Lumea pierduta (2)

"Încearcă-ţi norocul cu profesorul Challenger!.."

Am avut întotdeauna, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, McArdle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpiană, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe McArdle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel.

Conan

— Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de bunăvoinţă.

I-am mulţumit.

— Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbeşti, mi se pare?

— Vreau să vă cer o favoare.

Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea:

— Zău? Şi despre ce-i vorba?

— Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant.

— Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone?

— Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea.

— Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa.

— Ca să am un scop în viaţă.

— Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! a zis şi obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen modern, şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai?

— Tot ce doriţi, unde şi când doriţi.

McArdle s-a gândit o clipă.

— Întrebarea care se pune, a zis în sfârşit, este să ştim dacă ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc. În ce mă priveşte, sunt ferm convins că lucrurile stau aşa.

— Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, McArdle.

— Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park.

Nu mi-am putut ascunde mirarea.

— Challenger? am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la "Telegraph"?

Şeful a schiţat un zâmbet:

— Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în căutarea aventurii...

 — Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns.

— Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorinţelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă.

— Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la "Fapte diverse", în legătură cu bătaia lui Blundell.

— Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp şi îl ţin sub observaţie.

Scoase o hârtie dintr-un sertar:

— Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat:

"Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în l863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, l892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, l893. Renunţă la aceste funcţiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la... (urmează o sumedenie de nume... mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La Plata etc., etc). Fost Preşedinte al Societăţii de Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică, şi aşa mai departe... A publicat: "Câteva observaţii asupra unei serii de cranii omeneşti", "Încercări asupra evoluţiei vertebratelor" şi numeroase articole, dintre care unul, "Ce se ascunde sub teoria weissmannismului", a provocat o discuţie aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore Park, Kensington, W".

— Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune.

Am băgat hârtia în buzunar.

— O clipă, domnule — am stăruit, văzând că nu mai aveam în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut?

Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat:

— Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce apare mai probabil  nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să-i arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinaţii ştiinţifice. Eşti destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocroteşte...

Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise.

M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea considera să fi fost decât o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violenţele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc.

Am intrat în club. Bătea ora l1 şi sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aş fi dorit să-l întâlnesc. Tarp Henry, din redacţia revistei "Natura": uscat, slab, numai piele şi oase, şi plin de bunăvoinţă faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a dreptul în subiect.

 — Ce ştii despre profesorul Challenger?

 — Challenger?

 Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit:

 — Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită.

 — Ce poveste?

 — Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede.

 — Cum asta?

 — Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: "Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă." Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenţi.

 — Totuşi mi-l poţi spune?

 — Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: "Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!"

 — Doamne Dumnezeule!

 — Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul şedinţei: "...după 50 de ani de colaborări ştiinţifice..." Nu şi-a mai venit niciodată în fire.

 — Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger?

 — Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumeşti ca să bârfesc. Totuşi, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanţilor: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără niciun fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile?

 —  Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu?

 — Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena.

 —   În ce împrejurări?

 — Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii cu mine?

 —  Cu multă plăcere. Trebuie să-i iau un interviu profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te-aş însoţi chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.

 O jumătate de oră după aceea, în birourile "Naturii" stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, "Weissmann împotriva lui Darwin", avea ca subtitlu: "Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă". Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase indignarea confraţilor de pe continent. "Proteste", "Rumoare", "Strigăte unanime"

 — Iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin.

 — Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă.

 — Bine, dar e în englezeşte!

 — Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original.

 — Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate.

 — Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar... iată una, cred... una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor.

 — Asta e tot ce pot face pentru dumneata?

 — O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu antetul revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în ochii lui.

 — Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea!

 — Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător.

 — În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea dumitale când va fi gata.

 Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.

«Iubite domnule profesor Challenger,

 Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dv. asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind...

 — Afurisit mincinos! a şoptit Tarp Henry.

 — ...recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: "Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în întregime dogmatice, că fiecare individ este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generaţii". Nu credeţi că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora ll dimineaţa.

Al dv, domnule, cu deosebit respect şi sinceritate.

Eduard D. Malone»

 — Ei? am întrebat, triumfător.

 — Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată...

 — Nu m-a mustrat niciodată cu nimic.

 — Şi ce-ai de gând să faci?

 — Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit.

 — Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit niciodată vorbindu-se de el...

Cap1