O intalnire a lui Marin Preda

Bătrînul învăţător

Mi-a intrat în casă bătrînul învăţător. A dat bună ziua şi mi-a spus că s-a invitat singur, lucru care nu mai era necesar de constatat. Aşa era, nimeni nu-l invitase şi nici prieteni nu eram. N-a fost învăţătorul meu. I-am făcut însă un portret neştiut de el în cîteva capitole şi şi-a recunoscut numele într-o nuvelă în care apăreau detalii cu totul întîmplătoare legate de per­soana lui. A citit-o şi el. Asta a fost demult. Cică ar fi exclamat pe uliţa satului:

      ― Cînd mama dracului m-a văzut pe mine cineva că am belit o iapă? Bă, Stane, cică m-am dus la Vă­găuni şi i-am dat la un cal cu paru-n cap! Fir-ar al dracului de cal!

― Hai, bă nea Floreo, că nu eşti dumneata ăla, cică i-ar fi răspuns acest Stan, care, deşi era ţăran şi nu intelectual, înţelegea, se pare, sau auzise, că numele şi întîmplările dintr-o povestire nu coincid obligatoriu cu ceva real.

Bătrînul învăţător, însă, devenise din acest punct de vedere mai rău decît un ţăran. Curiozitatea lui pentru idei abstracte se tocise prin lectura ziarelor, iar amin­tirea unei instrucţiuni căpătate în şcoala normală i se ştersese cu desăvîrşire din minte. Nu fusese un învăţător cu vocaţie şi nici măcar cu instinct, copiii nu-i spuneau nimic, dar fusese un om energic şi hotărît şi se străduise să umple, cu aceste merite, lipsa de talent pedagogic. Într-adevăr, copiii din clasele lui învăţau prost, dar ve­neau la şcoală de frica amenzilor, iar drumul din faţa şcolii şi drumul de patru kilometri care ducea la gară, dacă este mărginit astăzi de pomi, se datoreşte lui. A făcut ce-a putut, a scos chiar copiii la sapă pe propriile sale pămînturi! Dar i-a scos şi pe acele dealuri ale co­munei care se surpau şi în care a pus de asemenea pomi. Că acei pomi au fost smulşi, nu era vina lui. N-o sa stea acuma să-i şi păzească. N-o fi moşia lui!

Ideea de învăţător, în sat, o întrupa el, cel mai puţin învăţător dintre ceilalţi, prin iniţiativele lui culturale, prin sărbătorile pe care le organiza, prin discursurile pe care le ţinea cu această ocazie, folosind acelaşi limbaj verde, pe care îl folosea şi în viaţa zilnică şi în relaţiile cu ţăranii şi care dacă făcea să se asocieze greu în mintea consătenilor săi ideea de învăţătură, care în­seamnă ceva înalt, cu vocabularul acesta grosolan, în schimb, cîştiga teren şi consideraţie o altă idee care, nu va strica niciodată să se asocieze cu aceea de intelectual român, şi anume: ideea de activitate practică, de efort util, reînnoit consecvent. Într-adevăr, nouă, muntenilor, ne place să stăm de vorbă pînă ne dor fălcile, capaci­tatea speculativă ne e bogată, plăcerea de a privi în sinea noastră caracterul celorlalţi şi a face din asta apoi o adevărată sărbătoare, e fără limite!

Dar drumurile noastre erau pline toamna şi primă­vara de noroaie adînci şi bălţi în care puteai să-ţi rupi, căzînd, picioarele de la şold. Şi cu toate astea era satul nostru, deşi aveam curţi bine îngrădite, şi ai fi crezut că puţin ne pasă de ceea ce era dincolo de podişca fiecăruia. Dar nu treceam totuşi prin el, şi nu suiam pe dealul lui cînd ieşeam la cîmp? Cine punea umărul jos la roata căruţei şi biciuind caii scotea un urlet de ţi se zbîrlea părul, luînd în braţe căpăţîna roţii s-o salte din cirmoacă? Urlet nu e cuvîntul care se potriveşte cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Nu era atît sonor acest răcnet, cît înspăimîntat, ca într-o ceaţă de vis în care groaza e însoţită şi de îndoială: adică nu se poate să-mi rămînă căruţa aici, să mă scoată altul şi să rîdă de caii mei şi de mine. Mai bine îi omor cu biciul. Şi încordatele animale, simţind arsurile cumplite ca nişte fulgere pe spinările lor, se opinteau, gîfîind ca de apro­pierea morţii, cădeau deodată în genunchi şi în clipa următoare scoteau afară căruţa aceea la care erau în­hămaţi, şi care era înfundată în ghearele pămîntului. Cine să iasă cu lopeţile şi să umple drumurile degra­date? Păi cine să iasă? Nimeni! Dar nu ne smulgea noroiul cînd ieşeam după-amiezile în sat, devale, în zilele de lucru şi de sărbătoare, tălpile opincilor şi ale bocancilor? Ei, şi ce dacă ni le smulgea? Nu le pinge­leam la loc? Neputîndu-se adapta la acest joc com­plicat al pierderilor şi al compensaţiilor pe care îl cu­noşteau atît de bine concetăţenii mei, acest învăţător, care venise în satul nostru de pe undeva de la munte, căpătase cu timpul în felul lui de a fi un soi de îndîrjire fără obiect, care îi înveselea foarte tare nu numai pe ţărani, dar şi pe ceilalţi intelectuali ai satu­lui, preotul, inginerul agronom, notarul... Îndîrjire însă nefastă în activitatea lui pedagogică după cum se va vedea.

Drăcuia. Fir-ar al dracului! Şi pe urmă a început să şi înjure. Înjura: pe mă-sa şi pe tat-său. Pe urmă vocabularul i s-a nuanţat cu adjective care priveau prostia, înapoierea, ţigănia, dar totdeauna la alţii şi mult prea tîrziu, abia la bătrîneţe, le-a descoperit şi la el. Prostu ăla de dă în gropi! Chioru ăla care am auzit că, dă tîmpit ce e, se bate singur, crezînd c-o bate pe muierea aia a lui! Mamelucu-ăla care... Cuvîntul mameluci apărea des în conversaţia lui. Nu-l simpatiza propriu-zis nimeni, sau foarte puţini, dar intrînd fără să-şi dea seama în viziunea de comedie umană, pe care ţăranii ştiau că o joacă şi care era propria lor viaţă, era şi el prezent în conştiinţa şi în discuţiile lor. Şi-l însuşiseră. Cu vîrsta începuseră să nu-i mai spună dom­nul, ci nea, iar el, băi, nea Vasile. „Tui mama mă-sii, zicea, ce... mă-sii e cu vremea asta, cît o să ne mai plouă în cap? Murim dracu înecaţi, ne ia gîrla la vale, ca pe purcei." „Hai, mă, nea Floreo, că purceii înoată, nu se îneacă ei", zicea celălalt. „Crezi că înoată? zicea bătrînul învăţător. Eu am auzit că chiar la Academie, un academician a pus întrebarea asta: Domnilor! Por­cul înoată? Şi n-au ştiut să răspundă." „Hai, mă, nea Floreo, că înoată!"

Astea erau dilemele intelectuale ale bătrînului învă­ţător, care, de fapt, nu era bătrîn deloc, era verde, mergea drept şi apăsat şi nu-l durea nimic. Are, bine­înţeles, televizor, dar are şi trei nepoate.

― N-am venit cu mîna goală, zice, şi scoate o sticlă din buzunar. Am venit neinvitat.

Nu zic nimic, fiindcă nu s-a purtat frumos cu un copil pe vremuri, l-a bătut degeaba, acum treizeci de ani. Îmi dau seama că e o durată de timp mai mult decît suficientă ca să prescrie orice păcat. Îl consider prescris. De-atunci s-au întîmplat multe, au trecut peste destinele noastre un război şi o revoluţie. Bine că trăim. Să uităm. Bătrînul învăţător a avut de îndurat, numai cerbicia lui l-a salvat. Ar trebui să am un sentiment de siguranţă, ştiind că printre noi trăiesc astfel de oameni cu vîna tare. Şi totuşi... Nu zic că acel elev n-o fi fost vinovat, dar l-a bătut prea tare şi răzbunător, jignit, el, om mare, de faptul că un copil a pretins că ştie el să rezolve mai bine decît învăţătoarea cutare problemă. Învăţătoarea s-a dus la director, el era di­rector, şi l-a reclamat pe băiat, nepregătită şi fără in­tuiţie pedagogică. Ce i-o fi spus, că bătrînul învăţător din faţa mea, pe atunci în plină putere, a intrat în clasă  şi l-a bătut pe băiat cu pumnii şi picioarele ca pe hoţii de cai. Mă întreb cum se pricep englejii să transforme aceste amintiri despre dascălii care i-au bătut odinioară în încîntătoare şi pline de umor revederi. Pesemne că elevii nu păcătuiesc în faţa lor prin lăudăroşenie şi învăţătorii lor prin nepregătire. Or fi avînd alte cusururi sau poate elevii or fi mai sportivi şi or fi încasînd lovi­turile ca la un fel de meci, în care regula e să ştii să rabzi, şi după ce te dai jos de pe calul de lemn, să spui o vorbă de spirit de care apoi, peste treizeci de ani, să-ţi aminteşti cu încîntare. Dar ce vorbă de spirit să spui cînd omul din faţa ta îţi dă la fălci scrîşnind din dinţi bestial? Elevul acela l-a iertat demult. L-a in­vitat la nuntă, unde s-au împăcat. Nu cred în această împăcare, fiindcă mie cînd mi s-a povestit acest fapt (multă vreme s-a vorbit despre această istorie) mi-a rămas în minte o întrebare. Ce-a avut cu băiatul? De ce l-a bătut atît de înjositor, tăvălindu-l pe jos în faţa clasei cu lovituri de picioare? Mă uit la părul lui alb şi la întreaga lui figură tăbăcită de atâtea decenii de viaţă prin care a trecut, cu aceste căderi şi poate cu înălţări, dar care nu i-au fost cunoscute şi preţuite, şi nu găsesc răspuns la întrebarea mea.

Îmi spune pe nume şi ciocnim paharele. Îl întreb ce-i fac cele trei mici nepoate.

― Fir-ar al dracului să fie, zice. Mă întîlnesc alal­tăieri cu alde băiatul ăsta care mi-a fost elev şi care ştii şi tu că e director al şcolii.

Şi spune numele acestui fost elev, ajuns cu chiu, cu vai învăţător şi apoi director. Să-i zicem Ghiţă.

― Bă, Ghiţă, zice, ce facem noi cu pîinea asta, cu alde Pantazi, am şi eu cîteodată nevoie stringentă de pîine, că am trei nepoate! Şi ăsta face pe-al dracu! „De, mă, nea Filoreo, zice, dacă şi dumneata iai cîte patru pîini odată!" Şi mi-a întors spatele şi s-a urcat în maşină. Are o Dacia mică, nu-i pasă, se urcă în ea, într-o oră e la Roşiori şi vine acasă cu de toate. Mă răsucesc pe călcîie şi mă întorc la alde Pantazi. Îl gă­sesc acolo cu al lui Necşulescu, contabilul, cu Ilie, ţîrcovnicul, cu Nicolae al lui Pinţur. Beau nişte vin. „Bă Necşulescu", zic. „Ce e, mă, nea Floreo?" „Cîtă pîine iau eu, mă, pe zi de-aici?" „Păi cît să iai? O pîine!" „Bă, Ilie, cîtă pîine iau eu, mă, de-aici?" „Păi cît să iai, n-auzişi, o pîine, o pîine jumate." „Bă, Niculae, cu cîtă pîine m-ai văzut tu că plec eu de-aici acasă?!" „Ai, bă, nea Floreo, ce mai întrebi? O pîine..." „Mă, Pantazi, cîtă pîine îmi dai tu mie!?" „Ei, zice Pantazi, ba îţi dau, ba nu-ţi dau..." „Dar cît îmi dai?" „O pîine, cît să-ţi dau!" „Păi bine, mă, fir-ar el atunci al dracului de om, cu hainele negre de pe el, cu cravata de la gît, cu pălărie, cu cheile lui din buzunar pe care să le vîre mai bine în... mă-sii decît în uşa maşinii, atunci de ce spune el, bă, că iau patru pîini deodată?"

Mă uit şi rămîn uimit în faţa indignării bătrînului învăţător. Nu zic nimic.

― Pe seară veneam de la alde Geacă, mă întîlnesc pe drum cu Trafulică, reluă el cu acea voce hotărîtă şi plină, înaltă şi egală, fără urcuşuri sau coborîşuri chiar şi în indignare, şi pe care i-o cunoşteam atît de bine. Avea un sac în spinare, abia îl ducea. „Ce-ai, bă, Trafulică, în sacul ăla?" „Păi nişte pîine", zice. „Cine ţi-o dete?" „Păi, Pantazi." „Păi mie îmi spune că n-are." „Păi de, i-am dat şi lui zece lei." „Şi ce dracu faci cu atîta pîine?" „Păi de, o înmoi, zice, şi o dau la vacă." Merg eu mai încolo, mă întîlnesc cu al Mizdri. Venea şi ăsta cu un sac în spinare. „Ce-ai, bă, acolo în sacu-ăla? îl întreb. Te pomeneşti că ai şi tu pîine." „Am", zice. „De unde, de la Bucureşti?" „Care Bucureşti, zice, de la ăsta, alde Pantazi." „Şi cum ţi-a dat-o? Pe ce bază? Eşti salariat, sau ce dracu eşti?" „Nu sunt, dar i-am dat şi lui cinşpe lei, că am nevoie, de, ce să fac?" „Parcă numai tu ai nevoie?" Intru la Mat să beau ceva, îl găsesc pe Costică al lui Nae, sta de vorbă cu al lui Năfliu. „Costică, zic, am auzit că îţi dă Pantazi şi ţie pîine." „Era să zic eu ceva, zice Costică, l-am chemat la mine pe nenorocitu ăsta de Pantazi, ca să fie aşa cum zici tu, şi i-am dat un chil de ţuică (mai mult nu i-am dat, că un chil de ţuică face mai mult ca zece lei) şi-i spun muierii: «Fă, acuma s-a aranjat, o să avem şi noi pîine cît o să vrem de la Pantazi, gata, s-a aranjat»... Şi cînd mă duc să-mi dea, «n-am, bă, îl auz că strigă la mine, de unde să-ţi dau, trebuie să dau la salariaţi». Lasă, zic eu în gînd, a zis el aşa de formă, să-l auză ăilalţi, şi peste un ceas mă întorc iar. «Ieşi, bă, afară, îl auz că urlă iar la mine, nu ţi-am spus că n-am? Ce tot cauţi tu p-aici?» Zic eu s-o trimit pe muiere, că nu se uită nimeni la ea. Aşa o fi şmecheria. Se duce muierea, şi ăla, cînd o vede, «ieşi, fă, afară, zice, nu veni bărbat-tău de două ori, şi i-am spus că nu-i dau?» L-am lăsat în pace. Peste trei zile îmi trimite vorbă să-l aştept seara acasă, că vine cu patru pîini şi să pregătesc nişte băutură, să mîncăm ceva. I-am trimis şi eu vorbă că îl bag în aia a mă-sii. Va să zică, să-mi bea iar ţuica, să-i dau să şi mănînce, şi să mă pună să-i plătesc şi pîinea!" „Bă, zic, pe Trafulică l-am văzut cu un sac plin, i-a dat zece lei. Ţuica ta costă mai mult!" „Păi eu ce-ţi spusei, zice Costică! Ar mai fi vrut încă una. Şi să mănînce pîinea la mine!" „Şi să te mai pună s-o şi plăteşti!" zic şi eu.

Bătrînul învăţător se opri cîteva clipe fără nicio expresie asupra acestei enigme: de ce Pantazi acela le-a dat ălora saci întregi, şi ăstuilalt care îl cinstise cu mai mult nu i-a dat nimic...

― De dimineaţă, izbucni el apoi, mă întîlnesc cu Ghiţă în faţa şcolii, directorul de care îţi pomenii. „Bă Ghiţă, zic, ce facem noi cu Pantazi ăsta?" „Ce e cu Pantazi?" zice. „Păi cu pîinea asta!" „De unde să ştiu eu, zice, ce să facem cu pîinea!" Şi şi-a băgat cheile în maşină şi mi-a întors curul.

Şi bătrînul învăţător îşi înălţă fruntea, şi între noi, pe răspunsul acelui Ghiţă, director de şcoală, se lăsă tăcerea. Mi se păru apoi că ridică din umeri, dar în­ţelesei imediat că mă înşelasem. A da din umeri în­seamnă a înţelege şi a încerca să te debarasezi. Ori din tăcerea care se prelungea nu se confirma cu nimic că pe umerii bătrînului învăţător ar apăsa vreo tristeţe neînţeleasă, vreo melancolie turburătoare sau vreo în­trebare insolubilă. Era secretul lui. Să nu fii trist, ci să acţionezi împotriva motivelor care te-ar îndemna să fii. Să nu-ţi pui întrebări care să te apese, că doar nu eşti buricul pămîntului, şi să nu fii melancolic, că nu eşti poet, fir-ar al dracului să fie!...