Trei milenii de umor (19)

În dramele lui Karl Schonherr figurau două sau, în cazuri excepţionale, trei personaje. Odată, Egon Friedell, autorul lu­crării „Istoria culturală a epocii moderne", a afirmat despre Schonherr următoarele:

— Acum lucrează la o piesă de teatru în trei acte, complet comprimată. De altfel, nu apare decît un singur erou, un tirolez surdo-mut.

 

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă

Gilbert Chesterton era un tip voluminos, motiv pentru multe si­tuaţii comice, unele povestite chiar de către el însuşi. Odată el a relatat următoarele:

—   Închipuiţi-vă ce mare volum de galanterie posed eu în rela­ţiile cu sexul frumos. Azi dimineaţă mergeam în tramvai spre Westminster Abbey. La o staţie au urcat mai multe pasagere. M-am ridicat şi pe locul meu s-au aşezat trei doamne!

O dată, pe cînd veşnic jovialul şi voluminosul Chesterton s-a certat cu sfrijitul de Shaw, i-a spus:

—    Domnule, dacă cineva vă priveşte cu băgare de seamă, îşi închipuie lesne că în această ţară a izbucnit o foamete cumplită.

—    Da, a venit replica spontană a lui Shaw, dar are să vă tragă la răspundere numai pe dumneavoastră. Cine vă priveşte doar fugitiv îşi dă seama că sunteţi principalul vi­novat!

Prima staţie de radioemisie de pe continentul american a luat fiinţă în anul 1920, la Pittsburg, oraş din Pennsylvania. Gilbert K. Chesterton, aflat în perioada aceea în Statele Unite, a comentat astfel acest eveniment epocal: „Ce ciudat este că oamenii au descoperit o maşină prin care se poate vorbi lumii întregi, tuturor ascultătorilor în aceeaşi clipă şi nici măcar un singur om nu-ţi poate răspunde ceva”

Se spune că Edgar Wallace, care era editat în milioane de exemplare şi citit pe toate meridianele globului, scria cu o repeziciune care uimea. Într-o zi, cineva l-a căutat la telefon. Secretara a ridicat re­ceptorul:

—     Regret, Sir. Cu Mr. Wallace nu se poate vorbi. Chiar acum a început să lucreze la noul său roman.

—    Nu face nimic, a răspuns vocea de la capătul celălalt al firului. Am să aştept la receptor pînă îl termină!

Autorului romanului „Muntele vrăjit", Thomas Mann, i-a fost decernat premiul Nobel în anul 1929. Scriitorul Ioseph Ponten, prieten al familiei, aflat într-un voiaj în America, i-a scris proaspătului laureat: „Scumpe amice! Te cunosc prea bine şi de aceea te sfătuiesc să nu subestimezi însemnătatea premiului Nobel. În ultima vreme am fost întrebat destul de frecvent de americani: „Şi cine este de fapt Thomas Mann?“

Fiul lui Thomas Mann şi-a încercat talentul, scriind romane şi piese de teatru, în perioada de după primul război mon­dial. Cu prilejul Anului nou 1925 Thomas Mann i-a făcut cadou fiului său un exemplar din „Muntele vrăjit" pe care a trecut următoarele: „Lui Klaus, nepreţuitul coleg, tatăl său, plin de speranţe..."

Un caricaturist a publicat în cunoscuta revistă literară „Simplicissimus" o caricatură care-i reprezenta pe cei doi membri ai familiei Mann - pe Thomas şi fiul său, Klaus. Ultimul îşi privea tatăl plin de îngrijorare:

—    Tată, se spune că oamenii geniali nu au copii geniali. Deci, tu nu eşti un geniu!

Vara anului 1946. Pe masa de lucru a lui Thomas Mann, acum în vîrstă de şaptezeci şi unu de ani, se afla manuscrisul lucrării „Doctor Faustus". O tînără doamnă aflată în vizită la autor i-a zis:

—  Maestre, bănuiesc că pentru dumneavoastră, pentru geniul pe care îl aveţi, scrisul nu constituie un efort deosebit!

—    Greşiţi, distinsă doamnă, i-a răspuns Thomas Mann. Scriito­rul este un om căruia scrisul îi pică mai greu decît oricărui muritor de rînd!

Apreciatul autor al romanului pentru tineret „Copiii din strada Pall“, Molnar Ferenc, avea un obicei pe care-l cunoş­teau toţi prietenii săi, acela de a se scula foarte tîrziu. Într-o împrejurare oarecare a fost citat ca martor într-un proces unde trebuia să apară în faţa justiţiei, la ora 8 dimineaţa. Speriat de perspectiva de a se scula aşa de devreme şi mai ales îngrijorat că nu se va trezi, Molnar a rugat cîţiva amici să treacă pe la el pe acasă, în jurul orei 7 şi jumătate, dimineaţa. Zis şi făcut. A doua zi, cînd a ieşit în faţa casei şi a văzut forfota neobişnuită a străzii, scriitorul s-a întors cu faţa spre prieteni şi le-a spus complet buimac încă:

—     Staţi, o clipă! Eu apar în faţa instanţei numai în calitate de martor?

P18