Povestile lui Wilhelm Hauff (21)

Seicul din Alexandria (1)

Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un om ciudat. Cînd trecea de dimineaţă pe uliţele oraşului, cu turbanul lui din caşmir scump, cu veşmîntul de sărbătoare, încins cu un brîu care preţuia cît cincizeci de cămile, cînd trecea aşa, cu paşi domoli şi apăsaţi, cu fruntea întunecată, cu sprîncenele în­cruntate, cu ochii plecaţi, mîngîindu-şi gînditor, la fiecare cinci paşi, barba lungă şi neagră, cînd se ducea astfel la mos­chee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioşilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el şi-şi spuneau:

    —   Ce bărbat chipeş şi impunător!

—   Şi bogat, un şeic bogat, adăuga cineva.

—    Foarte bogat. N-are un palat în portul Istambul? N-are avuţii şi moşii, şi mii de vite, şi duium de robi?

—  Da, zicea un al treilea, tătarul care i-a fost trimis de la Istambul de padişahul însuşi, Profetul să-l binecuvînteze, îmi spunea că şeicul nostru se bucură de multă trecere la Reis-effendi, la Capugi-paşa, la toţi, chiar şi la sultan.

—   Da, striga un al patrulea, paşii săi sunt binecuvîntaţi. Este un om bogat şi ales, dar... dar ştiţi cu toţii ce vreau să spun!

—   Da, da! murmurau atunci ceilalţi. E adevărat, are şi el supărări: n-am vrea să fim în locul lui; este un om bogat şi ales, dar... dar...

Ali Banu avea o casă minunată în cea mai frumoasă piaţă din Alexandria. In faţa casei se afla o terasă mare, înconjura­tă cu ziduri de marmură şi umbrită de palmieri Acolo şedea deseori seara şi fuma din narghilea. La o depărtare de el, sme­riţi, doisprezece robi în veşminte bogate îi aşteptau poruncile: unul îi ţinea la îndemină betelul, altul umbrela de soare; al treilea umplea vase de aur curat cu salep scump de rodii, un al patrulea legăna o apărătoare din pene de păun pentru a goni muştele din apropierea stăpînului: cîntăreţii îşi ţineau la îndemînă  lăutele şi surlele pentru a-1 desfăta cu cîntări, în­dată ce le va cere; iar cel mai învăţat dintre toţi purta mai multe suluri de hîrtie, ca să-i citească din ele.

Dar ei aşteptau zadarnic porunca. Şeicul nu dorea nici muzică, nici cîntări, nu dorea să audă parabole sau stihurile înţelepţilor cîntăreţi ai trecutului, nu voia să guste nici salep, nici să mestece betel; pînă şi robul cu apărătoarea din pene de păun se trudea zadarnic, căci stăpînul nici nu băga de seamă cînd vreo muscă îi dădea tîrcoale bîzîind.

Trecătorii se opreau adeseori şi se minunau de înfăţişarea măreaţă a casei, de robii cei scump înveşmîntaţi, de întregul dichis; cînd se uitau însă la şeic, care şedea atît de întunecat şi de posomorît sub palmieri, cu ochii aţintiţi numai la nori­şorii albăstrii ai narghilelei, dădeau din cap şi spuneau:

—   Intr-adevăr, bogătaşul e un om sărman. El, care are atătea avuţii, e mult mai sărac decît cel ce n-are nimic, căci Profetul nu i-a hărăzit şi înţelepciunea de a se bucura de bogăţia sa.

Aşa vorbeau oamenii, rîzînd de el şi văzăndu-şi de drum.

Intr-o seară, cînd şeicul şedea ca de obicei sub palmierii din faţa casei sale, înconjurat de toată strălucirea pămăntească, şi pufăia mîhnit şi singuratic din narghilea, nu departe de el se opriră cîţiva tineri care îl priveau şi rîdeau.

—  Cu adevărat, zise unul, şeicul Ali Banu e un nerod. Dacă aş avea eu comorile lui, m-aş folosi altfel de ele. In fie­care zi aş petrece şi m-aş veseli. Mi-aş ospăta prietenii în încăperile cele mari, care ar răsuna tot timpul de rîs şi voie bună.

— Da, spuse al doilea, n-ar fi rău, dar prietenii mulţi te fac să-ţi risipeşti avutul, fie el mare cît al sultanului, Profetul să-l binecuvînteze. Dar dacă ar fi să şed seara sub palmieri, în acest loc atît de frumos, ar trebui să cînte robii, să vină dăn­ţuitorii să dănţuiască şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri. In vremea asta, eu aş fuma boiereşte din narghilea, aş porunci să mi se aducă şerbet scump şi m-aş desfăta aidoma califului din Bagdad.

— Se spune că şeicul, grăi al treilea tînăr, care era gră­mătic, e un om învăţat şi înţelept; cu adevărat, desluşirile sale din Coran dovedesc că are cunoştinţe în toate privinţele şi cunoaşte toate scrierile înţelepciunii. Dar oare viaţa lui e orînduită ca a unui înţelept? Iată un rob cu braţele pline de suluri. Eu mi-aş da veşmîntul de sărbătoare să pot citi numai unul dintre ele, căci sunt desigur scrieri rare. Pe cînd el? Şade, fumează, iar de scrieri nici nu se sinchiseşte! Dacă aş fi eu şeicul Ali Banu, aş pune omul să-mi citească pînă  n-ar mai avea răsuflare, ori pînă  s-ar lăsa noaptea. Ba ar trebui să-mi citească şi atunci, pînă aş aţipi.

—   Ha! Chiar că te-ai pricepe să duci o viaţă frumoasă! rîse al patrulea. Auzi! Să mănînci, să bei, să cînţi, să dănţuieşti, să citeşti zicale şi să asculţi stihurile unor bieţi poeţi! Nu, eu aş face cu totul altceva. El are cai de soi, cămile şi o grămadă de bani. Eu, în locul lui, aş călători; aş călători pînă la capătul pămîntului, pînă la moscoviţi, pînă la franţuzi. Niciun drum nu mi s-ar părea prea lung pentru a vedea minu­năţiile lumii. Aşa aş face dacă aş fi omul de acolo.

—  Tinereţea e vremea cea mai frumoasă a omului, e vîrsta sortită veseliei, rosti un moşneag cu o înfăţişare tare sărmană, care se oprise lîngă ei şi le auzise vorbele, dar daţi-mi voie să vă spun că tinereţea n-are minte şi vorbeşte uneori fără rost, fără să ştie ce face.

—   Ce vrei să zici, moşule? întrebară tinerii miraţi. Despre noi e vorba? Ce te priveşte că-i găsim cusur şeicului pentru felul său de viaţă?

—  Cînd cineva ştie mai mult decît altul, trebuie să-i arate unde greşeşte, aşa spune Profetul, răspunse bătrînul. E ade­vărat că şeicul a fost binecuvîntat cu avuţii, că are tot ce-şi poate dori inima, dar el e întunecat şi posomorît pentru pri­cini întemeiate. Credeţi că aşa a fost el întotdeauna? Deloc. Î1 ştiu încă de acum cincisprezece ani; pe atunci era voinic şi vioi ca un căprior, trăia în veselie şi se bucura de viaţă. Pe-atunci avea un fiu, bucuria zilelor sale, frumos şi învă­ţat; cine îl vedea şi-l auzea vorbind nu putea decît să-l pizmuiască pe şeic pentru asemenea comoară, căci zece ani avea numai şi era tot atît de învăţat ca unul de optsprezece.

—    Şi i-a murit fiul? Sărmanul şeic! strigă tînărul gră­mătic.

—   Ar fi o mîngîiere pentru el să ştie că s-a întors pe me­leagurile Profetului, unde ar trăi mai bine ca în Alexandria. Dar ceea ce a avut de pătimit e mult mai rău. Era pe vremea cînd franţuzii au năvălit în ţara noastră ca nişte lupi flămînzi şi s-au bătut cu noi. Au cucerit Alexandria şi de aici au îna­intat tot mai departe, luptînd cu mamelucii. Şeicul a ştiut să se înţeleagă bine cu ei. Dar fie că rîvneau la avuţiile sale, fie pentru că a ţinut partea fraţilor săi întru credinţă, nu ştiu cum a fost; pe scurt, au intrat într-o zi în casa lui şi l-au în­vinuit că sprijină în taină, cu arme, cai şi merinde, pe mameluci. El a încercat în fel şi chip să-şi dovedească nevino­văţia, dar totul a fost în zadar, căci franţuzii aceia erau oameni grosolani şi lipsiţi de inimă cînd era vorba să stoarcă bani. L-au luat deci pe feciorul său, pe micuţul Kairam, ca zălog în tabăra lor. Şeicul le-a făgăduit bani mulţi drept răs­cumpărare pentru copil, dar franţuzii n-au vrut să-l dea, avînd de gînd să ridice preţul. Deodată le-a venit de la paşa al lor, sau cum îi spunea, poruncă să se urce pe corăbii. La Alexandria nu s-a ştiut nimic despre asta. Franţuzii au plecat pe mare, iar pe fiul lui Ali Banu l-au luat de bună seamă cu ei, căci nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.

—   O, sărmanul, ce greu l-a lovit Alah! strigară toţi tinerii deodată şi se uitară cu milă la şeic, care şedea mîhnit şi sin­guratic sub palmieri, înconjurat de scumpeturi.

—   Nevasta lui, pe care o iubea foarte mult, a murit de dorul fiului ei. Şeicul şi-a cumpărat o corabie, a înzestrat-o cu toate cele de trebuinţă şi l-a rugat pe vraciul franţuz care locuieşte acolo, pe lîngă havuz, să-l însoţească în Franţa, ca să-şi caute fiul pierdut. S-au suit pe corabie şi au mers vreme îndelungată pe mare pînă au ajuns în ţara ghiaurilor, a necredincioşilor care fuseseră în Alexandria. Zadarnic l-au căutat în toate oraşele pe micuţul Kairam: nimeni nu ştia de el.

Aşa că au venit înapoi şi de-atunci şeicul trăieşte tot jelindu-şi fiul, şi pe bună dreptate. De cîte ori mănîncă sau bea nu-i oare firesc să se gîndească: acum săracul meu Kairam o flămînzi, o fi poate însetat? Iar cînd se împodobeşte cu burnuzuri de preţ şi cu veşminte de sărbătoare, aşa cum i-o cere slujba şi vrednicia lui, nu se gîndeşte oare că fecioru-su n-o avea nici cu ce să-şi acopere goliciunea? Iar cînd e încon­jurat de cîntăreţi şi dănţuitori, de grămătici, de robii lui, nu poate să nu se gîndească: «Acum, sărmanul meu fiu o fi făcînd şi el sărituri sau o fi cîntînd în faţa vreunui franţuz, stăpînul lui, după cum i se cere!» Şi mai mult decît orice îl îngrijorează gîndul că micul Kairam, aflîndu-se atît de departe de ţara strămoşilor săi, în mijlocul necredincioşilor care-şi bat joc de el, o să-şi piardă credinţa părinţilor săi, şi el n-o să-l mai poată îmbrăţişa în grădinile raiului.

De aceea se şi poartă atît de blajin cu robii lui şi dă săra­cilor atîţia bani; se gîndeşte că Alah are să-l răsplătească, în­duioşînd inima stăpînilor franţuzi, ca să se poarte blînd cu fiul său. De asemenea, în fiecare an, în ziua cînd i-a fost răpit fiul, dă drumul la doisprezece robi.

— Despre asta am aflat şi eu, zise grămăticul, dar se po­vestesc fel de fel de lucruri curioase. De fiul lui nu s-a po­menit, dar despre Ali Banu se spune că ar fi un om ciudat şi, mai ales, că-i plac foarte mult poveştile. În fiecare an pune la încercare pe robii lui şi celui care povesteşte mai frumos îi dă drumul din robie.

— Nu ascultaţi tot ce îndrugă oamenii, zise moşneagul; lucrurile stau aşa cum v-am spus eu şi eu ştiu ce vorbesc; fireşte, atunci cînd e amărît, vrea să-şi mai alunge gîndurile negre, ascultînd poveşti; robilor le dă însă drumul numai de dragul fiului său. Dar s-a lăsat seara, s-a răcorit şi trebuie să-mi văd de drum. Salem aleicum, pacea fie cu voi, băieţi; de acum încolo o să aveţi o părere mai bună despre şeicul acesta cumsecade. 

Tinerii mulţumiră moşneagului pentru cele auzite, se mai uitară o dată la cernitul tată şi coborîră uliţa, fiecare spunîndu-şi în sine: «N-aş dori să fiu şeicul Ali Banu».
P21