Povestea despre prinţul cel neadevărat (2)
Sultanul
abia aştepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar şi soţiei sale
îi bătea inima cu nelinişte, gîndindu-se dacă şiretlicul îi va fi de folos.
Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a
treia zi, sultanul trimise după soţia lui şi cînd aceasta veni, porunci să fie
aduse cele două caftane, precum şi pe cei ce le făcuseră.
— Iată, tată, zise el, iată, cinstită mamă, nu-i
o adevărată minunăţie? Pot face prinsoare că nici cel mai îndemînatic croitor
al palatului nu este în stare să coasă unul la fel!
Soţia
sultanului zâmbi şi se întoarse către Omar:
— Dar tu, fiule, ce-ai izbutit să faci?
Înciudat,
acesta zvîrli cît colo mătasea şi foarfeca:
—
Am fost deprins şă strunesc calul şi să
mînuiesc sabia, iar suliţa mea nimereşte orice ţintă; meşteşugul acului îmi
este însă străin, fiind nevrednic de cel crescut de Elfi-bey, stăpînitorul din
Cairo.
— O, tu, adevărat fiu al stăpînului meu! strigă
soţia sultanului. Ah, de te-aş putea îmbrăţişa şi numi fiul meu! Să am iertare,
soţul şi stăpînul meu, spuse ea apoi, întorcîndu-se către sultan, că am folosit
acest şiretlic. Nu vezi nici acum cine e prinţ şi cine e croitor? Intr-adevăr,
caftanul pe care l-a făcut fiul tău e minunat şi aş vrea să-l întreb la ce
meşter a învăţat.
Sultanul
rămase pe gînduri, privind cu îndoială cînd la soţie, cînd la Labacan, care
încerca zadarnic să-şi ascundă roşeaţa feţei şi spaima de a se fi dat de gol
atât de prosteşte.
— Nici această dovadă nu-i de ajuns, spuse el.
Dar, Alah fie lăudat, ştiu eu cum am să descopăr dacă am fost sau nu înşelat!
Porund
să i se aducă .bidiviul cel iute, se aruncă în şa şi se îndreptă spre o pădure,
care se afla nu departe de oraş. Se spunea din bătrîni că acolo ar sălăşlui o
zână bună, pe nume Adolzaida, care îi ajutase cu sfatul de multe ori, în clipe
de restrişte, pe stăpînitorii din neamul său; într-acolo goni sultanul.
În
mijlocul pădurii se afla un luminiş înconjurat de cedri înalţi. Acolo se spunea
că ar sălăşlui zâna, şi muritorii, stăpîniţi de o anumită teamă, moştenită de
demult din tată-n fiu, nu prea călcau meleagurile acelea.
Ajuns
la locul cu pricina, sultanul sări din şa, legă calul de un copac, se duse în
mijlocul luminişului şi strigă tare:
— Dacă este adevărat că în clipe de restrişte ai
fost un bun sfetnic al strămoşilor mei, nu nesocoti rugămintea urmaşului lor
şi sfătuieşte-mă acolo unde mintea omenească e neputincioasă.
De-abia
rosti ultimele cuvinte, că unul din cedri se deschise şi din inima lui ieşi o
femeie cu un văl pe faţă şi purtînd un veşmînt lung şi alb.
— Ştiu de ce vii la mine, sultane Saaud. Cererea
ta e dreaptă; de aceea îţi voi da ajutor. Ia aceste două cutii. Lasă-i pe cei
doi ce doresc a-ţi fi feciori să aleagă. Sunt încredinţată că cel adevărat nu
va da greş.
Vorbindu-i
astfel, îi întinse două cutioare de fildeş, bogat împodobite cu aur şi
mărgăritare; pe capace, pe care sultanul încercă zadarnic să le deschidă, erau
nişte inscripţii încrustate în diamante.
In
timp ce călărea spre casă, sultanul se tot întreba ce puteau ascunde cele două
cutii, pe care nu izbutea să le deschidă cu niciun chip. Nici inscripţiile nu-l
lămuriră, căci pe una din ele scria: «Cinste şi slavă», iar pe cealaltă
«Fericire şi bogăţie». Sultanul se gîndi în sinea lui că lui însuşi i-ar veni
greu să aleagă între aceste două lucruri, care erau la fel de atrăgătoare, la
fel de ademenitoare.
Cînd
se întoarse la palat, îşi chemă soţia şi îi povesti cele spuse de zînă, şi ea
fu cuprinsă de o nădejde înflăcărată că acela spre care o trăgea inima va alege
cutia ce va dovedi că e fiul ei.
In
faţa tronului sultanului fură aduse două mese, pe care sultanul puse cu mîna
lui cele două cutii, după care se aşeză pe tron şi făcu semn unuia din robi să
deschidă uşa sălii. Prin aoeastă uşă intră un strălucit alai de paşale şi emiri
ai împărăţiei, chemaţi de sultan. Ei se aşezară pe bogatele perne înşiruite
de-a lungul pereţilor.
Cînd
se aşezară cu toţii, sultanul făcu un al doilea semn, la care fu adus înăuntru
Labacan. Păşind mîndru, el străbătu sala, se aruncă la picioarele tronului şi
spuse:
— Ce porunceşte părintele şi stăpînul meu?
Sultanul
se ridică de pe tron şi zise:
—
Fiule, sunt oarecare îndoieli asupra
îndreptăţirii tale la numele pe care ceri să-l porţi; într-una din aceste cutii
se află dovada adevăratei tale obîrşii. Alege! Nu mă îndoiesc c-o vei alege pe
cea bună.
Labacan
se ridică şi se apropie de cutii; chibzui îndelung ce să aleagă şi în cele din
urmă spuse:
— Cinstite tată! Ce poate fi mai însemnat decît
fericirea de a fi fiul tău? Ce poate fi mai înălţător decît bogăţia îndurării
tale? Aleg cutia pe care scrie: «Fericire şi bogăţie».
— Vom afla mai târziu dacă ai ales bine:
deocamdată, aşază-te pe pernă, lîngă paşa din Medina, grăi sultanul şi făcu
semn robului său.
Fu
adus Omar. Privirea lui întunecată, chipul mohorît, treziră mila tuturor celor
de faţă. El se aruncă la picioarele tronului şi întrebă care era vrerea sultanului.
Sultanul
îi răspunse că avea de ales una din cutii; tînărul se ridică şi se apropie de
masă. Citi cu luare-aminte cele scrise pe amîndouă şi spuse:
—
Zilele din urmă m-au învăţat ce îndoielnică e
fericirea, ce pieritoare e bogăţia; dar ele m-au învăţat de asemenea că în
pieptul celor viteji se află o comoară ce nu poate fi nimicită, şi anume
cinstea, şi că steaua strălucitoare a slavei nu piere odată cu fericirea.
Soarta mi-e pecetluită; de-ar fi să pierd o coroană, cinste şi slavă, pe voi vă
aleg!
Puse
mîna pe cutia pe care şi-o alesese; dar sultanul îi porunci să aştepte, şi,
făcîndu-i semn lui Labacan să se apropie de masă, îi spuse să pună şi el mîna
pe cutia lui.
Sultanul
mai porunci să i se aducă un vas cu apă din fîntîna sfîntă Zemzem de la Mecca,
îşi spălă mîinile pentru rugăciune, întoarse faţa către răsărit, se lăsă în
genunchi şi se rugă:
— Dumnezeul părinţilor mei! Tu care de veacuri
păstrezi neamul nostru curat şi neştirbit, nu îngădui ca un nevrednic să
pîngărească numele Abassizilor! Ocroteşte pe fiul meu cel adevărat în acest
ceas de grea cumpănă!
Sultanul
se ridică şi se urcă din nou pe tronul său. Toţi cei de faţă erau încordaţi de
atîta aşteptare, de-abia îndrăznind să răsufle; prin sală s-ar fi putut auzi
fuga unui şoricel, atît de încremeniţi priveau cu toţii; cei din spate întindeau
gîturile pentru a vedea cutiile peste capetele celor din faţă. Atunci sultanul
grăi:
— Deschideţi cutiile!
Şi
cutiile, pe care înainte nicio putere nu le putuse deschide, se deschiseră
singure.
In
cutia aleasă de Omar se aflau, pe o pernă de catifea, o coroniţă mică de aur şi
un sceptru; în cutia lui Labacan — un ac mare şi un capăt de aţă.
Sultanul
porunci celor doi tineri să aducă cutiile în faţa lui. El ridică din cutie coroniţa
şi, ca prin minune, cînd o luă în mînă, ea începu să crească, să crească tot
mai mult, pînă ajunse mare cît o coroană adevărată. El aşeză coroana pe capul
fiului său Omar, care îngenunchease înaintea lui, îl sărută pe frunte şi îl
pofti să se aşeze de-a dreapta sa. Apoi se întoarse către Labacan şi rosti:
— E o zicală din bătrîni care spune: «Nu te
întinde mai mult decît ţi-e plapuma». Se pare că va trebui să rămîi la acul
tău. Deşi nu eşti vrednic de îndurarea mea, pentru tine s-a rugat cineva,
cineva căruia, astăzi, nu vreau să-i stau cu nimic împotrivă; de aceea îţi
dăruiesc nemernica-ţi viaţă. Dar dacă vrei să-mi asculţi povaţa, grăbeşte-te să
pleci cît mai iute din ţara mea.
Ruşinat,
zdrobit, sărmanul croitor nu avu ce să răspundă; se aruncă la picioarele
prinţului şi, cu lacrimi în ochi, spuse:
— Poţi să mă ierţi, luminate prinţ?
— Credinţă faţă de prieteni, mărinimie faţă de
duşmani, aceasta este fala Abassizilor, răspunse prinţul, ridicîndu-l de jos.
Du-te în pace!
— O, fiul meu cel adevărat! strigă mişcat
bătrînul sultan, şi se aruncă la pieptul fiului său.
Toţi
emirii şi paşalele, toţi dregătorii ţării se ridicară de la locurile lor şi
strigară:
— Trăiască fiul sultanului nostru!
In
mijlocul bucuriei tuturor, Labacan se strecură afară din sală, cu cutia sub
braţ.
Coborî
la grajdurile sultanului, puse frîul pe calul său Murva şi ieşi călare pe
poartă, luînd-o spre Alexandria. Clipele dnd fusese prinţ i se părură un vis şi
doar cutia cea frumoasă, bogat împodobită cu mărgăritare şi diamante, îi
amintea că totuşi nu visase.
Ajungînd
în sfîrşit la Alexandria, merse călare pînă în faţa casei bătrînului său
meşter, sări din şa, legă căluţul de poartă şi intră în atelier. Meşterul, care
nu-l recunoscu de îndată, făcu o temenea adîncă şi-l întrebă cu ce-i poate fi
de folos; privindu-şi însă muşteriul cu mai multă luare-aminte şi recunoscîndu-l
pe vechiul său Labacan, strigă calfele şi ucenicii; aceştia se năpustiră
mînioşi asupra bietului Labacan, care nu se aştepta la o asemenea primire, îi
traseră ghionti, îl bătură cu fiarele de călcat şi cu cotul de măsurat, îl
înţepară cu ace şi-l ciupiră cu foarfece ascuţite pînă ce acesta căzu istovit
pe un maldăr de haine.
In
vreme ce Labacan zăcea, meşterul începu să-l mustre pentru haina furată;
zadarnic striga Labacan că el se întorsese tocmai ca să-l despăgubească;
zadarnic făgădui să-i plătească de trei ori preţul veşmîntului; meşterul şi
calfele se aruncară iar asupra lui, îl bătură măr şi-l aruncară pe uşă afară.
Zdrobit,
în zdrenţe, el încălecă pe Murva şi o luă către un caravanserai. Acolo îşi
odihni capul lovit şi ostenit, cugetînd asupra suferinţelor de pe acest pămînt,
asupra meritelor atît de des dispreţuite şi asupra nimicniciei şi zădărniciei
tuturor avuţiilor. Adormi cu hotărîrea de a nu mai alerga după măriri şi de a
deveni om cinstit.
In
ziua următoare nu-i păru rău de hotărîrea luată, căci mîna grea a meşterului şi
a calfelor părea să fi alungat din el toate visele de mărire.
Vîndu
cutia pe un preţ mare unui giuvaergiu, îşi cumpără o casă şi îşi făcu un
atelier unde avea să se îndeletnicească cu meşteşugul său. După ce rîndui totul
şi agăţă la fereastră o tăbliţă pe care scria: «Labacan, croitor», se aşeză pe
scaun şi se apucă să-şi cârpească cu acul şi aţa găsite în cutie haina atît de
rău ferfeniţită de meşterul lui. Deodată îl chemă cineva şi, cînd dădu să se
aşeze din nou la lucru, ce-i fu dat să vadă?! Acul lucra sîrguincios, fără ca
cineva să-l mînuiască, făcînd cusături atît de frumoase şi bine rînduite, cum
nu făcuse Labacan vreodată, nici măcar în clipele cînd dădea dovadă de cea mai
mare iscusinţă.
Intr-adevăr,
şi cel mai neînsemnat dar al unei zîne bune este folositor şi de mare preţ!
Acest dar mai avea însă şi o altă însuşire: capătul de aţă nu se isprăvea
deloc, oricît de harnic ar fi lucrat acul.
Labacan
dobândi mulţi muşterii şi în curînd ajunse cel mai vestit croitor de prin
părţile acelea; el croia veşmintele şi făcea prima împunsătură cu acul, după
care acesta lucra iute mai departe, fără oprire, pînă ce haina era gata.
Curînd, toţi locuitorii din Alexandria ajunseră muşteriii meşterului Labacan,
căci acesta lucra frumos şi foarte ieftin; doar într-o singură privinţă
clătinau oamenii din cap, şi anume: el lucra fără calfă şi cu uşile încuiate.
Astfel
se împlinise inscripţia de pe cutioara ce vestise «Fericire şi bogăţie»;
fericirea şi bogăţia însoţiră — deşi într-o mai mică măsură — paşii bravului
croitor — iar atunci cînd auzea de fala tânărului sultan Omar, despre care
vorbea tot norodul, cînd auzea că viteazul acesta întruchipa mîndria şi
dragostea poporului său şi era spaima duşmanilor săi, fostul prinţ gîndea în
sinea lui: «Tot e mai bine că am rămas croitor, căci cinstea şi slava sunt tare
primejdioase».
Astfel trăi vreme
îndelungată Labacan, mulţumit de sine şi cinstit de semenii săi, iar dacă acul
nu şi-a pierdut între timp puterea, mai coase şi astăzi cu firul veşnic al zînei Adolzaida.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu