Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(8)

Pe cît punem pariu?

   Logica ciberneticii, aplicată la istoria universului, este pe cale de a demonstra că Galaxiile, Sistemul solar, Pămîntul, viaţa celulară nu puteau să nu se nască. Cibernetica arată că universul se formează printr-o serie de „retroacţiuni“ pozitive şi negative, întîi prin forţa de gravitaţie care concentrează mase de hidrogen în norul primar, apoi prin forţa nucleară şi forţa centrifugă care o echilibrează pe prima. Din clipa în care procesul se pune în mişcare, el se desfăşoară după logica acestor „retroacţiuni“ în lanţ.

    Da, dar la început asta nu se ştia — preciză Qfwfq — desigur, cîte unul putea s-o prevadă, dar numai aşa, după fler, pe ghicite. Eu, nu ca să mă laud, dar de la bun început pariai că universul va exista, şi o nimerii, ba chiar cîştigai o groază de pariuri cu Decanul (k)yK despre felul în care va arăta acest univers.

Cînd începurăm să pariem nu exista nimic care să te poată face să prevezi ceva, în afară de cîteva particule care se roteau, electroni zvîrliţi care încotro, la întîmplare, şi protoni în sus şi în jos, fiecare de capul lui. Eu nu ştiu ce simt, ca şi cum ar fi trebuit să se schimbe vremea (într-adevăr, se făcuse cam frig) şi spun:

—    Pariem că azi se fac atomi?

Iar Decanul (k)yK:

—    Hai să fim serioşi: atomi! Eu pariez oricât că nu.

Iar eu:

—    Ai paria şi pe ix?

Iar Decanul:

—    Ix la puterea n!

Nu termină bine de spus, că în jurul fiecărui proton începuse să se învârtească electronul său, bîzîind. Un nor imens de hidrogen prindea să se condenseze în spaţiu.

—   Ai văzut? Plin de atomi!

—   Atomi din ăştia, puah, o porcărie! făcea (k)yK, fiindcă avea prostul obicei de-a face mofturi în loc să recunoască pur şi simplu că pierduse rămăşagul.

Făceam întruna pariuri, eu şi Decanul, fiindcă nu era nimic altceva de făcut, şi fiindcă singura dovadă că existam era faptul că pariam cu el, iar singura dovadă că el exista era faptul că paria cu mine. Pariam în legătură cu evenimentele care urmau sau nu să se întîmple; alegerea era practic nelimitată, dat fiind că pînă în clipa aceea nu se întâmplase absolut nimic. Dar întrucât nu-ţi puteai nici măcar închipui cam cum ar fi arătat un eveniment, le numeam în mod convenţional: evenimentul A, evenimentul B, evenimentul C, etc, ca să le putem deosebi. Sau: dat fiind că pe atunci nu existau alfabete sau alte serii de semne convenţionale, pariam întîi cum ar putea arăta o serie de semne şi apoi îmbinam aceste semne posibile cu evenimentele posibile, în aşa fel încât să putem desemna cu destulă precizie nişte întîmplări de care habar n-aveam.

Nu ştiam nici care era miza pariurilor, deoarece nu se afla nimic care să servească drept miză, aşa că jucam pe cuvânt, ţineam socoteala pariurilor cîştigate, pentru a le putea aduna mai tîrziu. Erau operaţii foarte grele, întrucît pe atunci nu existau nici numere, nici măcar nu aveam noţiunea de număr, pentru a începe să numărăm, deoarece nimic nu putea fi separat de nimic.

Această situaţie începu să se schimbe când în Protogalaxii prinseră să se condenseze Protostelele, şi înţe­lesei de îndată cum se vor sfîrşi lucrurile, cu tempe­ratura aceea care creştea întruna şi spusei:

—   Acum se aprind.

—   Prostii! făcu Decanul.

—   Pariem? făcui eu.

—  Pe ce vrei tu, zice el, şi paf! întunericul fu spintecat de o mulţime de mingi incandescente care se dilatau.

—   Ei, dar asta nu înseamnă a se aprinde... începea (k)yK, cu sistemul său obişnuit de a schimba discuţia, legîndu-se de înţelesul cuvintelor.

Aveam pe atunci metoda mea de a-1 face să tacă:

—    Ah, da? Şi ce vrea să însemne, după părerea ta?

Tăcea: cu imaginaţia lui sărăcăcioasă, nu-i trecea prin minte că un cuvânt putea să aibă şi un alt înţeles, afară de acela cu care începuse să se obişnuiască.

Dacă stăteai ceva mai mult în tovărăşia lui, Decanul (k)yK se dovedea a fi un tip plicticos, fără resurse, nu avea niciodată nimic de povestit. Nici eu, de altfel, nu aş fi putut să povestesc prea multe, din cauză că nu se întîmplaseră fapte demne de a fi povestite, sau cel puţin aşa ni se părea nouă. Singurul lucru pe care-1 puteam face erau ipotezele, ba mai mult: să facem ipoteze asupra posibilităţilor de a face ipoteze. Ori, în făurirea ipotezelor de ipoteze, eu aveam mai multă imaginaţie decât Decanul, ceea ce prezenta un avantaj, dar în acelaşi timp şi un dezavantaj, deoarece mă de­termina să fac pariuri mai riscante, aşa că se poate spune că probalităţile de a învinge erau egale.

În general, eu mizam pe posibilitatea că un anume eveniment se va întâmpla, iar Decanul paria aproape întotdeauna împotrivă. Avea un simţ static al realităţii, (k)yK, dacă mă pot exprima astfel, dat fiind că pe atunci între static şi dinamic nu era deosebirea de acuma, sau pentru a sesiza această diferenţă trebuia să fim foarte atenţi.

De exemplu, stelele se măreau, iar eu spuneam: „Cu cât?“. Încercam să fac pronosticuri în numere, în acest domeniu nu prea avea ce să spună.

Pe vremea aceea nu existau decît două numere: e şi pi grec. Decanul făcea un calcul aproximativ şi răspundea: „Se măreşte de e la puterea tl”.

Bravo şmecherule! Până aici îi ducea capul pe toţi. Dar lucrurile nu erau atît de simple, eu o înţelesesem.

—   Să pariem că se opresc la un moment dat.

—   Să pariem. Şi cînd se vor opri?

Iar eu, ori o nimeresc, ori o scrîntesc, îi trîntesc pi-ul meu grec. Se prinse. Decanul rămase cu gura căscată.

Din clipa aceea începurăm să pariem pe baza nume­relor e şi pi grec.

—   Pi grec! — ţipa Decanul, în mijlocul întunericu­lui străbătut de lumini orbitoare; şi tocmai atunci era e.

Făceam asta ca să ne distrăm, se-nţelege; căci din punct de vedere al cîştigului nu era mare brînză. Cînd începură să se formeze elementele, ne apucarăm să evaluăm mizele în atomi de elemente mai rare, şi aici făcui o greşeală. Constatasem că cel mai rar dintre toate era tehneţiul, şi mă apucai să pariez pe tehneţiu, şi să cîştig şi să încasez: acumulai un capital de teh­neţiu. Nu prevăzusem că era un element instabil şi se risipea în radiaţii: trebui să reîncep totul de la zero.

Evident mai pierdeam şi eu, dar apoi i-o luam din nou înainte şi-mi puteam permite şi pronosticuri mai riscante.

—   Acum se iveşte un izotop de bismut! mă repezeam să spun, privind elementele de-abia născute care ieşeau trosnind din focul mocnit al unei stele „super­nove". Să pariem!

Aş, de unde: era un atom de poloniu, cum mă vezi şi cum te văd.

In aceste cazuri (k)yK se punea pe un rîs zgomotos şi batjocoritor, ca şi cum victoriile sale ar fi fost mare scofală, cînd de fapt fusese favorizat doar de afirmaţia mea prea riscantă. In schimb, pe măsură ce timpul trecea, înţelegeam mai bine mecanismul, şi în faţa fiecărui fenomen nou, după cîteva pronosticuri cam pe dibuite, mi le calculam pe celelalte în cunoştinţă de cauză. Înţelegeam întotdeauna înaintea lui regula după care o galaxie se fixa la atîtea milioane de ani lumină de alta, nici mai mult, nici mai puţin. După cîtva timp jocul devenea atât de uşor, încît nici nu mă mai distra.

Şi astfel, din datele de care dispuneam, încercam să deduc mintal alte date, şi din acestea altele, pînă cînd ajungeam să propun eventualităţi care în apa­renţă n-aveau nici o legătură cu ceea ce discutam. Şi le aruncam aşa într-o doară.

De exemplu, o dată făceam pronosticuri asupra curburii spiralelor galactice, şi deodată mă trezesc spunînd:

—    Ascultă niţel, (k)yK, după părerea ta asirienii vor invada Mesopotamia?

Rămase dezorientat.

—    Ce... anume? Cînd?

Calculai în grabă şi-i trîntîi o dată, evident nu în ani şi secole, deoarece pe vremea aceea unităţile de măsură ale timpului nu puteau fi calculate în mărimi de acest fel, şi pentru a indica o dată precisă trebuia să recurgem la formule atît de complicate, încît aş avea nevoie de o tablă întreagă ca să le scriu.

—    Şi cum aş putea şti...?

—   Repede, (k)yK, o invadează sau nu? Eu zic că o invadează; iar tu, că nu. De acord? Hai, n-o mai lungi.

Ne aflam încă în vidul fără margini, brăzdat ici şi colo de cîte o pată de hidrogen în jurul vîrtejurilor primelor constelaţii. Recunosc că era nevoie de deducţii foarte complicate pentru a prevedea cîmpiile Mesopotamiei înnegrite de oameni, de cai, de săgeţi şi de trompete, dar cum tot n-aveam nimic altceva de făcut, am fi putut să reuşim.

In aceste cazuri, Decanul paria întotdeauna contra, nu pentru că ar fi crezut că asirienii n-ar fi făcut aşa ceva, ci pur şi simplu pentru că excludea posibilitatea că vor exista vreodată asirieni, Mesopotamia, Pămîntul şi neamul omenesc.

Acestea erau, evident, pariuri cu termen mai lung; nu ca în alte cazuri cînd rezultatul se afla imediat.

—  Vezi Soarele acela care se formează cu un elip­soid în jur? Repede, pînă nu se formează planetele, spune la ce distanţă vor fi orbitele una de alta...

De-abia apucam să spunem şi iată că după opt sau nouă — dar ce vorbesc? — chiar şase sau şapte sute de milioane de ani, planetele prindeau să se rotească fiecare pe orbita sa, nici mai strîmtă, nici mai largă.

Mult mai mare satisfacţie îmi dădeau însă pariurile pe care trebuia să le ţinem minte miliarde şi miliarde de ani, fără a uita pe ce mizasem şi nici cît şi în acelaşi timp să ne amintim de pariurile cu termen mai scurt şi numărul (începuse epoca numerelor, ceea ce complica puţin lucrurile) pariurilor câştigate de unul sau de celălalt, suma mizelor (avansul meu era tot mai mare: Decanul era băgat pînă-n gît în datorii). Şi peste toate acestea trebuia să născocesc pariuri noi, înaintînd tot mai mult în lanţul deducţiilor.

—    Pe opt februarie 1926, la Santhia, provincia Vorcelli — de acord? — pe strada Garibaldi, la numă­rul 18, mă urmăreşti? domnişoara Giuseppina Pensotti, în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, iese din casă la şase fără un sfert după-masă: o ia la dreapta sau la stînga?

—     Eeei... — făcea (k)yK.

—  Dă-i drumul repede. Eu spun c-o ia la dreapta. Şi prin nebuloasele de praf brăzdate de orbitele conste­laţiilor vedeam cum se lasă ceaţa înserării pe străzile din Santhia, cum se aprinde un felinar slab la lumina căruia de-abia se zărea dunga trotuarului acoperit de zăpadă, şi care lumina pentru o clipă silueta zveltă a Giuseppinei Pensotti in timp ce dădea colţul după Clădirea Vămii şi dispărea.

In ce priveşte soarta corpurilor cereşti, puteam să încetez să fac noi pariuri şi să aştept liniştit să încasez mizele de la (k)yK pe măsură ce prevederile mele se adevereau. Dar pasiunea jocului mă determina să pre­văd seria interminabilă de evenimente care derivau din orice eveniment posibil, pînă la cele mai neînsemnate şi aleatorii. Începui să combin pronosticuri asupra unor fapte mai imediate şi foarte uşor de calculat, cu altele care necesitau operaţii extrem de complexe.

—   Repede, vezi cum se condensează planetele: hai spune pe care se va forma o atmosferă: Mercur? Venus? Pămînt? Marte? Hai, hotărăşte-te; şi, întrucît tot suntem la acest capitol, calculează-mi indicele de creştere demografică în peninsula indiană şi timpul dominaţiei engleze. Ce te gîndeşti atât? Grăbeşte-te. Mă înfundasem într-un canal dincolo de care evenimentele se întunecau într-o densitate tot mai mare, n-aveam decît să le culeg mănunchiuri şi să le arunc în faţa concurentului meu care nici nu bănuise exis­tenţa lor. Atunci cînd îmi ieşi din gură, aproape fără să vreau, întrebarea: „Arsenal-Real Madrid, în semi­finală, Arsenal joacă pe teren propriu, cine cîştigă?“ înţelesei într-o străfulgerare că prin această alăturare întâmplătoare de cuvinte, atinsesem o rezervă infinită de noi combinaţii între semne de care realitatea com­pactă, opacă şi uniformă s-ar fi folosit pentru a-şi masca monotonia, şi poate că goana spre viitor, acea goană pe care eu o prevăzusem şi o dorisem primul, nu tindea la altceva prin timp şi spaţiu decît la o fărîmiţare în alternative ca acestea, pînă la dizolvarea într-o geometrie de triunghiuri invizibile şi salturi, ca de exemplu traiectoria mingii printre dungile albe ale terenului, pe care eu încercam să mi le închipui trasate în fundul prăpastiei luminoase a sistemului planetar, descifrând numerele însemnate pe pieptul şi pe spatele unor jucători nocturni, de nerecunoscut din cauza depărtării.

Mă aruncasem în această nouă arie a posibilului jucîndu-mi toate victoriile precedente. Cine mă putea opri? Nedumerita şi obişnuita neîncredere a Decanu­lui nu făcea decît să mă incite la risc. Cînd îmi dădui seama că singur căzusem în cursă, era prea tîrziu. Avui numai satisfacţia — slabă satisfacţie, de data aceasta — de a fi primul care să-şi dea seama de situaţie: (k)yK nu părea să realizeze că norocul se întorsese de partea lui, iar eu îi număram râsetele, atît de rare pe vremuri şi a căror frecvenţă creştea, creştea...

—    Qfwfq, ai văzut că faraonul Amenhotep al IV-lea nu a avut copii de parte bărbătească? Am cîştigat!

—    Qfwfq, ai văzut că lui Pompei nu i-a mers cu Cezar? Nu spuneam eu? Cu toate astea îmi calculasem totul cu grijă, nu neglijasem nicio componentă. Chiar dacă ar fi trebuit să iau totul de la capăt, la fel aş fi pariat.

—  Qfwfq, sub împăratul Iustinian s-a importat din China la Constantinopole viermele de mătase şi nu praful de puşcă... Sau mă înşel eu?

—   Nu, ai cîştigat, ai câştigat...

Desigur, mă lăsasem tîrît în pronosticuri asupra unor evenimente impalpabile, şi făcusem foarte multe, o mulţime, iar acum era prea tîrziu ca să dau îndărăt, nu puteam să mă mai corectez. Şi, de altfel, cum să mă corectez? Pe baza căror fapte?

—   Deci, Balzac nu-1 face să se sinucidă pe Lucien de Rubempre la sfârşitul romanului Iluzii pierdute — spunea Decanul, cu o voce triumfătoare pe care o adoptase în ultimul timp — ci îl salvează prin Carlos Herrera, alias Vautrin, ştii? Ăla care apăruse deja în Moş Goriot... Cum stăm, Qfwfq?

Avansul meu scădea. Îmi pusesem în siguranţă cîştigurile, convertite în valută de preţ, la o bancă elveţiană; dar trebuia să scot mereu sume importante pentru a face faţă pierderilor. Nu pierdeam chiar mereu. Mai cîştigam cîte-un pariu, chiar mare, dar rolurile se schimbaseră; cînd câştigam, nu mai eram sigur că nu fusese o întîmplare, şi că data viitoare calculele mele nu vor fi din nou dezminţite.

În faza în care ajunsesem, aveam nevoie de o bibliotecă cu lucrări pe care să le putem consulta, abo­namente la reviste de specialitate, plus un utilaj de maşini de calcul pentru socotelile noastre: totul, după cum ştiţi, ne-a fost pus la dispoziţie de o Research Foundation, la care, odată stabiliţi pe această planetă, ne-am adresat pentru ca să ne subvenţioneze studiile. Evident, pariurile par să fie un joc nevinovat între noi şi nimeni nu bănuie sumele imense care sunt implicate. Oficial, ne descurcăm cu salariul nostru modest de cercetători la Centrul Previziunilor Electronice, în plus, (k)yK primeşte o indemnizaţie pentru funcţia lui de Decan, pe care a reuşit s-o obţină la Facultate, tot cu aerul său de a nu mişca un deget. (Predilecţia sa pentru stagnare s-a agravat pînă într-atîta, încît aici s-a prezentat în chip de paralitic, pe un fotoliu rulant). Titlul acesta de Decan, fie spus în treacăt, nu are nimic de-a face cu vechimea, altfel aş avea şi eu măcar acelaşi drept, numai că eu nu ţin la asta.

Aşa am ajuns în această situaţie. Din galeria des­chisă a vilei sale, Decanul (k)yK, aşezat în fotoliul său rulant, cu picioarele acoperite de ziare din lumea întreagă sosite cu poşta de dimineaţă, ţipă de se aude în toată cetatea universitară:

—   Qfwfq, tratatul atomic dintre Turcia şi Japonia nu a fost semnat astăzi, şi nici măcar n-au început tratativele, ai văzut? Qfwfq, asasinul din Termini Imerese care şi-a ucis soţia a fost condamnat la trei ani, cum spuneam eu: nu la ocnă!

Şi flutură paginile cotidianelor, albe şi negre, ca spaţiul pe vremea cînd se formau galaxiile şi înţesate — cum era atunci spaţiul — de corpusculi izolaţi, în­conjuraţi de vid, lipsiţi de scop şi de sens. Iar eu mă gîndesc la cât era de frumos pe atunci, să trasezi prin vidul acela linii drepte şi parabole, să indici punctul exact, intersecţia dintre spaţiu şi timp unde va ţîşni evenimentul, incontestabil în relieful sclipirii sale; în timp ce astăzi evenimentele se scurg neîntrerupt, ca o şarjă de ciment, unul încolonat după altul, unul intercalat între altele, separate de titluri negre şi dispro­porţionate, avînd sens din mai multe puncte de vedere dar în esenţă de neînţeles, o pastă de evenimente fără formă şi direcţie, care înconjoară, îneacă, striveşte orice raţionament.

—   Ştii Qfwfq? Azi cotele la închidere în Wall Street au scăzut cu 2%, nu cu 6! Auzi, clădirea construită în mod abuziv pe Via Cassia are douăspre­zece etaje şi nu nouă! Nearco IV cîştigă la Longchamp cu două lungimi. Cum stăm, Qfwfq?

P7