Când a răcnit pământul
Îmi amintesc vag că l-am auzit pe
prietenul meu Edward Malone de la Gazette vorbind despre profesorul Challenger,
cu care a participat la câteva remarcabile aventuri, sunt însă atât de ocupat
cu propria-mi profesie, iar firma mea a fost copleşită într-atât cu comenzi,
încât ştiu prea puţin despre ceea ce se întâmplă în lume, cu excepţia
treburilor mele personale. În general îmi amintesc că Challenger era zugrăvit
ca un geniu sălbatic, cu o fire violentă şi intolerantă. Am fost nespus de
mirat când am primit de la el o scrisoare de afaceri, redactată în termenii
următori:
14 (bis) Enmore Gardens Kensington
„Domnule,
Aş dori să angajez serviciile unui
specialist în fântâni arteziene. Nu voi ascunde domniei-voastre că opinia mea
despre specialişti nu este prea strălucită şi că de obicei am socotit că un om
care, ca mine însumi, posedă o minte bine înzestrată, poate avea o perspectivă
mai profundă şi vederi mai largi decât acela specializat într-o anumită ştiinţă
– care, vai, este atât de adesea o simplă profesie, având ca atare un orizont
limitat. Totuşi, sunt gata să vă ofer o şansă. Privind lista specialiştilor în
fântâni arteziene, o ciudăţenie oarecare – aproape că scrisesem absurditate – a
numelui domniei-voastre mi-a atras atenţia, şi am descoperit, după
investigaţii, că de fapt tânărul meu prieten, domnul Edward Malone, vă
cunoaşte. De aceea vă scriu spre a vă informa că aş fi bucuros să am o
întrevedere cu dumneavoastră, şi în caz că-mi veţi satisface exigenţele care
ating un înalt nivel, s-ar putea să fiu dispus să vă încredinţez o afacere
foarte importantă. Nu pot spune mai mult deocamdată, întrucât afacerea aceasta
are un caracter strict secret, putând vorbi despre ea numai prin viu grai. În
consecinţă vă rog să contramandaţi de îndată orice angajament aţi avea eventual
şi să-mi faceţi o vizită la adresa de mai sus, la orele 10:30 dimineaţa,
vinerea viitoare. Afară se află un răzuitor precum şi un ştergător, doamna
Challenger fiind nespus de pretenţioasă.
Rămân, domnul meu, precum am
început,
George Edward Challenger.”
I-am înmânat această scrisoare
primului meu secretar, spre a răspunde, şi el l-a informat pe profesor că
domnul Peerless Jones va fi bucuros să considere întrevederea ca aranjată. Era
o notă de afaceri întru totul politicoasă, dar ea începea cu fraza:
„Scrisoarea dumneavoastră
(nedatată) a fost primită”…
Aceasta provocă o a doua epistolă a
profesorului:
„Domnule – spunea el, şi rândurile
lui păreau un gard de sârmă ghimpată.
…Observ că îmi reproşaţi faptul
lipsit de însemnătate că scrisoarea mea a fost nedatată. Aş putea să vă atrag
atenţia asupra împrejurării că, drept contraprestaţie pentru o taxare
monstruoasă, guvernul nostru are obiceiul de a aplica pe plic una ştampilă
mică, circulară, sau una marcă notificând data expedierii. Dacă ştampila
aceasta lipseşte sau este neciteaţă, n-aveţi decât să vă răfuiţi direct cu
autorităţile poştale. Între timp, aş solicita să vă mărginiţi observaţiile la
probleme care privesc afacerea în privinţa căreia vă consult şi să încetaţi de
a comenta forma în care se prezintă scrisorile mele.”
Era limpede pentru mine că aveam
de-a face cu un nebun, aşa încât m-am gândit că e mai bine ca, înainte de a
face un pas mai departe, să stau de vorbă cu prietenul meu Malone, pe care-l
cunoşteam de multă vreme, de pe când jucam amândoi pentru Richmond. L-am găsit
acelaşi vesel irlandez de totdeauna şi s-a amuzat nespus de cea dintâi ciocnire
a mea cu Challenger.
— Nu-i nimic, băiete, spuse
el, după ce ai să stai de vorbă cu el cinci minute, o să te simţi ca şi când ai
fi fost jupuit de viu. Nu-i altul pe lume mai bătăios ca el.
— Dar de ce-l suportă lumea?
— Nu-l suportă. Dacă ai
colecţiona toate acţiunile pentru injurii, toate plângerile pentru acte de
violenţă la instanţele poliţieneşti…
— Acte de violenţă?
— Dumnezeu să te aibă în pază
– dacă o să ai neplăceri cu el n-o să pregete să te arunce pe scări. E un
troglodit primitiv în haine civilizate. Îl văd cu o măciucă într-o mână şi cu o
cremene ascuţită în cealaltă. Unii oameni sunt născuţi în afara secolului lor,
dar el este născut în afara mileniului său. Aparţine neoliticului timpuriu, sau
cam aşa ceva.
— Şi e profesor!
— Acesta-i paradoxul! E cea
mai mare minte din Europa, posedând o forţă motrice care poate transforma toate
visele în realitate. Colegii nu pot să-l sufere şi fac tot ce pot ca să-l ţină
în loc, dar tot atât de bine ar putea o sută de vase pescăreşti să încerce să
ţină în loc un transatlantic… Pur şi simplu el îi ignoră şi-şi vede de drum.
— Ei, am spus eu, un lucru e
limpede: nu doresc să am de-a face cu el. Am să revoc această întâlnire.
— Câtuşi de puţin! Ai să te
duci punctual până la secundă, fii atent, la secundă, dacă nu vrei s-o păţeşti.
— De ce aş face-o?
— Ei bine, ascultă. În primul
rând nu lua prea în serios ceea ce ţi-am spus despre bătrânul Challenger.
Oricine se apropie de el începe să-l iubească. Nu e nimic dăunător în bătrânul
urs. Ehei, mi-amintesc cum a dus în spate un copil indian bolnav de variolă, o
sută de mile din interiorul ţării până la râul Madeira. E un om mare în toate
privinţele. N-o să te bruscheze dacă te înţelegi cu el.
— N-am să-i dau prilejul.
— Ai fi un prost dacă n-ai
face aşa. Ai auzit vreodată despre misterul din Hengist Down, o localitate de
pe coasta de sud?
— Vreo explorare secretă
minieră?
Malone îmi făcu cu ochiul.
— Mă rog, poţi să-i spui
astfel dacă vrei. Vezi bine, eu sunt unul dintre confidenţii bătrânului, dar nu
pot destăinui nimic până nu-mi dă dezlegare. Totuşi aş putea să-ţi povestesc
ceva din ceea ce a apărut în presă. Un oarecare Betterton, care a făcut bani cu
cauciucul, şi-a lăsat acum câţiva ani întreaga avere lui Challenger, cu
condiţia ca aceasta să fie întrebuinţată în interesul ştiinţei. S-a dovedit o
sumă uriaşă – câteva milioane. Challenger a cumpărat o proprietate la Hengist
Down în Sussex. Era un pământ sterp, la marginea de nord a ţinutului calcaros.
A luat o suprafaţă mare, pe care a împrejmuit-o cu sârmă. În mijlocul ei era o
râpă adâncă. Acolo au început săpăturile. A anunţat – Malone îmi făcu din nou
cu ochiul – că există petrol în Anglia şi că va dovedi acest lucru. A înfiinţat
un sat model, cu o colonie de muncitori bine plătiţi, care au jurat cu toţii
să-şi ţină gurile. Râpa e împrejmuită cu sârmă, ca şi întreaga proprietate şi
împrejurimile, iar locul e păzit de copoi. Din pricina acestor animale, câţiva
ziarişti aproape că şi-au pierdut viaţa, ca să nu mai vorbim despre fundul
pantalonilor. Acolo e o exploatare intensă, executată de firma „Thomas Morden”,
ai cărei oameni au jurat de asemenea să păstreze secretul. Şi, în sfârşit e
limpede, a venit vremea specialiştilor în puţuri arteziene. Acum, n-o să fii
aşa de naiv să refuzi o asemenea lucrare plină de interes pentru dumneata, care
ai experienţă şi te preocupă asemenea probleme, nemaivorbind de faptul că până
la urmă îţi va aduce şi un cec gras şi pe deasupra te va pune în contact cu cel
mai minunat om pe care l-ai întâlnit sau probabil îl vei întâlni vreodată.
Argumentele lui Malone au fost
hotărâtoare, şi dimineaţa de vineri m-a găsit în drum spre Enmore Gardens. Am
avut grijă să fiu la timp, încât am ajuns la uşa profesorului cu douăzeci de
minute mai devreme. Aşteptam în stradă, când, deodată, am dat cu ochii de un
automobil cunoscut, un Rolls-Royce cu mascotă – o săgeată de argint pe uşă.
Era, neîndoielnic, maşina lui Jack Devonshire, asociatul junior al marii firme
„Morden”. Mi s-a părut întotdeauna cel mai urban dintre oameni, aşa încât am
fost de-a dreptul uluit când l-am văzut apărând deodată din casă, oprindu-se în
afara uşii, ridicând mâinile spre cer şi rostind cu mare aprindere: „Blestemat
să fie! Oh! Blestemat să fie!”
— Ce s-a întâmplat, Jack? Pari
necăjit, astăzi de dimineaţă?
— Hello, Peerless! Şi tu eşti
amestecat în treaba aceasta?
— Se pare că mi se oferă o
ocazie.
— Ei bine, ai să-ţi dai seama
că asta-i o pedeapsă.
— Mai mult decât poate suporta
omul, pe cât se vede.
— Hm, aşa s-ar părea.
Intendentul mi-a comunicat un mesaj: „Profesorul doreşte să vă spun, domnule,
că în prezent e ocupat, mănâncă un ou. Dar dacă veţi binevoi să veniţi la o oră
ceva mai potrivită, mai mult ca probabil v-ar primi”. Asemenea mesaj mi l-a
trimis printr-un servitor! Pot să adaug că am fost chemat să primesc suma de
douăzeci şi două de mii de pfunzi pe care ni-i datorează.
Am fluierat.
— Şi n-ai primit banii?
— O, ba da – e foarte corect
cu banii. Dar plăteşte când are chef şi cum are chef, fără să-i pese de nimeni.
Totuşi du-te şi-ţi încearcă norocul. O să vezi dacă are să-ţi placă. Spunând
aceste cuvinte, el se repezi glonţ în automobil şi se făcu nevăzut.
Am rămas pe loc, aruncându-mi când
şi când privirile la ceas, aşteptând ora fixată. Sunt, aş putea să spun, destul
de bine clădit – concurez la finalele pentru clubul de box „Belsize”, categoria
mijlocie – dar niciodată n-am aşteptat o întrevedere cu atâta emoţie. Nu era o
teamă fizică, fiindcă sigur că m-aş fi putut apăra dacă nebunul acela m-ar fi
atacat, dar era un amestec de simţăminte din care nu lipsea teama de vreun
scandal public, cât şi aceea de a pierde un contract rentabil. Totuşi lucrurile
se vădesc întotdeauna mai uşoare când încetează imaginaţia şi începe acţiunea.
Am închis zgomotos capacul ceasului şi m-am îndreptat spre uşă.
Aceasta mi-a fost deschisă de un
bătrân intendent cu faţa imobilă, un om cu o expresie sau o lipsă de expresie
care spunea că e atât de obişnuit cu surprizele, încât nu-l mai miră nimic pe
lumea asta.
— Sunteţi convocat, domnule?
m-a întrebat el.
— Desigur.
Aruncă privirea pe o listă pe care
o avea în mână.
— Numele dumneavoastră,
domnule?… aşa, domnul Peerless Jones… o mie treizeci. Totul e în ordine.
Trebuie să fim foarte atenti, domnule Jones, pentru că suntem tare sâcâiţi de
gazetari. Profesorul, după cum poate sunteţi informat, nu prea agreează presa.
Poftiţi, domnule. Profesorul Challenger vă primeşte îndată.
În clipa următoare eram faţă în
faţă cu el. Cred că prietenul meu Ted Malone l-a descris pe acest om în
povestirea lui Lumea pierdută mult mai bine decât aş putea s-o fac eu, aşa
încât las acest lucru în seama lui. Tot ceea ce vedeam era făptura uriaşă a
unui bărbat înapoia mesei de mahon, cu o imensă barbă neagră, în forma unei
cazmale, şi doi ochi mari, cenuşii, pe jumătate acoperiţi de pleoapele care se
lăsau în jos. Arogant, capul lui mare era dat pe spate, iar barba zbârlită
întinsă înainte. Toată înfăţişarea lui întrunea o singură impresie, de
intoleranţă trufaşă.
„Ei bine, ce naiba vrei dumneata?”
Aşa scria pe toată fiinţa lui. Mi-am pus cartea de vizită pe masă.
— A, da, spuse el, luând-o şi
ţinând-o în mâna întinsă departe, ca şi când i-ar fi displăcut mirosul ei.
Desigur, dumneata eşti aşa-numitul specialist… domnul Jones… domnul Peerless
Jones. Îi poţi mulţumi naşului dumitale, domnule Jones, pentru că acest pronume
năstruşnic mi-a atras în primul rând atenţia asupra dumitale.
— Sunt aici, profesore
Challenger, pentru o întrevedere de afaceri şi nu ca să vorbesc despre numele
meu, am protestat cu toată demnitatea de care eram în stare.
— Dragă Doamne, pari să fii o
persoană foarte susceptibilă, domnule Jones. Nervii dumitale sunt într-o stare
nespus de iritabilă, deci trebuie să fim precauţi în tratativele cu Domnia Ta,
domnule Jones. Rogu-te, şezi şi linişteşte-te. Am citit broşurica dumitale
despre corectarea peninsulei Sinai. Ai scris-o chiar dumneata?
— Fireşte, domnule! Numele meu
figurează pe ea.
— Întocmai! Întocmai! Dar una
nu presupune întotdeauna pe cealaltă, nu? Totuşi sunt gata să accept afirmaţia
dumitale. Cartea nu e lipsită de un oarecare merit: sub lipsa de culoare a
limbajului, sclipeşte, ici-colo, câte o idee, câte un germen al gândirii. Eşti
căsătorit?
— Nu, domnule. Nu sunt.
— Atunci există o oarecare
şansă că vei păstra un secret.
— Dacă voi făgădui să-l ţin,
desigur că îmi voi ţine făgăduiala.
— Ei, tânărul meu prieten
Malone – vorbea despre Ted ca şi când acesta ar fi fost un copil de zece ani –
are o bună părere despre Domnia Ta. Zice că pot să am încredere în Domnia Ta.
Această încredere este de mare importanţă, pentru că în prezent sunt angajat
într-una dintre cele mai mari experienţe – aş putea chiar spune cea mai mare
experienţă din istoria lumii. Îţi solicit participarea.
— Voi fi onorat.
— Este, într-adevăr, o onoare.
Recunosc că nu mi-aş fi împărţit lucrările cu nimeni, dacă uriaşul caracter al
întreprinderii nu ar necesita cea mai înaltă iscusinţă tehnică. Şi acum,
domnule Jones, obţinând promisiunea dumitale asupra secretului inviolabil,
ajung la punctul esenţial. Problema e aceasta – pământul pe care trăim este el
însuşi un organism viu, înzestrat, precum cred, cu o circulaţie, o respiraţie
şi un sistem nervos al lui, propriu.
Clar, omul era un nebun.
— Creierul dumitale, observ,
continuă el, nu izbuteşte să înregistreze. Încet-încet însă el va absorbi
ideea. Aminteşte-ţi cum seamănă o câmpie înţelenită sau un câmp de buruieni cu
suprafaţa păroasă a unui animal gigantic. O oarecare analogie se găseşte în
toată natura. Vei considera atunci ridicarea şi lăsarea uscatului, în decursul
erelor, ca respiraţia domoală a unei fiinţe. În sfârşit, îi vei nota agitaţia
înregistrată de percepţiile noastre liliputane – cutremurele, seismele.
— Dar despre vulcani ce
spuneţi? am întrebat eu.
— Hm! Vulcanii şi lava lor
corespund erupţiilor pricinuite de căldură pe propriile noastre trupuri.
Mintea mi se învârtea, încercând să
găsesc vreun răspuns la aceste afirmaţii.
— Temperatura! am strigat. Nu
este un fapt cert că ea creşte vertiginos pe măsura ce se coboară în adâncime
şi că centrul pământului este alcătuit din magmă, un lichid cald?
El respinse afirmaţia mea.
— Domnia Ta probabil ştii,
domnul meu, acum când şcolile municipale sunt obligatorii, că pământul este
turtit la poli. Ceea ce înseamnă că polul este mai aproape de centru decât
orice alt punct şi ca atare ar putea fi mai mult afectat de această căldură
despre care vorbeşti Domnia Ta. Atunci ar trebui ca în mod firesc condiţiile de
la pol să fie tropicale, nu?
— Ideea este cu totul nouă
pentru mine.
— Desigur. Este privilegiul
gânditorului original să expună idei noi, care de obicei nu sunt bine primite
de plebe. Şi acum, domnule, ce-i aceasta? El ridică de pe masă un obiect mic.
— S-ar putea spune că este un
arici de mare.
— Exact! strigă el cu un aer
de exagerată surpriză, ca şi când un copilaş ar fi rostit cine ştie ce mare
deşteptăciune. E un arici de mare – un echinus comun. Natura se repetă ea
însăşi în multe forme, indiferent de proporţii. Acest echinus este un model, un
prototip al lumii. Observă că este inegal, circular, că e turtit la poli. Hai
să privim atunci pământul ca un echinus uriaş. Ce ai de obiectat?
Obiecţia mea de căpetenie era că un
asemenea lucru părea prea absurd pentru a fi discutat, dar n-am îndrăznit s-o
spun. Am ocolit obiecţia, căutând o afirmaţie mai puţin tranşantă.
— O fiinţă vie are nevoie de
hrană, am spus eu. Cum ar putea pământul să-şi susţină volumul său masiv?
— Excelent, excelent! exclamă
profesorul, cu un covârşitor aer de superioritate. Domnia Ta ai un ochi ager
pentru ceea ce este evident, deşi judeci încet în ceea ce priveşte sesizarea
implicaţiilor mai subtile. Cum se hrăneşte pământul? Ne-am întors din nou la
echinus, micul nostru prieten. Apa care îl înconjoară curge printre arterele
acestei mici făpturi şi se îngrijeşte de nutriţia sa.
— Atunci socotiţi că apa…
— Nu, domnule. Eterul.
Pământul paşte pe o cărare circulară, pe câmpiile spaţiului, şi, pe măsură ce
se mişcă, eterul îl străbate necontenit, are grijă de vitalitatea lui. O
adevărată turmă de alţi mici echini fac acelaşi lucru – Venus, Marte şi
celelalte, fiecare cu păşunile sale.
Omul era evident un nebun, deci nu
se putea discuta cu el. Aşa că îmi lua tăcerea drept încuviinţare şi-mi zâmbea
nespus de mărinimos.
— Ei, pare-mi-se că ajungem
unde trebuie, spuse el. Începe să se facă lumină. Îţi cam ia ochii la început,
fără îndoială, dar ne vom obişnui curând cu ea. Rogu-te, acordă-mi atenţia
dumitale, în timp ce eu am să mai fac câteva observaţii asupra acestei mici
făpturi din mâna mea.
Vom presupune că pe această scoarţă
exterioară mişună o infinitate de mici insecte. Îşi poate oare da seama
vreodată un echinus de existenţa lor?
— Aş spune că nu.
— Atunci îţi poţi imagina
foarte bine că Pământul nu-şi dă seama câtuşi de puţin cum mişună pe suprafaţa
lui speţa umană. El nu-şi dă seama câtuşi de puţin de această exuberanţă de
ciupercă a vegetaţiei şi de evoluţia vieţuitoarelor microscopice care s-au
adunat pe el în timpul călătoriilor sale în jurul Soarelui, aşa cum se adună
scoicile pe un vas vechi. Aceasta este starea de lucruri actuală şi aceasta
este ceea ce îmi propun să schimb.
L-am privit uimit.
— Vă propuneţi s-o schimbaţi?
— Îmi propun să înştiinţez
pământul că cel puţin o persoană, George Edward Challenger, insistă într-adevăr
să i se acorde atenţie. Este, fără îndoială, cea dintâi înştiinţare, unică în
felul ei, pe care a primit-o.
— Şi cum veţi face acest lucru,
domnule?
— Ei, am ajuns unde trebuie.
Ai pus punctul pe i. Îţi voi solicita din nou atenţia asupra acestei
interesante vieţuitoare mici pe care o ţin în mână. Sub acest înveliş protector
sunt numai nervi şi sensibilitate. Nu este evident că atunci când un parazit ar
vrea să-i solicite atenţia, i-ar găuri carapacea şi astfel i-ar excita aparatul
senzorial?
— Desigur.
— Hai să ne gândim acum la un
purice domestic sau un ţânţar care explorează suprafaţa trupului omenesc. S-ar
putea să nu ne dăm seama de prezenţa lor. Deodată însă, când ne înfig trompa în
piele, care e carapacea noastră, ne amintesc neplăcut că nu suntem cu totul
singuri. Ideile mele vor începe fără îndoială să se limpezească în mintea
domniei-tale. Lumina licăreşte în întuneric.
— Dumnezeule mare!! Vă
propuneţi, evident, să foraţi un puţ prin scoarţa pământului.
Challenger închise ochii cu o
vanitate nespusă.
— Înaintea Domniei Tale vezi
pe cel dintâi om care va sfredeli vreodată pielea bătătorită a acestui animal.
Aş putea chiar să vorbesc la prezent: care o sfredeleşte.
— Aţi făcut acest lucru?!
— Cu preapreţiosul ajutor al
lui Morden. Cred c-aş putea spune chiar: am sfredelit-o! Ani de-a rândul de
muncă stăruitoare, neîntreruptă zi şi noapte, efectuată cu tot felul de
sfredele, maşini de găurit, de perforat, de tasat, de explozive, ne-au dus până
la urmă la ţinta dorită.
— Nu cumva vreţi să spuneţi
c-aţi străpuns scoarţa terestră?
— Dacă felul în care te-ai
exprimat denotă uimire, e acceptabil. Dacă denotă îndoială…
— Nu, domnule, nici pomeneală
de aşa ceva.
— Vei accepta declaraţia mea
fără întrebări. Am străpuns scoarţa. Am forat patrusprezece mii patru sute
patruzeci şi doi de iarzi, sau, aproximativ, opt mile. În cursul forării
noastre, e interesant să ştii, am scos la lumină o comoară în materie de
zăcăminte carbonifere, care cu timpul vor compensa costul întreprinderii
noastre. Dificultatea cea mai mare au fost jeturile de apă în straturile adânci
de calcar şi în nisipurile Hastings, dar le-am venit de hac. Ultimul stadiu a
şi fost atins – şi ultimul stadiu nu este altul decât domnul Peerless Jones.
Domnia Ta, domnule, reprezinţi ţânţarul. Maşina de forat arteziană a
domniei-tale ia locul acelei proboscide înţepătoare. Mintea şi-a îndeplinit
opera. Gânditorul exit. Intră mecanicul, un Peerless oarecare cu bagheta magică
de metal. E limpede?
— Vorbiţi de opt mile! Am
exclamat eu. Vă daţi seama, domnule, că cinci mii de picioare sunt considerate
aproape o limită pentru maşini de forat arteziene. Am aflat că există o
asemenea maşină în Silezia de Sus, care a ajuns la şase mii două sute de
picioare, ceea ce a fost privit ca un miracol.
— Nu m-ai înţeles, domnule
Peerless. Fie explicaţia mea, fie mintea domniei-tale este deficitară – n-am să
cercetez care din două. Îmi dau seama foarte bine de limitele perforatoarelor
arteziene; nu, nu este probabil că aş fi cheltuit milioane de pfunzi pentru
tunelul meu colosal, dacă un perforator de şase inci s-ar fi dovedit
corespunzător. Tot ceea ce îţi cer este să-mi pui la dispoziţie un sfredel cât
mai ascuţit cu putinţă, nu mai lung de o sută de picioare şi acţionat de un
motor electric. Un perforator obişnuit, adus înapoi de o cumpănă, va fi întru
totul satisfăcător.
— De ce acţionat de un motor
electric?
— Sunt aici, domnule Jones, ca
să dau dispoziţii, nu explicaţii. Înainte de a sfârşi se poate întâmpla, se
poate, zic, întâmpla ca însăşi viaţa domniei-tale să depindă de faptul că acest
sfredel e acţionat de la distanţă de electricitate. Se poate, presupun, realiza
aşa ceva, nu?
— Desigur că se poate.
— Atunci pregăteşte-te s-o
faci. Lucrarea nu este încă în stadiul în care ar trebui să intervii domnia ta.
Dar deocamdată poţi să te pregăteşti. Nu mai am nimic de adăugat.
— Dar este esenţial, am
obiectat eu dojenitor, să mă informaţi asupra materiei pe care trebuie s-o
străpungă sfredelul. Nisip, lut sau humă, fiecare necesită un tratament
deosebit.
— Hai să-i zicem gelatină,
spuse Challenger. Da, deocamdată vom presupune că va trebui să forezi în
gelatină. Şi acum, domnule Jones, am anumite treburi relativ importante, care
mă preocupă, aşa că îţi voi spune bună ziua. Poţi redacta un contract în toată
regula, în care să fie menţionate obligaţiile domniei-tale, contract pe care
să-l înaintezi şefului meu de lucrări.
M-am înclinat şi-am vrut să plec,
dar înainte de a ajunge la uşă, curiozitatea a fost mai puternică decât mine.
Profesorul şi începuse să scrie aprig cu o pană de pasăre scârţiind pe hârtie.
Se uită mânios în sus, când văzu că-l întrerup.
— Ei, domnul meu, ce mai e?
Speram c-ai plecat.
— Doream numai să vă întreb,
domnule, care poate fi scopul unei experienţe atât de neobişnuite.
— Pleacă, pleacă, domnul meu!
strigă el mânios. Ridică-ţi spiritul deasupra bazei mercantile şi a
necesităţilor utilitariste ale comerţului. Scutură-ţi mentalitatea vrednică de
dispreţ. Ştiinţa are nevoie de cunoştinţe. Chiar dacă cunoştinţele ne-ar
călăuzi de la sine, noi tot ar trebui să le căutăm activ. A şti, o dată pentru
totdeauna, ce suntem, de ce suntem, unde suntem, nu este aceasta în sine cea
mai înaltă dintre toate aspiraţiile umane? Pleacă, domnul meu, pleacă.
Marele lui cap negru se înclină din
nou deasupra hârtiilor şi se făcu totuna cu barba. Pana scârţâia mai ascuţit ca
de obicei. Aşa l-am părăsit pe acest om extraordinar, cu capul învârtindu-mi-se
la gândul ciudatelor lucrări în care mă aflam acum ca asociat al lui. Când m-am
întors la biroul meu, l-am găsit pe Ted Malone aşteptându-mă cu un zâmbet larg
pe toată faţa, curios să afle rezultatul întrevederii.
— Ei bine! exclamă el. Nu s-a
întâmplat nimic? Niciun asalt, nicio baterie în poziţie? Ehei, pesemne că ai
tratat cu mult tact. Ce impresie ţi-a făcut bătrânul?
— Cel mai exagerat, cel mai
insolent, cel mai intolerant şi mai încrezut om pe care l-am întâlnit vreodată,
dar…
— Întocmai! exclamă Malone.
Toţi ajungem la acest „dar”. Desigur, el este tot ceea ce zici, şi chiar mai
mult. Dar simţi că un om atât de mare nu trebuie măsurat cu măsura noastră şi
că noi putem suporta din partea lui ceea ce n-am putea răbda din partea
oricărui alt muritor în viaţă. Nu-i aşa?
— Ei, încă nu-l cunosc prea
bine ca să confirm, dar presupunând că nu este un megaloman arţăgos, că spune
adevărul, atunci, hotărât, este un om unic în felul lui. Dar este adevărat ceea
ce spune?
— Desigur că este adevărat.
Challenger întotdeauna emite numai adevăruri. Ei, unde anume aţi ajuns? Ţi-a
vorbit despre Hengist Down?
— Da, destul de sumar.
— Atunci, află de la mine că
întreaga afacere este colosală în concepţie şi colosală în execuţie. Challenger
nu poate să-i sufere pe gazetari, dar eu mă bucur de încrederea lui. Ştie că nu
voi relata mai mult decât mă autorizează. De aceea îi cunosc planurile sau
unele dintre planuri. E o vulpe bătrână – niciodată nu eşti sigur că l-ai
dibuit. Oricum, ştiu destul pentru a te asigura că Hengist Down reprezintă o
ofertă concretă, o tranzacţie aproape perfectă. Părerea mea este, pur şi
simplu, să aştepţi evenimentele şi, între timp, să-ţi pregăteşti tot utilajul.
Vei auzi curând multe lucruri, fie de la el, fie de la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu