joi, 27 martie 2014

Hai ca pe-asta n-o stiati (6)

Ochelarii
In Antichitate, nu era nimic de făcut pentru cineva care avea defecte de vedere din naştere sau se confrunta cu slăbirea vederii odată cu înain­tarea în vârstă. Când romanii înstăriţi şi instruiţi de acum 2000 de ani ajungeau la punctul în care nu mai puteau citi, puneau sclavii să le citească cu voce tare. Existau lupe şi se pare că erau utilizate de meşteşugari pentru efectuarea lucrărilor de fineţe. La drept vorbind, se pare că lupele de cristal au fost utilizate chiar şi de meşteşugarii minoici din Epoca Bronzului, pe la 1600 î.H.

     Ideea de a împerechea două lentile convergente de puteri mici şi a le monta pe un cadru care poate fi purtat în dreptul ochilor a apărut cu mult timp mai târziu, în jurul anului 1265. Savantul Roger Bacon de la Oxford scria în 1268 că se puteau examina „litere sau obiecte minuscule printr-o lentilă de cristal sau de sticlă” care le măreşte. Această menţiune sugerează că ochelarii ca atare nu apăruseră încă, cel puţin în Anglia. Dar un italian pe nume Sandro di Popozo scria în anul următor: „Bătrâ­neţea mi-a slăbit atât de mult vederea încât, fără sticlele cunoscute sub denumirea de ochelari, nu aş mai fi în stare să citesc sau să scriu.” Şi a adăugat: „Aceştia au fost inventaţi în folosul sărmanilor bătrâni a căror vedere s-a împuţinat.” Numele celui care a inventat ochelarii nu este cunoscut, deşi există o referinţă la el într-o predică ţinută la Pisa în 1306. „Nu sunt nici 20 de ani de când s-a descoperit arta de a face ochelari, una dintre cele mai utile arte din lume.” Predicatorul a continuat: „L-am întâlnit eu însumi pe cel care a fabricat prima pereche de ochelari şi am discutat cu el.” 
     Problema cu ochelarii era să se găsească un mijloc de a-i ţine în faţa ochilor. De la început, cele două lentile au fost montate într-un cadru din sârmă care era aşezat pe puntea nasului, dar greutatea era în fixarea cadrului pe faţă de o parte şi de alta. Existau bucle asemănătoare unor şireturi care se agăţau de urechi. De-abia în anul 1730, un optician londonez, Edward Scarlett, a proiectat ochelarii cu braţe rigide din sârmă care se sprijină şi se agaţă de urechi.
     Au început să se perfecţioneze şi lentilele. A devenit posibil să se producă ochelari pentru citit şi ochelari pentru distanţă. Benjamin Frank­lin s-a plictisit să tot schimbe cele două perechi de ochelari, aşa că a inventat lentilele bifocale. „Aveam înainte două perechi de ochelari pe care le schimbam între ele; de pildă, în timp ce călătoresc, îmi place să citesc, dar şi să privesc uneori peisajul. Găsind această schimbare supără­toare, mi-am tăiat lentilele în două şi am pus în fiecare cerc câte o jumă­tate din fiecare. Astfel, nu trebuie decât să îmi mişc ochii în sus sau în jos, după cum vreau să privesc la distanţă sau aproape, având mereu la dispoziţie lentilele care îmi trebuie.
     Astăzi ochelarii sunt ceva firesc, dar, în trecut, viaţa profesională a cuiva, mai ales dacă era meşteşugar, putea lua sfârşit prematur dacă îi slăbea vederea. Marea înflorire a artei în epoca Renaşterii a fost posibilă datorită extinderii vieţii creatoare a artiştilor prin folosirea ochelarilor. În ziua de azi, plăcerile obişnuite ale vieţii cotidiene sunt cu mult spo­rite de posibilitatea de a vedea totul mai clar.

Rodney Castleden - Events That Changed the World

P6


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!