteniei lui Trifon Se­mionovici, lucrurile au fost tărăgănate până astăzi şi merg foarte prost. Banca cu pricina o să dea într-o bună zi faliment, fiindcă Trifon Semionovici, ca toţi cei de teapa lui, care alcătuiesc o adevărată armată, a luat rublele, dar nu plăteşte dobânzile, sau chiar dacă le plăteşte din an în Paşte, o face cu aceleaşi ifose cu care filotimii dau o copeică pentru odihna sufletului sau pentru zidirea unei biserici. Dacă lumea asta n-ar fi aşa cum este şi le-ar spune lucrurilor pe numele lor adevărat, lui Trifon Semionovici nu i s-ar spune Trifon Semionovici, ci altfel şi anume aşa cum li se spune cailor şi boilor. La drept vorbind, Trifon Semionovici este o adevărată bestie. Şi îl poftesc să se declare de acord cu mine în această privinţă. Dacă această invitaţie a mea ajunge până la el (Trifon Semionovici citeşte câteodată „Strekoza”), sunt sigur că nu se va supăra, deoarece, fiind un om înţelegător, îmi va da dreptate în totul, ba poate că la toamnă îmi va trimite, din bunătăţile lui de la moşie, o duzină de mere „antonovca”, în semn de recunoştinţă că nu am dat în vileag numele lui de familie, atât de lung, mărginindu-mă de data aceasta doar la numele lui de botez şi la acela al tatălui său. N-am să mă apuc să înşir toate virtuţile lui Trifon Semionovici: n-aş mai dovedi. Pentru a face portretul lui în întregime, cu mâini şi cu picioare, ar trebui să stau cu condeiul în mână cel puţin tot atâta timp, cât a stat Eugène Sue când a scris voluminosul şi lungul său „Jidov rătă­citor”. N-am să vorbesc nici de măsluirile sale la preferans, nici de politica lui financiară, potrivit că­reia nu-şi plăteşte nici datoriile, nici dobânzile, n-am să pomenesc nici de chipul în care îşi bate joc de preot şi de dascăl, nici de plimbările lui călare prin sat, într-un costum de pe timpurile lui Cain şi Abel, ci am să mă mărginesc să povestesc o singură scenă, mică, dar grăitoare, despre felul în care înţelege el rapor­turile sale cu oamenii, în cinstea cărora experienţa sa de trei sferturi de secol a născocit o frază, greu de rostit repede, dar care ar vrea să spună cam urmă­toarele: „mujici prostănaci, tâmpiţi şi suciţi, la jocul de cărţi de toţi păcăliţi”.

Într-o dimineaţă, minunată din toate punctele de vedere (lucrurile se petreceau pe la sfârşitul verii), Trifon Semionovici se plimba pe aleile lungi şi scurte ale bogatei sale livezi. O mână darnică împrăştiase în jur, în cantităţi uriaşe, tot ce inspiră pe domnii poeţi. Totul părea să spună şi să cânte: „Poftim, omule, ia! Desfată-te cât timp nu e încă toamnă!” Dar Trifon Semionovici nu se desfăta deloc, fiindcă nu era nici pe departe poet; unde mai pui că în dimineaţa aceea, spiritul i se delecta cu deosebită sete cu gân­duri negre, cum se întâmplă întotdeauna când stă­pânul acestui spirit pierde gros la cărţi. În spatele lui Trifon Semionovici păşea, uitându-se mereu în dreapta şi în stânga, credinciosul lui simbriaş, Karpuşka, un moşneguţ de vreo şaizeci de ani. Prin vir­tuţile sale, acest Karpuşka mai-mai că-l întrece chiar pe Trifon Semionovici. Lustruieşte ca nimeni altul cizmele, spânzură şi mai bine câinii fără stăpân, fură tot ce poate şi de unde poate şi este o iscoadă neîn­trecută. Satul îi spune „zbirul”, poreclă găsită de se­cretarul primăriei. Rar să treacă o zi fără ca mujicii şi vecinii să nu se plângă lui Trifon Semionovici de purtările şi apucăturile lui Karpuşka; plângerile ră­mân însă zadarnice, deoarece Trifon Semionovici nu poate găsi pe lume un al doilea Karpuşka pentru gos­podăria lui. Când iese la plimbare, Trifon Semionovici ia întotdeauna cu el pe credinciosul său Carp: e mai sigur şi mai plăcut. Karpuşka este un izvor nesecat de fel de fel de istorioare, snoave şi poveşti – şi nicio clipă nu-i stă gura. Întotdeauna are ceva de povestit şi nu tace decât când ascultă ceva care-i place peste măsură. În dimineaţa de care vorbim, mergea în spa­tele stăpânului său şi îi raporta cum doi elevi de liceu cu şepci albe şi puşti de vânătoare trecuseră într-o căruţă pe lângă livadă şi îl rugaseră stăruitor să-i lase să vâneze un pic; cum el, Karpuşka, împotrivindu-se, cei doi elevi de liceu încercaseră să-l ademenească cu cincizeci de copeici, iar el, ştiind prea bine cui îi datoreşte credinţă, refuzase cu indig­nare cele cincizeci de copeici şi-i asmuţise pe Gaştian şi pe Serko asupra elevilor. După ce isprăvi po­vestea cu elevii, începu să descrie în culori vii mo­ravurile revoltătoare ale felcerului satului, dar descrie­rea nu-i izbuti, deoarece la urechile lui ajunse un foş­net neobişnuit venit din desişul merilor şi perilor. Auzind foşnetul, Karpuşka îşi stăpâni limba, ciuli urechile şi ascultă încordat. Convins că foşnetul n-a fost o închipuire şi părându-i-se cam ciudat, trase pe stăpânu-său de pulpana hainei şi se repezi ca o să­geată într-acolo. Presimţind un prilej de distracţie, Trifon Semionovici tresări şi alergă cu pasul lui mă­runt de bătrân pe urmele lui Karpuşka. Avea şi de ce să alerge…

La marginea livezii, sub un măr bătrân, rotat, stă­tea o ţărancă tânără, mestecând din fălci. Lângă ea, se târa în genunchi un flăcău lat în umeri, care cu­legea de pe jos merele scuturate de vânt; pe cele ne­coapte, le arunca în tufe, iar pe cele coapte le oferea drăgăstos, pe palma lui lată, cenuşie, dulcineei sale. Dulcineea, care, pesemne, nu se prea sinchisea de sto­macul ei, mânca merele unul după altul, cu poftă, în timp ce flăcăul, umblând de-a buşilea prin iarbă şi culegând mereu, uitase de el şi nu se îngrijea decât de fată.

— Ia şi din pom! îl împinse aceasta în şoaptă.

— Mi-e frică.

— De ce să-ţi fie frică?! Zbiru’ e acu’ la cârciumă…

Flăcăul se ridică în picioare, sări în sus, rupse din copac un singur măr şi i-l întinse. Dar mărul nu le purtă noroc, tot aşa cum pe timpuri nu purtase noroc Evei şi lui Adam. Abia muşcă fata din fruct şi-i dădu şi flăcăului să guste, abia simţiră amândoi pe limbă acreala înţepătoare, şi… feţele li se schimonosiră, se lungiră şi se îngălbeniră… Dar nu fiindcă mărul era acru, ci fiindcă zăriseră în faţa lor chipul aspru al lui Trifon Semionovici şi mutra cu zâmbet câinos a lui Karpuşka.

— Bună ziua, dragii mei! spuse Trifon Semio­novici, apropiindu-se. Mâncaţi mere? Poate că v-am tulburat?

Flăcăul îşi scoase şapca şi lăsă capul în jos. Fata începu să-şi privească şorţul.

— Ei, ce mai faci, Grigori, eşti sănătos? se adresă Trifon Semionovici flăcăului. Cum o mai duci, băiete?

— N-am luat decât unul, bolborosi flăcăul, şi chiar şi pe acela l-am cules de pe jos…

— Şi tu, drăguţo, ce mai faci? o întrebă Trifon Semionovici pe fată.

Fata începu să-şi cerceteze cu şi mai multă râvnă şorţul.

— Ce-i cu nunta, n-aţi făcut-o încă?

— Încă nu… Zău că n-am luat decât unul, cona­şule, şi chiar pe acela… numai aşa…

— Bine, bine. Eşti un flăcău chipeş. Ştii să citeşti?

— Nu… Dar zău, conaşule, că n-am luat decât unul, şi chiar pe acela l-am ridicat de pe jos.

— De citit, nu ştii să citeşti, dar la furat te pri­cepi. Bine şi aşa. Priceperea nu trebuie ţinută ascunsă. Şi de mult ai început să furi?

— Da’ cum aşa, ce-am furat?

— Şi drăguţa ta de logodnică la ce s-o fi gândind, de-i atât de obidită? îşi înălţă şi Karpuşka glăs­ciorul. Poate că n-o iubeşti cum trebuie?

— Ţine-ţi gura, Carp! se răsti la el Trifon Semionovici. Ia spune-ne o poveste, Grigori…

Grigori tuşi şi zâmbi.

— Eu nu ştiu poveşti, conaşule. Ce, credeţi că am nevoie de merele dumneavoastră? Dacă vreau mere, pot să-mi cumpăr.

— Îmi pare foarte bine că ai bani mulţi, drăguţule. Hai, spune-ne o poveste. Am s-o ascult şi eu, şi Carp, şi frumoasa ta logodnică. Nu te ruşina, fii mai în­drăzneţ! Un hoţ trebuie să fie îndrăzneţ. Nu-i aşa, dragul meu?

Şi Trifon Semionovici îşi aţinti privirea vicleană asupra flăcăului, prins cu mâţa în sac… Pe fruntea tânărului se iviră broboane de sudoare.

— Puneţi-l mai bine să zică un cântec, conaşule. De unde să se priceapă, tontul, să spuie poveşti? îşi înălţă uşor Karpuşka glasul lui subţire şi nesuferit, care parcă zdrăngănea.

— Ţine-ţi gura, Carp. Să spună mai întâi o po­veste. Ia spune, drăguţule!

— Nu ştiu.

— Nu ştii? Dar de furat ştii? Cum sună porunca a opta?

— De ce mă întrebaţi? De unde s-o ştiu? Zău, co­naşule, că n-am mâncat decât un singur măr, şi acela l-am cules de pe jos…

— Spune povestea!

Karpuşka începu să culeagă urzici. Flăcăul ştia prea bine la ce trebuiau să slujească urzicile. Ca toţi cei de teapa lui, Trifon Semionovici se poartă cam după bunul lui plac. Când prinde un hoţ, îl închide douăzeci şi patru de ore în beci, îl biciuieşte cu urzici, sau îi dă drumul, după ce mai întâi l-a dezbrăcat până la piele… Pentru dumneavoastră, lucrul acesta constituie o noutate? Sunt însă oameni şi locuri pen­tru care sistemul acesta este ceva obişnuit şi vechi ca o căruţă. Grigori trase cu coada ochiului la urzici, mai stătu la gânduri un pic, tuşi şi începu să spună o poveste, sau mai bine zis, dădu drumul pe nerăsu­flate unui basm. Dregându-şi întruna glasul, asudând, tuşind şi suflându-şi mereu nasul, povesti cum, pe tim­puri, bogatârii ruşi trăgeau nişte bătăi groaznice vrăji­torilor şi se însurau cu fete răpitor de frumoase. Tri­fon Semionovici stătea locului, asculta şi nu-l slăbea din ochi pe povestitor.

— Ajunge! spuse el, când spre sfârşit flăcăul se încurcă de tot şi începu să toarne la nerozii. Povesteşti frumos, dar furi şi mai bine. Şi acum, frumuşico… se adresă el fetei, spune-ne „Tatăl nostru”!

Frumuşica roşi şi, răsuflând anevoie, spuse mai mult în şoaptă, „Tatăl nostru”.

— Şi cum sună porunca a opta?

— Poate credeţi că am luat multe? răspunse flăcăul, făcând un gest deznădăjduit cu mâna. Poftiţi, fac semnul crucii, dacă nu ne credeţi!…

— Foarte rău că nu ştiţi poruncile, dragii mei. Trebuie să vi le spun eu. Logodnicul tău te-a învăţat să furi, frumuşico? De ce taci, îngeraşule? Trebuie să-mi răspunzi. Ia spune! Taci? Tăcerea e un semn de încuviinţare. Ei, frumuşico, trage-i o bătaie voini­cului tău fiindcă te-a învăţat să furi!

— Eu nu dau în el, şopti fata.

— Bate-l niţel. Proştii trebuie învăţaţi. Trage-i câ­teva, drăguţo! Nu vrei? Atunci am să dau poruncă lui Carp şi lui Matvei să te atingă pe tine niţel cu urzici… Tot nu vrei?

— Eu nu dau în el!

— Carp, ia vino-ncoa!

Fata sări ca arsă la flăcău şi îi trase o palmă. Flă­căul zâmbi prosteşte şi începu să plângă.

— Bravo, frumuşico! Ia trage-l şi de păr! De ce stai, drăguţo? Nu vrei? Vino-ncoa, Carp!

Fata îşi apucă logodnicul de păr.

— Nu trage de mântuială, că îl doare mai tare! Târnuieşte-l!

Fata începu să-l târnuiască. Karpuşka, în culmea fericirii, râdea cu hohote şi glasul lui zăngănea ca o tingire.

— Ajunge, spuse Trifon Semionovici. Îţi mulţumesc, drăguţo, că ai pedepsit nelegiuirea. Şi acum, se adresă el flăcăului, învaţ-o şi tu pe tinerica ta… Ea te-a învăţat pe tine minte, acum e rândul tău…

— Ce tot născociţi, conaşule, zău?… Pentru ce s-o bat?

— Cum pentru ce? Ea nu te-a bătut? Bate-o şi tu! O să-i prindă bine. Nu vrei? Rău faci. Carp, strigă-l pe Matvei.

Flăcăul scuipă, tuşi scurt, îşi băgă mâna în pletele logodnicei sale şi începu să pedepsească nelegiuirea. Fără să-şi dea seama, în timp ce pedepsea răul, îl cuprinse un fel de beţie, se înfierbântă, şi uită că nu-l bate pe Trifon Semionovici, ci pe logodnica sa. Fata începu să zbiere. Flăcăul bătu mult timp la ea ca la fasole. Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit toată povestea, dacă de după tufe nu s-ar fi ivit Saşenka, frumuşica fiică a lui Trifon Semionovici.

— Tăticule, vino la ceai! strigă Saşenka, apoi, văzând isprava tăticului ei, se porni pe un râs răsu­nător.

— Ajunge! spuse Trifon Semionovici. Acum puteţi să vă duceţi, dragii mei. La revedere. De nuntă am să vă trimit mere.

Şi Trifon Semionovici le făcu logodnicilor o plecă­ciune adâncă.

Flăcăul şi fata îşi potriviră straiele şi plecară.

Flăcăul o luă la dreapta, iar fata la stânga şi… nici până astăzi nu s-au mai întâlnit. Iar dacă nu s-ar fi ivit Saşenka, te pomeneşti că flăcăul şi fata ar fi trebuit să guste şi din urzici… Iată cum petrece la bătrâneţe Trifon Semionovici. Nici familia lui nu se deosebeşte mult de el. Fetele sale au obiceiul să coasă la şepcile oaspeţilor de „condiţie inferioară” coji de ceapă şi să scrie cu creta pe spinarea musafirilor chercheliţi, de aceeaşi condiţie, cuviinţele: „măgar” sau „dobitoc”, cu litere de o şchioapă. Iar fiul lui, Mitia, sublocotenent în retragere, l-a întrecut într-o iarnă chiar şi pe tatăl său: în înţelegere cu Karpuşka, a spoit cu catran poarta unui biet soldat care stătuse ani de zile în armată, fiindcă n-a vrut să-i dea lui Mitia un pui de lup, pe care-l prinsese şi fiindcă ostaşul nu-şi lăsa fiicele să primească turte dulci şi bomboane de la domnul sublocotenent în retragere.

     Poftiţi să-i mai spuneţi după toate astea lui Trifon Semionovici – Trifon Semionovici!