În buricul Hanovrei există un loc unde se duce toată lumea pentru o bere, o cafea, un sandviș, plus cumpărături mai mari sau mai mici. Locul asta este un mall - Ernst August Galerie. De vreo câteva luni, fiică-mea s-a hotărât să meargă acolo fără părinți. Noi am fost de acord, cu condiția să nu fie chiar singură. Așa că din când în când, ea se duce la mall cu câte o colegă. Pleacă împreună de la școală, merg pe jos sau cu tramvaiul, intră în mall precum Iona în burta chitului, după care, la ora stabilită, mă duc după ele. Avem un loc de întâlnire, vis-a-vis de Starbucks, unde nu găsești parcare decât dacă ai mare noroc. Așa că fetele trebuie să fie acolo la ora stabilită, fără să întârzie niciun minut, ca eu să opresc în trafic, să pun pe avarie până se urcă ele și să plecăm rapid.
Ieri a fost iarăși zi de mall. Am stabilit că merg să-mi iau fata la ora 18:00, niciun minut mai târziu. Am plecat către locul de întâlnire ceva mai devreme decât ar fi trebuit, așa că am ajuns cu vreo 5 minute înainte de șase. Bineînțeles că toate locurile de parcare erau ocupate, așa că m-am apucat să dau ture. Făceam dreapta, ocoleam clădirea, reveneam în strada din fața mall-ului, mă uitam după Maria, n-o vedeam, așa că mai făceam o tură.
Pe la 6 și un sfert, când am ajuns din nou la locul de întâlnire și am văzut că Maria tot nu apăruse, mi-a trecut primul arici prin stomac. M-am gândit imediat că ceva nu e în regulă, chestia aia nu se mai întâmplase. N-aveam telefonul la mine, nu puteam să sun pe nimeni, așa că am continuat să fac ture. După fiecare trecere prin fața locului de întâlnire, numărul aricilor creștea tot mai mult.
La 6 și 27 de minute, am găsit loc de parcare. Adică exact când am ajuns eu acolo, o mașină a plecat și eu i-am luat locul rapid. M-am dus și am băgat o fisă în aparatul de taxat. Pe tichet scria 18:56. L-am pus pe bord, am încuiat mașina, am traversat și am intrat în mall. M-am dus direct în Starbucks, pentru că acolo știam că se opresc fetele după ce-și termină colindatul prin Claire's și alte magazine de-ale lor. Nu le-am găsit. Am ieșit afară și m-am uitat către locul de întâlnire - nimeni. OK, am reintrat în mall și am făcut o tură. Nici urmă de fete. Nu erau nici la vreun fast-food. Nu erau nicăieri.
M-am dus din nou afară și m-am uitat. Nimeni. Și atunci a început panica, în care sunt expert. Mi-am imaginat fetița mea zbătându-se în mâinile unor brute cu figuri de primitivi. Mi-au venit în minte cazuri celebre de răpire de copii (fata lui Al Bano). Am încercat să nu îmi imaginez nimic, dar n-am reușit - vedeam figura îngrozită a Mariei, o auzeam strigându-mă. Am ieșit din nou în stradă - locul de întâlnire era gol. Ceasul arăta 7 fără douăzeci. Era deja prea mult. Mi s-au muiat picioarele, pur și simplu, așa că am fost gata să mă așez pe trotuar. Dar am depășit momentul.
Pe la 6 și un sfert, când am ajuns din nou la locul de întâlnire și am văzut că Maria tot nu apăruse, mi-a trecut primul arici prin stomac. M-am gândit imediat că ceva nu e în regulă, chestia aia nu se mai întâmplase. N-aveam telefonul la mine, nu puteam să sun pe nimeni, așa că am continuat să fac ture. După fiecare trecere prin fața locului de întâlnire, numărul aricilor creștea tot mai mult.
La 6 și 27 de minute, am găsit loc de parcare. Adică exact când am ajuns eu acolo, o mașină a plecat și eu i-am luat locul rapid. M-am dus și am băgat o fisă în aparatul de taxat. Pe tichet scria 18:56. L-am pus pe bord, am încuiat mașina, am traversat și am intrat în mall. M-am dus direct în Starbucks, pentru că acolo știam că se opresc fetele după ce-și termină colindatul prin Claire's și alte magazine de-ale lor. Nu le-am găsit. Am ieșit afară și m-am uitat către locul de întâlnire - nimeni. OK, am reintrat în mall și am făcut o tură. Nici urmă de fete. Nu erau nici la vreun fast-food. Nu erau nicăieri.
M-am dus din nou afară și m-am uitat. Nimeni. Și atunci a început panica, în care sunt expert. Mi-am imaginat fetița mea zbătându-se în mâinile unor brute cu figuri de primitivi. Mi-au venit în minte cazuri celebre de răpire de copii (fata lui Al Bano). Am încercat să nu îmi imaginez nimic, dar n-am reușit - vedeam figura îngrozită a Mariei, o auzeam strigându-mă. Am ieșit din nou în stradă - locul de întâlnire era gol. Ceasul arăta 7 fără douăzeci. Era deja prea mult. Mi s-au muiat picioarele, pur și simplu, așa că am fost gata să mă așez pe trotuar. Dar am depășit momentul.
M-am întrebat ce pot să fac. Prima mișcare ar fi fost să mă duc la poliție. Poliția e chiar acolo, perete-n perete cu mall-ul. Am fost gata să intru, când mi-a venit ideea: poate că am înțeles eu greșit și ora de întâlnire nu era șase ci șapte. Așa că m-am hotărât să aștept să se facă șapte și abia după aia să mă duc la poliție. Era 7 fără un sfert.
Am intrat din nou în mall, am mai dat o raită prin Starbucks, m-am dus iar pe la fast-food. Apoi mi-a venit altă idee: înainte de a merge la poliție, aș putea să dau o fugă până la Chloe, colega Mariei, cea care ar fi trebuit să fie cu ea. Și atunci mi-am imaginat, cu groază, momentul în care ajung, parchez în fața casei, intru în curte, sun, iese tatăl lui Chloe, îl salut, îmi răspunde cu o expresie ușor contrariată, îl întreb dacă e Chloe acasă și-mi spune că da, deja s-a băgat în pat, îl întreb mai departe dacă nu știe ceva și despre Maria și-mi spune că nu știe nimic... Mă gândeam că poate în momentul ăla aș putea face stop cardiac.
Așa că m-am uitat din nou la ceas - era 7 fără zece, mai aveam puțin și aveam să știu cum stau lucrurile. Am privit la oamenii care treceau pe lângă mine. Mi-am dat seama brusc de faptul că toți sunt niște străini, că niciunul dintre ei nu ar putea face nimic pentru mine. Pe fețele unora citeam viclenie, era ca și cum ar fi știut ceva dar nu-mi spuneau nimic. Complici, erau cu toții complici... Pentru o clipă, am simțit cum e să-ți pierzi mințile
Șapte fără cinci. Nici urmă de Maria. Dacă ar fi fost în mall, ar fi trebuit ca acum să vină către ieșire. Dar nu a apărut.
Șapte fără trei minute. Am ieșit în stradă, la locul de întâlnire nu era nimeni. Și atunci mi-a venit să vărs. Nici nu știu cum m-am putut abține. Nu mai avusesem așa o stare de zeci de ani, de când mergeam cu bicicleta și într-o zi am lovit ușor un bătrân care a încercat să treacă strada aiurea și nu m-a văzut, așa că am dat peste el și a căzut, iar eu m-am tot dus, după care m-a apucat panica: dacă s-a lovit în cădere și a murit? Ce clipe de coșmar au fost și alea... După câteva minute m-am întors și am văzut că nu era nimeni pe jos, nu era lume strânsă, nu era miliția acolo, deci bătrânul se ridicase și plecase în lumea lui.
La șapte și un minut am intrat în mașină și am pornit motorul. În mod evident nu era nicio confuzie. Ora stabilită era șase, acum era trecut de șapte, se întâmplase ceva grav. Am hotărât să mă duc la Chloe. Am semnalizat că ies din locul de parcare. M-am uitat în retrovizor: veneau niște mașini, le-am așteptat să treacă.
Am intrat din nou în mall, am mai dat o raită prin Starbucks, m-am dus iar pe la fast-food. Apoi mi-a venit altă idee: înainte de a merge la poliție, aș putea să dau o fugă până la Chloe, colega Mariei, cea care ar fi trebuit să fie cu ea. Și atunci mi-am imaginat, cu groază, momentul în care ajung, parchez în fața casei, intru în curte, sun, iese tatăl lui Chloe, îl salut, îmi răspunde cu o expresie ușor contrariată, îl întreb dacă e Chloe acasă și-mi spune că da, deja s-a băgat în pat, îl întreb mai departe dacă nu știe ceva și despre Maria și-mi spune că nu știe nimic... Mă gândeam că poate în momentul ăla aș putea face stop cardiac.
Așa că m-am uitat din nou la ceas - era 7 fără zece, mai aveam puțin și aveam să știu cum stau lucrurile. Am privit la oamenii care treceau pe lângă mine. Mi-am dat seama brusc de faptul că toți sunt niște străini, că niciunul dintre ei nu ar putea face nimic pentru mine. Pe fețele unora citeam viclenie, era ca și cum ar fi știut ceva dar nu-mi spuneau nimic. Complici, erau cu toții complici... Pentru o clipă, am simțit cum e să-ți pierzi mințile
Șapte fără cinci. Nici urmă de Maria. Dacă ar fi fost în mall, ar fi trebuit ca acum să vină către ieșire. Dar nu a apărut.
Șapte fără trei minute. Am ieșit în stradă, la locul de întâlnire nu era nimeni. Și atunci mi-a venit să vărs. Nici nu știu cum m-am putut abține. Nu mai avusesem așa o stare de zeci de ani, de când mergeam cu bicicleta și într-o zi am lovit ușor un bătrân care a încercat să treacă strada aiurea și nu m-a văzut, așa că am dat peste el și a căzut, iar eu m-am tot dus, după care m-a apucat panica: dacă s-a lovit în cădere și a murit? Ce clipe de coșmar au fost și alea... După câteva minute m-am întors și am văzut că nu era nimeni pe jos, nu era lume strânsă, nu era miliția acolo, deci bătrânul se ridicase și plecase în lumea lui.
La șapte și un minut am intrat în mașină și am pornit motorul. În mod evident nu era nicio confuzie. Ora stabilită era șase, acum era trecut de șapte, se întâmplase ceva grav. Am hotărât să mă duc la Chloe. Am semnalizat că ies din locul de parcare. M-am uitat în retrovizor: veneau niște mașini, le-am așteptat să treacă.
În secunda aia, s-a deschis ușa din dreapta și a intrat Maria. Era speriată. „Îmi pare rău, tata, nici nu știi ce rău îmi pare!”.
N-am zis nimic. La ce bun? Ce mai poți zice în astfel de situații? Am pornit către casă.
„Am fost cu Chloe, ți-am dat și un mesaj, îmi pare foarte rău, tata”.
Așa era: îmi dăduse mesaj pe Facebook, aveam să-l citesc acasă. La șase fără trei minute mi-l dăduse...
Am ocolit gara, am trecut pe sub viaduct, am intrat pe Hildesheimer Strasse. Am pus CD-ul cu muzică franțuzească și am căutat Edith Piaf. Am derulat până am găsit L'accordeoniste. Am pornit muzica și am dat foarte tare.
Apoi am plâns.
N-am zis nimic. La ce bun? Ce mai poți zice în astfel de situații? Am pornit către casă.
„Am fost cu Chloe, ți-am dat și un mesaj, îmi pare foarte rău, tata”.
Așa era: îmi dăduse mesaj pe Facebook, aveam să-l citesc acasă. La șase fără trei minute mi-l dăduse...
Am ocolit gara, am trecut pe sub viaduct, am intrat pe Hildesheimer Strasse. Am pus CD-ul cu muzică franțuzească și am căutat Edith Piaf. Am derulat până am găsit L'accordeoniste. Am pornit muzica și am dat foarte tare.
Apoi am plâns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu