Ochelarii
In Antichitate, nu era
nimic de făcut pentru cineva care avea defecte de vedere din naştere sau se
confrunta cu slăbirea vederii odată cu înaintarea în vârstă. Când romanii
înstăriţi şi instruiţi de acum 2000 de ani ajungeau la punctul în care nu mai
puteau citi, puneau sclavii să le citească cu voce tare. Existau lupe şi se pare
că erau utilizate de meşteşugari pentru efectuarea lucrărilor de fineţe. La
drept vorbind, se pare că lupele de cristal au fost utilizate chiar şi de
meşteşugarii minoici din Epoca Bronzului, pe la 1600 î.H.
Ideea de a împerechea
două lentile convergente de puteri mici şi a le monta pe un cadru care poate fi
purtat în dreptul ochilor a apărut cu mult timp mai târziu, în jurul anului
1265. Savantul Roger Bacon de la Oxford scria în 1268 că se puteau examina
„litere sau obiecte minuscule printr-o lentilă de cristal sau de sticlă” care
le măreşte. Această menţiune sugerează că ochelarii ca atare nu apăruseră încă,
cel puţin în Anglia. Dar un italian pe nume Sandro di Popozo scria în anul
următor: „Bătrâneţea mi-a slăbit atât de mult vederea încât, fără sticlele
cunoscute sub denumirea de ochelari, nu aş mai fi în stare să citesc sau să
scriu.” Şi a adăugat: „Aceştia au fost inventaţi în folosul sărmanilor bătrâni
a căror vedere s-a împuţinat.” Numele celui care a inventat ochelarii nu este
cunoscut, deşi există o referinţă la el într-o predică ţinută la Pisa în 1306.
„Nu sunt nici 20 de ani de când s-a descoperit arta de a face ochelari, una
dintre cele mai utile arte din lume.” Predicatorul a continuat: „L-am întâlnit
eu însumi pe cel care a fabricat prima pereche de ochelari şi am discutat cu
el.”
Problema cu ochelarii
era să se găsească un mijloc de a-i ţine în faţa ochilor. De la început, cele
două lentile au fost montate într-un cadru din sârmă care era aşezat pe puntea
nasului, dar greutatea era în fixarea cadrului pe faţă de o parte şi de alta.
Existau bucle asemănătoare unor şireturi care se agăţau de urechi. De-abia în
anul 1730, un optician londonez, Edward Scarlett, a proiectat ochelarii cu
braţe rigide din sârmă care se sprijină şi se agaţă de urechi.
Au început să se
perfecţioneze şi lentilele. A devenit posibil să se producă ochelari pentru
citit şi ochelari pentru distanţă. Benjamin Franklin s-a plictisit să tot
schimbe cele două perechi de ochelari, aşa că a inventat lentilele bifocale.
„Aveam înainte două perechi de ochelari pe care le schimbam între ele; de
pildă, în timp ce călătoresc, îmi place să citesc, dar şi să privesc uneori
peisajul. Găsind această schimbare supărătoare, mi-am tăiat lentilele în două
şi am pus în fiecare cerc câte o jumătate din fiecare. Astfel, nu trebuie
decât să îmi mişc ochii în sus sau în jos, după cum vreau să privesc la
distanţă sau aproape, având mereu la dispoziţie lentilele care îmi trebuie.
Astăzi ochelarii sunt
ceva firesc, dar, în trecut, viaţa profesională a cuiva, mai ales dacă era
meşteşugar, putea lua sfârşit prematur dacă îi slăbea vederea. Marea înflorire
a artei în epoca Renaşterii a fost posibilă datorită extinderii vieţii
creatoare a artiştilor prin folosirea ochelarilor. În ziua de azi, plăcerile
obişnuite ale vieţii cotidiene sunt cu mult sporite de posibilitatea de a
vedea totul mai clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu