O poveste a lui Marin Preda

Astazi, la 33 de ani de la moartea lui Marin Preda, se cuvine cu prisosinta a urca una dintre frumoasele lui povesti. Uite:

Despărţirea neştiută

...Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărîrea să se despartă de mine. Era în septembrie 1940... Înainte să ajung s-o fac eu, istoria, tulbure şi ameninţătoare, dădea buzna peste noi: şcoala normală unde învăţasem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal... Primisem o hîrtie în care eram anunţat că sunt înscris la Bucureşti... Plecasem cu căruţa spre gară şi tata lăsase caii la pas foarte încet... Nu înţelegeam nici de ce plecasem aşa devreme...

― Marine, începu el, te duci la Bucureşti...

Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul eveni­mentelor care se petreceau, aşa cum nu credeam în lu­crurile nefireşti. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adînc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic... Răsturnări nefi­reşti... puteau avea o durată... nu puteau avea viitor...

― Te duci la Bucureşti, reluă tata...

Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începînd din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg singur, începu să-mi spună că mai mult decît făcuse pentru mine pînă atunci nu mai putea, că el bani nu mai avea cum să facă rost, că chiar atunci cînd mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea niciun leu, nu avea, înţelegeam sau nu înţelegeam?! ― Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înţelegeam. Nu mi se părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea bani! Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată!? Parcă îl auzise cineva spunînd, chiar dacă avea brîul plin (şi se întîmplase să-l aibă) că are? N-am! Asta parcă chiar şi gîndea în clipa cînd mîna lui pipăia miile foşnitoare în chimir. Că să mă duc şi eu la noroc, continuă el, intru în şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat, dar că voi avea, o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cît m-or ţine... Şi dacă n-o să mai pot să mai stau, şi or să mă dea afară din şcoală, ei, era aşa rău? Nu era, cum să fie? Un om cu patru clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat ni­mic şi nu ştie să care decît cărămizi cu spatele, ca bietul Nilă, care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Rosetti, l-a luat proprietarul la el, l-a făcut por­tar... Adimiţînd cazul că o să pot şi eu, tîrîş, grăpiş, să termin şi pe-a patra după sistemul lui cu fonciirea, prin amînări şi promisiuni... Ea, nu se schimbă? Cu patru clase am capacitatea, dacă vin şi intru undeva funcţionar, dimineaţa mă duc la slujbă, după masă mă întorc în odăiţa mea cu cărţile mele şi mă apuc să în­văţ... Ce treabă am? Şi cu capacitatea luată pot să dau liceul în particular, să trec pe-a cincea, în particular nu sunt atîtea taxe şi din leafa pe care o s-o cîştig, ei?! N-o să-mi rămînă acolo cîteva mii de lei într-un an şi să rezolv daravela? Numai dacă n-o să capăt darul be­ţiei, ca alde frati-meu Uie, că atunci bineînţeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti lăsînd la o parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi ardă, dar nici n-o să-mi ajungă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele după mine jurăbii... Dar nu sunt eu ăla, ei şi ce? Strică dacă îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el ce să zică?! Sunt băiat mare, pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu păţesc şi eu... Înţeleg?...

― Bă, tu înţelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculţi?

Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul apropiat. Cum să înţeleg eu chiar ime­diat că el, tatăl meu, îşi lua în acea oră mîna de pe mine şi că mă trimetea în lume cu gîndul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai devreme sau mai tîrziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într-adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară, şi în niciun fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atît de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu şi nici stînd cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau.

De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot şi eu să izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine, şi el, şi mama şi Miţa şi Ilinca şi pînă şi băiatu-ăla mai mic, Sae, a avut săracu grijă de vite, ba chiar a dat şi la se­cere şi la sapă, ca să pot eu să învăţ, să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au răbdat de pe urma mea, şi să umblu prin noroi în opinci. Ce adică, a izbutit bie­tul Nilă, care abia ştie să se iscălească, şi n-o să izbu­tesc eu? De ce adică să nu izbutesc?!

― De ce să nu izbuteşti, mă, Marine?! Sau tu nici nu asculţi ce bălmăjesc eu aicea?!!

Auzindu-l cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai la el şi văzîndu-i chipul îl apucai de umeri şi vese­lia mi-o auzii singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care speriară caii parcă adormiţi... Asta, da, înţelegeam, iată, să stai să-ţi dai singur seama că băl­măjeşti de pomană şi că în niciun fel nu poţi face pe cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea ce i se întîmplă... Tu îi vorbeşti şi el se uită înainte şi nu vede decît soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile lor în ritmul paşilor şi al căruţei... Tata se miră, cu o ex­presie de deznădejde veselă pe chip, dînd din umeri, vrînd parcă să spună că el şi-a făcut datoria, dar dacă ăstuia îi arde de rîs... cine să-l mai înţeleagă... Dum­nezeu ştie ce s-o mai alege şi de ăsta...

― Eu ştiu, zise el, la ce te gîndeşti tu!

― Ei, la ce mă gîndesc?! răspunsei eu batjocoritor.

Şi el se intimidă şi tăcu. Mai văzuse şi el elevi prin sat, dar niciunul nu făcea ca mine... Umblau în gru­puri, rîzînd, sclifosindu-se... organizau baluri, serate... E drept că nici n-aveam cu ce să mă îmbrac şi să mă încalţ ca să mă duc şi eu, dar chiar de-aş fi avut şi chiar de m-aş fi dus, credea el, neştiind că de fapt asta era suferinţa mea ascunsă, nu acolo mi-era mie gîndul... Dar unde?... „Cum adică, exclamase el odată uluit, să faci treizeci de kilometri pe jos, pînă la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decît asta, ar fi ieşit gălăgie mare..." Făcusem într-adevăr acel drum, după tata cel puţin bi­zar, şi nu era aurită acea carte în patru volume, cu care mă întorsesem, dimpotrivă, avea un titlu pe care el îl silabisise absolut nedumerit: Victor... Victor... Da, asta mai înţelegea, Victor, cum să nu, pe mulţi îi chema aşa, dar Hugo... şi pe urmă, Mi-ze-ra-bi-lii... Se strîmbase foarte supărat şi-şi văzuse de caii lui. Şi el vroia acuma să-mi spună mie că ştie la ce mă gîndesc eu! De fapt nu ştia! Dibuia, şi ar fi vrut să afle măcar în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în sufletul meu, un gînd sau o tărie ca să-i facă despărţirea uşoară. Cum puteam să-i spun?! Marile se­crete nu se dezvăluiesc nimănui... Ne purtăm chiar cu cei mai apropiaţi, ca şi cînd nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luaţi în derîdere, batjocoriţi sau umiliţi...

― Mă rog, zise el atunci în faţa tăcerii mele: Eu sper (şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte), că m-ai în­ţeles!... Că dacă nu m-ai înţeles, exclamă el cu totul detaşat de astă dată, o să fie vai de capul tău...

Între timp ne apropiasem de gară, dar mai era un ceas pînă la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să mănînce nişte mohor şi ieşirăm pe peron. Bani de bilet avea, scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. Peronul era plin de elevi şi eleve, care, ca şi mine, ter­minaseră vacanţa şi plecau spre oraşele în care învăţau, la licee sau şcoli normale... Veselia care anima altădată peroanele, la sfîrşit de vacanţă, era acum umbrită de o melancolie gravă care abătea privirile în lături sau în pămînt... Ştiam toţi... Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-l pierdusem fără să tragem un foc de armă... Că ministrul nostru la Viena, unde forţe mai puternice decît noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzînd harta cu trupul ciopîrţit al ţării. Că soldaţii, retrăgîndu-se, plîngeau şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte...

Trenul sosi. Urcîndu-mă în el cu grabă să nu se pună în mişcare şi să-l pierd, cu geamantanul meu de lemn vopsit în negru în mînă, uitai de tata, cînd îl auzii că mă strigă. Lăsai geamantanul pe culoar şi ieşii pe plat­formă. Trenul se urni şi începu, lin, să părăsească gara. Tata îmi spuse cu un glas împiedicat, parcă nesigur, pe nume, ca şi cînd nu m-ar fi recunoscut, urcat cum eram, că sunt copilul lui. Îşi duse braţele în sus, tot cu o miş­care frîntă. Pornire tîrzie de îmbrăţişare care nu avu­sese loc, nu se gîndise din timp...

― Marine, repetă el, şi făcu cîţiva paşi cu mine în timp ce mişcarea lină a trenului se accelera.

N-am schiţat niciun gest şi nu i-am adresat în prima clipă niciun cuvînt. Nu-l recunoşteam nici eu... Nu ştiam că poartă cu el, pentru mine, astfel de îngrijorări fără nume, care să-i smulgă un astfel de strigăt sugru­mat însoţit de o astfel de mişcare neconvinsă a braţelor, care ar fi vrut să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă îndărăt...

― Ei, i-am răspuns strigînd, ce este?

― Marine... Trenul...

Atît l-am auzit că zice şi l-am pierdut din vedere pe după coroana bogată a salcâmului care străjuia peronul...