Mici intamplari cu animale (150)

Duel între răţoi

Căsnicia monogamă a raţelor sălbatice mari (Anas platyrhynchos) nu se scurge fără tulburări. într-adevăr, perechile se formează încă din toamnă şi atunci răţoii îşi joacă dansurile de logodnă, apoi, mai tîrziu, ei iau parte la creşterea puilor. Dar între aceste două puncte extreme, cîte se mai întîmplă! Niciunul dintre cei doi soţi nu se dă în lături de la cîte o mică aventură amoroasă. Scenele de gelozie însă nu lipsesc şi nici duelurile între soţul legitim şi cavalerul întreprinzător. Iar uneori aceste dueluri iau chiar forme serioase. 

Lacul din apropierea orăşelului meu de odinioară nu e mare. Doarme în fundul unei pîlnii săpate între dealuri şi îl cu­prinzi întreg dintr-o privire a ochilor. Are însă şi oglindă frumoasă, şi stuf des de jur împrejur, şi pături de lintiţă, şi poporaşe de păsări de apă: raţe, lişiţe, corcodei, cîntătoare de stuf. În epoca de pace, cînd puşca rămîne acasă, zăbovind pe creasta vreunui deal din jur, poţi surprinde cîte un crîmpei din viaţa de acolo. Mai ales dacă te serveşti de un binoclu bun.

Aşa tîndăleam pe acolo într-o după masă de la începutul lui aprilie, bucurîndu-mă de soarele care în acel an a fost deosebit de grăbit să înveselească lumea. Din stufărie se ridicau glasu­rile bălţii: se auzea mai ales „reb-reb"-ul drăgăstos al răţoilor, cărora rar le răspundea cîte un „mac-maac" al raţei, care deja avea treabă la cuib. Pe luciu, înnegreau multe lişiţe şi cîteva raţe mari şi mici.

Dar iată că vin şi oaspeţi. Trei deodată, în zbor înalt şi repezit. Fac acum cercuri deasupra lăcuşorului. Chiar şi fără binoclu, aşa, din depărtare, ştiu despre ce e vorba. Cea care zboară în faţă e raţa, dintre cei doi care o urmăresc unul e soţul legitim, celălalt ispititorul. Aventura a început undeva în stuful altui lac şi nu putem să ştim cîtă parte a avut în des­făşurarea intrigii cochetăria soţiei fîşneţe. Dar, poate ca să scape de insistenţele obraznicului, poate ca să-i pună în rivali­tate pe cei doi, s-a ridicat de la cuib şi a pornit în zbor, cu soţ şi cu cavaler cu tot după ea.

După două ocoliri, coboară în spirală, se lasă cîteşitrei pe oglinda apei. Se despart îndată. Raţa deoparte, cei doi rivali mai depărtişor, şi îndată se înverşunează la bătaie. Se ocolesc bîţîind din capete, îşi ridică vîrful aripilor, coada, se... răţoiesc unul către celălalt, apoi urmează lupta serioasă. Se plesnesc din aripi, se ciupesc cu ciocurile, se izbesc piept la piept. Durează duelul cu peripeţiile lui vreo cinci-zece minute, pînă cînd unul dintre protagonişti dă semne de lîncezeală, apoi se vede că e învins. Nu mai atacă, încearcă să se apere, încearcă să se fe­rească prin înot. Atunci a urmat momentul de culme, care m-a uimit şi m-a cam şi revoltat. Cel învins era ca beat de cap de loviturile primite în ceafă. Putea să fie iertat în mizeria şi în ruşinea lui, doar rival nu-i mai putea fi biruitorului. Acestuia însă nu i-a fost destul. A prins cu ciocul de ceafă pe cel năpăstuit şi l-a cufundat cu capul în apă. Ca să-l înece. S-a zbătut nenorocitul, de cîteva ori a reuşit să-şi scoată capul din apă, dar îndată i-a fost adîncit din nou. „Îl omoară", mi-am zis. Şi am avut dreptate. Îndrăcitul de răţoi nu s-a lăsat decît cînd cel învins nu mai mişca, ci plutea pe apă cu burta în sus.

L-a mai pîndit, ca să vadă dacă nu cumva a mai rămas viaţă în el, apoi, mîndru, s-a apropiat de raţă, i-a dat tîrcoale fă­cînd fel de fel de figuri din cap, din aripi, din coadă. Raţa i-a primit parada, bîţîind des din cap, apoi s-a oprit pe loc ca tupilată, cu gîtul întins pe faţa apei. Răţoiul a înţeles numai­decît invitaţia.

După ce şi-au scuturat penele şi au bătut din aripi ridicaţi în cozi, au luat zbor şi s-au îndepărtat în direcţia de unde ve­niseră. Acum numai doi, şi în bună pace. Desigur, mergeau spre cuib împreună, şi de aici am dedus că legitimul a fost cel biruitor.