O poveste cu profesorul Challenger a lui Conan Doyle (1)

Când a răcnit pământul    

Îmi amintesc vag că l-am auzit pe prietenul meu Edward Malone de la Gazette vorbind despre profesorul Challenger, cu care a participat la câteva remarcabile aventuri, sunt însă atât de ocupat cu propria-mi profesie, iar firma mea a fost copleşită într-atât cu comenzi, încât ştiu prea puţin despre ceea ce se întâmplă în lume, cu excepţia treburilor mele personale. În general îmi amintesc că Challenger era zugrăvit ca un geniu sălbatic, cu o fire violentă şi intolerantă. Am fost nespus de mirat când am primit de la el o scrisoare de afaceri, redactată în termenii următori:

Din cazurile lui Sherlock Holmes (1)

Scandal în Boemia

          Pentru Sherlock Holmes, ea este întotdeauna Femeia. Foarte rar l-am auzit numind-o altfel. In ochii lui, ea domină și eclipsează întregul sex feminin. Nu că ar fi simţit el vreun sentiment înrudit cu iubirea pentru Irene Adler. Pentru mintea lui rece, precisă, dar admirabil de echilibrată, toate sentimentele - şi mai ales iubirea — erau respingătoare. Era, ca să zic aşa, cea mai bună maşină de raţionat şi de observat din lume, dar postura de îndrăgostit nu i s-ar fi potrivit deloc. Nu vorbea niciodată de pasiunile dulci decât cu ironie şi dispreţ. Erau lucruri admirabile pentru observator — excelente pentru dezvăluit motivele şi acţiunile bărbaţilor. Dar ca gânditorul profesionist să admită astfel de tulburări în temperamentul lui delicat şi ajustat cu rafina­ment însemna să introducă un factor care l-ar fi distras şi ar fi putut arunca îndoieli asupra tuturor rezultatelor lui mentale. Nici nisipul într-un instrument sensibil sau o zgârietură pe una din lupele lui de înaltă performanţă n-ar deranja mai tare decât un sentiment puternic într-o fire ca a lui. Şi totuşi, pentru el nu exista decât o singură femeie, iar acea femeie era defuncta Irene Adler, de dubioasă şi îndoielnică amintire.

Lumea pierduta (16)

O manifestaţie

 Aș vrea să aduc aici mulţumirile noastre tuturor prietenilor de pe Amazon, pentru bunăvoinţa şi grija ospitalieră cu care ne-au înconjurat în timpul călătoriei la întoarcere. In special, aş vrea să-i mulţumesc domnului Penalosa şi celorlalţi funcţionari ai guvernului brazilian pentru o întreagă serie de măsuri care ne-au uşurat drumul, precum şi domnului Pereira de Para, căruia îi datorăm, prin prevederea sa, reapariţia noastră între oameni sub o înfăţişare civilizată. S-ar părea că suntem cu totul lipsiţi de recunoştinţă faţă de buna primire ce ni s-a făcut, dar, cum nu putem face altfel, am prevenit gazdele şi binefăcătorii noştri că şi-ar fi pierdut atât timpul, cât şi banii, încercând să ia de la capat expediţia întreprinsă de noi. În relatările mele am schimbat până şi numele locurilor, şi sunt sigur că, pentru oricine ar încerca să sa apropie de ţara noastră necunoscută, ea ar rămâne la o depărtare de mii de mile.

Lumea pierduta (15)

Ochii noştri au văzut minuni

 Toate acestea le scriu zilnic, dar sper, înainte de a ajunge la sfârşitul acestor rânduri, să văd sclipind o zare de lumină printre neguri. Ne scotea din fire gândul că eram reţinuţi cu sila, din lipsa unui mijloc de evadare. Mă gândeam, ce e drept, că într-o zi o să fim fericiţi că am fost reţinuţi împotriva voinţei noastre într-o ţară ciudată şi că, în felul acesta, am avut posibilitatea să vedem mai multe din minunile şi din vietăţile care trăiau acolo.

Lumea pierduta (14)

Adevăratele cuceriri

 Ne închipuiam că oamenii-maimuţă, urmăritorii noştri, nu ştiau nimic de ascunzătoarea noastră din junglă. Dar curând am descoperit că ne înşelam. În pădure nu se auzea nicio mişcare, nicio frunză nu se clintea şi totul era liniştit în jurul nostru. Dar ar fi trebuit să ne aducem aminte, din prima noastră experienţă, de răbdarea şi de şiretenia de care dădeau dovadă aceste fiinţe atunci când erau nevoite să pândească şi să aştepte momentul favorabil. Orice o fi să mi se întâmple în viaţă de aci încolo, sunt sigur că niciodată n-o să fiu atât de aproape de moarte ca în dimineaţa aceea. Dar s-o luăm de la început.

Lumea pierduta (13)

O scenă care nu se poate uita

 Exact în clipa când soarele apunea la sfârşitul acelei zile triste, am zărit făptura singuratică a indianului zugrăvită pe câmpiile întinse din vale şi l-am privit îndreptându-se spre fluviul îndepărtat ca pe singura noastră nădejde de salvare, până când a dispărut în negurile serii, pe care soarele în asfinţit le colora în nuanţe roşcate.

Lumea pierduta (12)

Pădurea groazei

Am mai spus acest lucru, sau poate că nu l-am mai spus - memoria îmi cam joacă feste în momentul de faţă - că eram plin de mândrie când îi auzeam pe cei trei tovarăşi care se bucurau de atâta consideraţie în ochii mei, mulţumindu-mi pentru faptul de a fi îmbunătăţit situaţia în care ne aflam. Până atunci eram mereu lăsat la o parte, atât din pricina tinereţii mele, cât şi din a lipsei de experienţă şi de cunoştinţe care ar fi putut să mă pună la acelaşi nivel cu ei. Dar iată că intrasem într-o zonă luminoasă. Ideea aceasta mă făcea să mă înfierbânt. Dar vai, biet orgoliu care preceda un dezastru! El nu mi-a sporit încrederea în mine decât ca să mă arunce, nu mai târziu decât în aceeaşi noapte, în cea mai cumplită aventură a vieţii mele, care a avut un deznodământ la care când mă gândesc mi se strânge inima şi acum.

Lumea pierduta (11)

De data asta, eu am fost eroul!...

Lordul John Roxton avea dreptate să se teamă că muşcătura lighioanelor acelora oribile ar fi putut să conţină o otravă specială, pentru că a doua zi după prima noastră aventură pe podiş pe Summerlee şi pe mine ne scuturau frigurile, iar Challenger avea genunchiul atât de umflat, încât mergea şchiop. Aşa că ne-am petrecut toată ziua în tabără, ajutându-l, fiecare după puterile lui, pe lord John să ridice şi să întărească gardul de mărăcini, singura pavăză care ne apăra de primejdiile dinafară. Îmi amintesc că, fără să vreau, nu mă puteam scutura de impresia că eram observaţi îndeaproape, însă n-aş fi putut să precizez nici de către cine şi nici din care parte.

Lumea pierduta (10)

S-au întâmplat cele mai minunate lucruri

Mereu ni se întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În ce priveşte hârtia, nu mai am decât cinci carnete vechi, iar în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp cât o să-mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi aventurile noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii dintre toţi muritorii cărora ne e dat să vedem ceea ce vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm lucrurile să se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne doboare. Oare Zambo o să ducă scrisorile până la fluviu? Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu singur însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ explorator, plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să descopere paginile acestui jurnal? In orice caz, am impresia că sunt sortite să supravieţuiască şi să devină nemuritoare.

Lumea pierduta (9)

Cine ar fi putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat?

Ni s-a întamplat ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut să prevadă oare aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al nenorocirii noastre. Poate că suntem condamnaţi să ne petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot gândi cu mintea limpede nici la realitatea prezentă şi nici la perspectivele noastre de viitor. Cea dintâi apare îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte — întunecate ca noaptea. Niciodată un om nu s-a găsit într-o situaţie mai critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la nimic să vă arătăm situaţia noastră geografică exactă şi să cerem prietenilor noştri să ne trimită în ajutor vreo altă expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate probabilităţile, demult pecetluită.

Lumea pierduta (8)

Avanposturile  îndepărtate  ale lumii noi

Prietenii noştri rămaşi acasă se vor bucura alături de noi, deoarece ne apropiem de ţinta călătoriei noastre şi, dintr-un punct de vedere cel puţin, am arătat că afirmaţiile profesorului Challenger sunt întemeiate. Ce e drept, nu ne-am urcat încă pe podiş, dar el se întinde în faţa ochilor noştri, şi până şi profesorul Summerlee e mai rezervat în felul lui de a fi. Nu că s-ar arăta dispus să admită, măcar o clipă, că rivalul său are dreptate, ci doar atât, că-i mai puţin încăpăţânat în veşnicele lui observaţii şi că cea mai mare parte a timpului stă cufundat într-o tăcere atentă. Totuşi trebuie să mă întorc îndărăt şi să reiau firul povestirii mele de unde l-am lăsat. Trimitem acasă pe unul din indienii noştri care-i bolnav şi-i încredinţez această scrisoare, deşi mă îndoiesc că e cu putinţă să ajungă vreodată la destinaţie.

Lumea pierduta (7)

Da, mâine vom dispărea în necunoscut...

Nu vreau să-i plictisesc pe cei cărora le va parveni această povestire cu o dare de seamă a luxosului nostru voiaj pe vaporul companiei Booth, nici nu vreau să vorbesc despre popasul nostru de o săptămână la Para (afară de faptul că aş dori să-mi arăt recunoştinţa faţă de Compania Pereira da Pinta, pentru preţiosul concurs pe care ni l-a dat în ce priveşte completarea echipamentului). Ţin totuşi să spun, în treacăt doar, câteva cuvinte despre călătoria noastră fluvială pe o apă înceată, largă, de culoarea argilei, pe un vapor cu aburi care era ceva mai mic decât cel care ne purtase peste Atlantic... 

Lumea pierduta (6)

"Am fost biciul lui Dumnezeu!"

Lord John Roxton şi cu mine am luat-o după colţul străzii Vigo şi am trecut pe sub poarta mohorâtă a celebrului cuib de şoimi. La capătul unui coridor lung, de culoare cenuşie, noua mea cunoştinţă a deschis o uşă şi a întors un buton electric. Câteva lămpi cu abajururi colorate au răspândit în odaia încăpătoare, în pragul căreia eram, o lumină roşiatică. Am avut chiar din prag, privind de jur-împrejurul meu, impresia învăluitoare a unui confort extraordinar şi a unei rare eleganţe, asociate cu o impresie de bărbăţie. Întâlneai peste tot obiecte de lux aparţinând omului bogat şi de gust, aruncate cu nepăsarea şi cu dezordinea proprie celibatarului. Pe jos erau risipite blănuri bogate şi covoare în culori ciudate, cumpărate de la vreun bazar oriental. Tablouri şi gravuri, pe care până şi privirea mea nepricepută le putea recunoaşte ca fiind opere rare şi de mare preţ, atârnau greoi de-a lungul pereţilor. Schiţe reprezentând boxeri, dansatoare şi cai de curse stăteau alături de un senzual Fragonard, de un Girodet marţial sau de un visător Turner. 

 

Lumea pierduta (5)

Controversa

Prin dublul efect al zguduirii fizice, care se produsese după prima mea întrevedere cu profesorul Challenger, şi al zguduirii psihice, care urmase celei de a doua, m-am pomenit în Enmore Park destul de deprimat. In capul care mă durea nu se zbătea decât un singur gând: că auzisem lucruri adevărate, de o importanţă capitală, care îmi vor oferi, atunci când Challenger va binevoi, un reportaj extraordinar pentru "Gazette". O trăsură staţiona la capătul şoselei. Am sărit în ea şi m-am îndreptat spre biroul meu. McArdle era, ca de obicei, la postul lui.

 — Ei bine — a făcut el curios — ce mai nou? Parcă te-ai întoarce de la bătălie, tinere. Să nu-mi spui că ai luat iniţiativa!

 — La început am avut oarecare dificultăţi...

Lumea pierduta (4)

Lucrul cel mai important din lume

Abia încuiase uşa, când doamna Challenger s-a şi repezit din sufragerie peste noi. Era grozav de furioasă. S-a proptit înaintea bărbatului ei, ca un cocoş în faţa unui buldog. Se vedea bine că mă văzuse ieşind, dar nu mă văzuse întorcându-mă.

— Eşti o bestie, George! i-a strigat. L-ai rănit pe tânărul acela frumos.

Profesorul a dat-o la o parte cu degetul cel mare:

— Iată-l la spatele meu. N-are nici pe dracu!

Lumea pierduta (3)

Un om imposibil...

 Temerile, ca şi nădejdile prietenului meu n-au fost întemeiate. Când am sosit miercuri la sediul "Naturii", am găsit un plic purtând ştampila din West Kensington, pe care numele meu era scris cu nişte litere ca de sârmă ghimpată. Iată ce conţinea plicul:

Lumea pierduta (2)

"Încearcă-ţi norocul cu profesorul Challenger!.."

Am avut întotdeauna, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, McArdle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpiană, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe McArdle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel.

Conan

Lumea pierduta (1)

Azi se implinesc 154 de ani de la nasterea lui Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes. Pentru mine, insa, el este in primul rand autorul seriei de povesti cu profesorul Challenger, povesti pe care le-am citit, pe la 13 ani, in nestire - adica le-am tot recitit pana am ajuns sa stiu fragmente intregi pe de rost. Asa ca pentru a-l omagia pe Doyle, o sa urc incepand de azi cartea lui intitulata "The lost world".

Povestea zânelor din Bradford

Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Frances Griffitte, o micuţă englezoaică de 11 ani, îi scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud:
“Dragă Jo, sper că eşti bine.(...). Îţi trimit două fotografii de-ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly ?”
Aşa cum au declarat mai târziu cele două fetiţe, pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă şi să  fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaţa lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc din Yorkshire, aflat în apropiere de Bradford.