Copiii nostri devin tot mai dependenti de Internet. Ma uit la Maria: daca ar avea posibilitatea, ar sta non-stop conectata. In permanenta, atunci cand e acasa, se aud fel de fel de bip-uri din iPhone si din computer, semnale de mesaje pe Skype, pe Facebook si pe unde mai umbla fiica-mea. Mi se pare incredibil.
Prin oras vad, din mersul masinii, tineri care parca nu sunt din lumea asta, cu privirile atintite in micul ecran al iPhone-ului, ii vad incruntandu-se ori zambind, unii au casti si vorbesc in legea lor, altii asculta muzica. Peste tot unde tanarul de azi are posibilitatea, scoate un device si se conecteaza cu lumea lui virtuala. Copiii nu se mai joaca in curte, acolo nu e nimic interesant. Nu mai cauta sa mearga prin locuri neumblate, nu-i mai atrag aventurile reale, nu se mai duc la cules de flori, n-au treaba cu nimic altceva decat cu lumea lor virtuala. Copiii nostri devin tot mai palizi, pentru ca nu fac miscare in aer liber, se cocoseaza din pricina pozitiei ghemuit cu gatul intins spre ecran, se ingrasa pentru ca la comp trebuie sa manance toate porcariile chimice posibile care le pervertesc gustul si le creaza dependenta. Si adultii - parintii acestor copii, daca le spui ca treaba asta nu poate duce la nimic bun, iti raspund, mandri de intelepciunea lor: "Lumea evolueaza, nu sta pe loc. Ce-ai vrea, copilul tau sa alerge prin curte cu cercul, cum faceai tu?"
"Nu, nu asta as vrea, desi mai bine ar fi sa alerge cu cercul decat sa-si imbolnaveasca trupul si sufletul in fata blestematului de display", imi spun inciudat in sinea mea, pentru ca nu exista cale de intelegere cu parintii astia si nicio replica din lume nu-i poate convinge ca gresesc. "Inteleg ca lumea evolueaza, e firesc sa fie asa, dar de ce in felul asta? De ce, dintre toate modurile posibile de evolutie a lumii, trebuie sa-l acceptam tocmai pe asta? De ce lumea copilariei si cea a adolescentei n-au evoluat catre niste modele sanatoase, in care tinerii au relatii directe, ne-intermediate de computere, in care jocurile au devenit super-inteligente, dar sunt jucate afara, in aer liber, in care lumea de afara este cu mult mai atractiva decat cea din dosul ecranelor? De ce trebuie sa accept eu ca pentru copilul meu nu exista nicio alta posibilitate decat dependenta de o lume virtuala? De ce, cand vad cum scriu cei mici, agramat, fara nicio regula, fara sens si fara alta motivatie decat pierderea timpului, de ce trebuie sa ascult tampeniile adultilor care considera asta o evolutie a limbii? De ce sa nu ma impotrivesc? De ce sa nu fim multi cei care se impotrivesc?De ce sa ne supunem neconditionat, sa fim inerti, sa nu miscam un deget, sa nu incercam ceva, chiar daca n-avem incredere ca vom reusi? De ce-am ajuns aici si de ce nu vrem sa ne mai dam dusi?"
La toate intrebarile astea, as avea un raspuns. Dar o sa-l tin pentru mine. O sa spun doar, precum Dylan pe vremea cand eu alergam cu cercul prin curte: the answer, my friend, is blowin' in the wind...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu