Trei milenii de umor (20)

Upton Sinclair era un om cu un temperament vulcanic, greu de suportat. Într-o zi a căzut greu bolnav la pat. Speriată, soţia i-a spus medicului curant, aflat la căpătîiul bolna­vului:

—  Ce să mă fac dacă moare? Nu ştiu cum să mă descurc fără el!

—  Stimată Mrs Sinclair, a consolat-o slujitorul lui Esculap. Primo: soţului dumneavoastră îi merge mai bine. Secundo: să nu vă îngrijoraţi cum o să vă descurcaţi fără el, ci mai degrabă cum are să se înţeleagă Dumnezeu cu el, acolo sus!

Bjorn Bjornson, fiul lui Bjornstjerne Martinius Bjornson, tra­versa strîmtoarea Skagerak la bordul unui vas de pasageri norvegian. Pe scara punţii comandantului se afla un anunţ care interzicea accesul tuturor pasagerilor. Neacceptînd interdicţiile referitoare la persoana sa, Bjornson a urcat imediat scările spre puntea comandantului. Acolo căpitanul i-a amin­tit de anunţ. Enervat, Bjornson l-a repezit:

—    Nu ştiţi cu cine staţi de vorbă? Eu sunt fiul celui mai mare poet norvegian!

Căpitanul a şovăit o clipă, apoi i-a spus cu deosebită pru­denţă:

—    Atunci e cu totul altceva, domnule Ibsen! Vă rog, puteţi să rămîneţi liniştit aici!

Refugiat din faţa nazismului, Ştefan Zweig s-a oprit la Londra, unde avea cîţiva amici. Într-o dimineaţă, călătorind cu un scriitor englez pe imperiala unui autobuz, Zweig şi-a scos pălăria cînd au trecut prin City.

—    Pe cine salutaţi? s-a mirat amicul.

—    Banca Angliei, a oftat Zweig.

—    Şi de ce, mă rog?

—    Eu o salut de tot atîtea ori de cîte ori trec prin faţa ei. Aci zace jumătate din aurul lumii.

Sinclair Lewis era un om urîţel, agresiv şi pe deasupra neîndemînatic. Odată, aflîndu-se la Greenwich Village ca invitat la lunch al lui Mercedes de Acosta, voind să-i ajute acesteia să ocupe un loc, i-a împins atît de stîngaci scaunul, încît stăpîna casei s-a aşezat alături, căzînd la pămînt pe cît era de lungă.

—    Vă rog să mă scuzaţi! a murmurat jenat Lewis.

—    Nu face nimic, a spus Mercedes de Acosta, care şi-a recă­pătat repede calmul. Fac cu plăcere mişcare înainte de a lua masa!

Succesul pe care l-a obţinut baletul „Parade”, spectacol reali­zat de un mănunchi de oameni pricepuţi, părea că s-ar datora lui Jean Cocteau. După premieră, Andre Gide a spus:

—    Natural, Cocteau ştie că el n-a scris decît baletul, că scenografia a fost semnată de Picasso, iar muzica îi aparţine lui Satie. Cu toate acestea mi-e frică de un singur lucru: nu cumva Cocteau să creadă că tot el i-a făcut şi pe Picasso şi pe Satie!

Scriitorul, pictorul, compozitorul şi regizorul de filme Jean Cocteau, la propriu şi la figurat „copilul teribil" al literaturii franceze, a fost primit printre „nemuritori". Îmbrăcînd costumul oficial al Academiei Fran­ceze cu prilejul unui dineu, Cocteau a observat pe partea cealaltă a mesei un general american, care îi examina cu vădită curiozitate fracul verde, cu fireturi de aur, sabia şi bicornul.

—    Artillery? a întrebat şocat militarul american.

—    Nu, a răspuns Cocteau. Geniu!

Jean Cocteau se afla pe patul de moarte. El s-a spovedit unui preot. Ecleziastul a pretins arderea manuscrisului ultimului său roman care provocase nemulţumiri în sînul bisericii. Scrii­torul a aruncat cu propria lui mînă filele incriminate într-un şemineu aprins chiar atunci. După ce preotul a plecat, un amic l-a dojenit pe Cocteau pentru gestul pe care-l făcuse.

—    Stai liniştit, a şoptit bolnavul cu glas scăzut. Chiar alaltăieri am dat să-mi facă o copie după manuscris.

Lord Peter Wimsey, eroul-detectiv creat de Dorothy Sayers, era tipul englezului pur, trăsătură dusă pînă la absurd. Iată şi o anecdotă în care el intră în conflict cu legea. Într-o dimineaţă, la domiciliul lordului s-au prezentat doi domni şi i-au spus să-i urmeze, lordul fiind arestat.

—    Eu arestat? s-a mirat excelenţa sa. Care este motivul?

—   Sunteţi acuzat că în ziua de 17 martie a acestui an vaţi ucis în mod bestial mătuşa, pe doamna Edith Macintosh.

—    Dar mă acuzaţi fără probe, domnilor! Aşa ceva nu-i posibil!

—    Nu greşim. De altfel avem probe suficiente.

—   Dacă sunteţi atît de sigur, oftează lordul, hai să verificăm. Cînd aţi spus? La 17 martie? (răsfoieşte o agendă de buzu­nar)... 13 martie: cinat la prinţul de Aumale... 16 martie: premieră la Covent Garden... Iar acum o să ne lămurim imediat. Da, 17 martie: ucis mătuşa Edith în mod bestial. Vă rog să mă scuzaţi, greşeala a fost de partea mea. Domnilor, vă urmez!

P19