Aflu de la fiică-mea că atunci când unii dintre colegii ei de şcoală îşi serbează ziua cu invitaţi - fie la ei acasă, fie într-un loc special (club, sală etc), angajează un party planner. Ştiţi ce face ăla? Vine cu un fel de orar pe care îl impune pe tot timpul petrecerii, aşa încât copiii parcă ar fi la şcoală, la repetiţii pentru spectacolul de sfârşit de an. Ceva mai odios eu nu-mi pot imagina.
Mă întorc cu zeci de ani în urmă, pe când eram copil şi îmi serbam ziua acasă, cu 10-12 invitaţi dintre colegi şi dintre prietenii de prin cartier. Mama umplea o masă cu bunătăţi făcute cu mâinile ei - prăjiturele, pişcoturi, saleuri, sandvişuri, ce mai, o minune. Tata decora prin casă cu baloane şi figuri din hârtie, apoi, când veneau musafirii, noi cei mici ne apucam cu toţii să ne jucăm. Băieţii cu băieţii, fetele cu fetele, dar asta numai la început, pentru că nu dura mult şi găseam noi o modalitate de a participa cu toţii la cine ştie ce farse, în care îi mai implicam câteodată şi pe cei mari. Când ne era foame, ne duceam şi mâncam din bunătăţile pregătite de mama.
Dacă ne era sete, găseam cu ce să ne-o potolim (în special îmi amintesc de celebrul, pe atunci, „Suc de-un leu”, care avea şi o denumire oficială, dar pe care am uitat-o). După ce ne săturam de stat în casă, ieşeam în curte, încingeam pe-acolo câte o „v-aţi ascunselea” de zile mari, ne murdăream pe cinste cu zeamă de iarbă şi noroi, ba ne mai şi rupeam hăinuţele agăţându-le de cuie ruginite care se găseau pe-atunci în toate gardurile, un deliciu, nu altceva. Până la urmă nu mai voia nimeni să plece, am fi continuat jocurile la nesfârşit.
Ei, acum nu se mai pune problema de aşa ceva. Astăzi vine party plannerul, care ştie cum trebuie să se distreze copiii în fiecare minut. Acum îi pune să stea turceşte, peste un minut îi înşiră în linie dreaptă, la comanda lui bat cu toţii din palme şi strigă texte pe care le învaţă tot atunci, cu toţii trebuie să participe la jocurile aduse de el, jocuri care pe ei de fapt nu-i interesează, pentru că le scapără călcâiele să iasă afară şi să alerge printre copaci, să se ascundă după tufele de zmeură şi să ţipe de groază când văd câte un păianjen însorindu-se pe-o frunză.
Oh, my, cum spune americanul... Oh, my!
Trist, într-adevăr
RăspundețiȘtergere. Dar cel mai trist este ca nu au voie sa-si desfacă darurile imediat ce le primesc. Le lasă acolo intr-un colț pana ce li se ordonează, cum spui tu, să le deschidă. Daca numărul invitaților a fost prea mare, se amână desfacerea darurilor pe a doua zi, așa încât cel care a dăruit nu stie daca darul lui a făcut plăcere sau nu sărbătoritului, ier bietul sărbătorit dă in plictiseală! 🧐🙁