Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(7)

Unchiul acvatic

    Primele vertebrate care, în Carbonifer, au trecut de la viaţa acvatică la cea terestră, proveneau din peştii osoşi cu plămîni, ale căror înotătoare puteau fi aduse sub corp şi folosite apoi drept labe pe pămînt.

Devenise limpede acum că vremurile acvatice se sfîrşiseră — îşi aminti bătrînul Qfwfq — tot mai mulţi se hotărau să facă acel pas important, şi nu exista familie care să nu aibă pe vreunul dintre cei dragi acolo pe uscat, toţi povesteau lucruri nemaipomenite despre ceea ce se putea face pe pămînt, şi-şi chemau rudele acolo. Pe peştii tineri nimeni nu-i mai putea ţine în loc, băteau din înotătoare pe malurile de noroi ca să vadă dacă funcţionau în chip de labe, aşa cum se întâmplase la cei mai înzestraţi. 

    Dar chiar în vremea aceea diferenţele dintre noi se accentuau: erau familii care trăiau de cîteva generaţii pe pămînt şi în care tinerii afişau maniere ce nu mai aduceau nici măcar cu cele de amfibie, fiind mai aproape de reptile; şi mai erau şi alţii care continuau s-o facă pe peştii, ba chiar deveneau mai peşti decît se obişnuise pînă atunci.

Trebuie să spun că toate familia noastră-n păr, în frunte cu bunicii, ţopăia pe plajă, ca şi cum de cînd lumea n-ar fi făcut altceva. Dacă n-ar fi fost încăpăţînarea bătrînului unchi N’ba N’ga, am fi rupt demult orice legătură cu lumea acvatică.

Da, aveam un unchi peşte, mai precis era fratele bunicii dinspre tată, născută din Celacanţii din Devonian (cei de apă dulce, veri cu ceilalţi — dar nu vreau să mă lungesc cu gradele de rudenie, că tot nu reuşeşte nimeni să le urmărească). Deci, acest unchi bătrîn locuia într-o apă mică şi mocirloasă, printre ră­dăcini de protoconifere, în braţul acela de lagună unde se născuseră toţi strămoşii noştri. Nu ieşea niciodată de acolo: în orice anotimp, era de-ajuns să înaintăm pe straturile mai moi de vegetaţie pînă cînd simţeam că ne scufundăm in mlaştină, şi chiar acolo, dedesubt, la cîteva palme de mal, vedeam coloana de bule pe care o scotea pufăind pe nări, cum fac oameni mai în vîrstă, sau norişorul de nori stîrnit de botul său ascuţit, care scotocea mereu, mai mult din obişnuinţă decît pentru a căuta ceva.

—    Unchiule N’ba N'ga! Am venit să vă vedem! Ne aşteptaţi? ţipam vînturîndu-ne în apă labele şi coada ca să-i atragem atenţia. V-am adus insecte noi care se găsesc prin părţile noastre! Unchiule N’ba N’ga! Aţi mai văzut gîndaci atît de mari? Vedeţi dacă vă plac...

—     Mai bine v-aţi curăţa negii ăia scîrboşi de pe voi, cu gîndacii voştri puturoşi!

Unchiul ne răspundea mereu în felul acela, ba chiar mai grosolan: ne întîmpina aşa de fiecare dată, dar noi nu prea făceam caz, ştiam că pînă la urmă se îmbuna, primea darurile şi vorbea ceva mai amabil.

—     Ce negi, Unchiule N’ba N’ga? Ai văzut vreodată un neg pe noi?

Chestia asta cu negii era o prejudecată a peştilor bătrîni: că nouă, din cauză că trăiam pe uscat, ne-ar fi ieşit pe tot corpul o mulţime de negi care supurau; ceea ce era adevărat, sigur că da, dar numai pentru broaştele rîioase, cu care n-aveam nimic de împărţit; ba dimpotrivă, pielea noastră era netedă şi alunecoasă cum niciun peşte nu avusese vreodată; iar unchiul o ştia foarte bine, şi cu toate astea nu renunţa să-şi împăneze discursurile cu calomniile şi ideile precon­cepute în mijlocul cărora crescuse.

Mergeam în vizită la unchiul odată pe an, cu toată familia. Era, în acelaşi timp, o ocazie de a ne regăsi unii cu alţii, împrăştiaţi cum eram pe continent, de-a face schimb de informaţii şi de insecte comestibile, de a discuta afaceri vechi rămase în suspensie.

Unchiul se amesteca şi în probleme foarte îndepăr­tate de el, la kilometri şi kilometri, pe uscat, cum ar fi împărţirea zonelor pentru vînătoarea de libelule, şi dădea dreptate cînd unuia, cînd altuia, după anumite criterii ale sale, care erau întotdeauna cele acvatice.

—  Dar nu ştii că vânătoarea la fund e mult mai avantajoasă decît cea de la suprafaţă? Ce te frămînţi atîta?

—   Dar, unchiule, nu e vorba de suprafaţă sau de fund: eu stau la poalele dealului, iar el la mijloc... Dealurile, după cum ştiţi, unchiule...

Iar el de colo:

—       La picioarele stâncilor se găsesc întotdeauna racii cei mai buni.

Nu era chip să-l faci să accepte drept posibilă o realitate diferită de a sa.

Şi cu toate astea, părerea lui continua să aibă o autoritate asupra noastră a tuturor; pînă la urmă îi ceream sfaturi în legătură cu lucrurile pe care nu le înţelegea nicicum, deşi ştiam că putea să nu aibă dreptate. Poate că autoritatea deriva din faptul că era o rămăşiţă a trecutului, că folosea fraze învechite, de tipul: „Ei, coboară puţin aripioarele, bravo!“ cărora noi nici măcar nu le mai prindeam bine înţelesul.

Încercasem de nenumărate ori să-l ducem pe pămînt cu noi, şi continuam să încercăm; ba chiar, în această privinţă, rivalitatea dintre diferitele ramuri ale familiei nu s-a stins niciodată, pentru că acela care ar fi reuşit să-l ducă pe unchi în propria-i casă ar fi avut o poziţie, să zicem, superioară faţă de toate celelalte rubedenii. Dar era o rivalitate inutilă, fiindcă bătrînului unchi nici prin cap nu-i trecea să părăsească laguna.

—   Unchiule, la vîrsta pe care o aveţi, dacă aţi şti ce rău ne pare să vă lăsăm mereu singur, în umezeală... Nouă, ştiţi, ne-a venit o idee... începeam noi.

—   Mă aşteptam să înţelegeţi odată — întrerupea bătrînul peşte — v-a pierit, în sfîrşit, cheful să vă tot vânturaţi pe uscat, chiar e vremea să începeţi să trăiţi din nou ca nişte fiinţe normale. Aici e apă berechet, iar cît priveşte hrana, sezonul rîmelor n-a fost nici­odată mai bun. Puteţi să vă aruncaţi în apă chiar acum şi-am încheiat discuţia.

—   Dar nu, unchiule N’ba N’ga, aţi înţeles greşit. Noi vroiam să vă ducem să locuiţi cu noi, într-o pajişte frumoasă... Veţi vedea ce bine vă veţi simţi, vom săpa o groapă umedă, proaspătă: vă veţi putea mişca în voie, ca şi aici; veţi încerca poate să faceţi cîţiva paşi împrejur, o să vedeţi că veţi reuşi. Şi apoi, la vîrsta dumneavoastră, clima de pe pămînt e mai indicată. Hai, unchiule N’ba N’ga, nu vă mai lăsaţi rugat: veniţi?

—     Nu! suna răspunsul sec al bătrînului unchi, şi cu o lovitură de bot în apă dispărea de sub ochii noştri.

—    Dar de ce, unchiule, ce aveţi împotrivă, nu înţe­legem, doar aveţi vederi largi, iar anumite prejudecăţi...

Înainte de a se scufunda cu o mişcare încă agilă a cozii, bătrânul unchi ne trîntea ultimul său răspuns pufăind:

—   Să înoate cu burta în noroi cine are purici printre solzi! - fără îndoială o expresie învechită (de tipul zicătorii noastre mai noi şi mai concise: „Cine are mîncărimi să se scarpine"), cu cuvîntul „noroi" pe care el continua să-l folosească ori de dte ori noi spuneam „pămînt".

Cam în vremea aceea mă îndrăgostii. Îmi petreceam zilele cu Lll, fugărindu-ne; sprintenă ca ea mai va: dintr-un salt ajungea pînă în vîrful ferigilor, pe atunci înalte ca nişte copaci; vîrfurile se înclinau pînă aproape de sol, iar ea sărea jos şi fugea mai departe; eu o urmam cu mişcări mai greoaie şi stîngace. Ajungeam în ţinuturi unde nicio urmă nu se întipărise vreodată pe solul uscat şi plin de creste; uneori mă opream înspăimântat la gîndul că mă îndepărtam atîta de lagună. Dar nimic nu părea mai străin de viaţa acvatică decât ea, Lll; deşerturile de nisip şi pietre, pajiştile, desişul pădurilor, reliefurile stîncoase, munţii de cuarţ, aceasta era lumea ei: o lume care părea făcută special pentru a fi scrutată de ochii ei migdalaţi şi străbătută de pasul ei alunecos. Privindu-i pielea netedă, aveai senzaţia că nu existaseră niciodată solzi.

Rudele Lllei mă cam intimidau: făceau parte din acele familii stabilite pe pămînt într-o epocă mai veche şi care, din această cauză, ajunseseră să creadă că se aflau aici de cînd lumea; una din acele familii în care acum, pînă şi ouăle erau depuse pe uscat, protejate de o găoace rezistentă; numai privind-o pe Lll, cu miş­cările ei repezi ca o săgeată, înţelegeai că se născuse aidoma celei de acum, din unul din ouăle acelea încăl­zite de nisip şi soare, sărind peste faza de mormoloc înotător şi stîngaci, încă obligatorie în familiile noastre mai puţin evoluate.

Venise momentul ca Lll să-i cunoască pe ai mei: iar cel mai bătrîn şi autorizat membru al familiei fiind unchiul N’ba N’ga, nu se putea să nu-i fac o vizită pentru a i-o prezenta pe logodnica mea. Dar de fiecare dată cînd se ivea o ocazie, o amînam foarte încurcat: cunoscînd prejudecăţile în care fusese crescută, nu îndrăznisem încă să-i spun Lllei că unchiul meu era un peşte.

Intr-o zi înaintasem pe unul din promontoriile acelea umede care înconjoară laguna şi unde solul e format mai puţin din nisip şi mai mult din noduri de rădăcini şi vegetaţie putrezită. Iar Lll îmi aruncă una din provocările sale obişnuite, de a ne măsura curajul:

—     Qfwfq, pînă unde-ţi poţi ţine echilibrul? Să vedem cine aleargă mai mult pe marginea malului! şi se aruncă înainte sărind cum făcea şi pe uscat, dar cam şovăitoare.

De data aceasta eram în stare nu numai să mă iau la întrecere, dar s-o şi înving, fiindcă pe teren umed labele mele aveau priză mai bună.

—       Cît mai pe margine vrei! exclamai. Ba chiar dincolo!

—       Nu vorbi prostii! făcu ea. Cum o s-alergi dincolo de margine? Acolo e apă!

Poate că era momentul potrivit pentru a aduce vorba de unchi.

—       Şi ce-i cu asta? îi spusei. Unii fug dincolo de margine, şi alţii dincoace.

—       Spui lucruri fără cap şi fără coadă!

—       Spun că unchiul meu N’ba N’ga stă în apă ca noi pe uscat şi n-a ieşit niciodată!

—       Ei! Chiar că aş vrea să-l cunosc pe N’ba N’ga ăsta!

—      Nu-şi termină bine cuvintele că suprafaţa tulbure a lagunei gîlgîi în băşicuţe mici de aer, se învolbură şi lăsă să se întrevadă un bot acoperit de solzi ţepoşi.

—     Ei, sunt aici, cine e? spuse bătrînul unchi fixând-o pe Lll cu ochi rotunzi şi inexpresivi ca pietrele, şi făcînd să pulseze branhiile de pe laturile grumazului său enorm. Niciodată nu mi se păruse bătrânul unchi atît de diferit de noi: un adevărat monstru.

—      Unchiule, dacă-mi daţi voie, ea... am plăcerea să v-o prezint pe... logodnica mea Lll — şi o arătai pe Lll care, cine ştie de ce, se aşezase dreaptă pe labele dinapoi, într-una din atitudinile sale cele mai studiate şi, neîndoielnic, fără nicio şansă de a fi pe placul bădăranului ăluia bătrîn.

—     Şi aşa, domnişoară, aţi venit să vă udaţi niţel coada? făcu unchiul, o frază care pe vremea lui o fi fost chiar galantă, dar care pentru noi suna de-a dreptul indecent.

Mă uitai la Lll, sigur că-i va întoarce spatele şi va pleca cu un ţipăt indignat. Dar nu apreciasem cu exactitate buna ei creştere care o făcea să ignore orice vulgaritate a lumii înconjurătoare.

—     Vă rog, plantele acelea de acolo — spuse ea cu dezinvoltură şi arată spre nişte păpuriş care creştea uriaş în mijlocul lagunei, — unde-şi afundă rădăcinile, puteţi să-mi spuneţi?

O întrebare pusă aşa, pentru ca discuţia să nu lîncezească; vă daţi seama cam cît îi păsa ei de păpurişul acela. Dar unchiul părea că nu aşteptase altceva ca să înceapă să explice cum şi în ce fel erau rădăcinile copacilor plutitori şi cum puteai să înoţi printre ele, ba chiar că locurile cele mai bune pentru vînătoare erau acolo dedesubt.

Nu mai termina. Eu bombăneam, încercam să-l întrerup. Iar obraznica aia în schimb ce face? Nu se apucă să-i dea apă la moară?

—      Vai, da, dumneavoastră vînaţi printre rădăcinile plutitoare? Interesant!

Eu muream de ruşine.

Iar el:

—       Da, chiar aşa: cu rîmele care sunt acolo, poţi să te ghiftuieşti nu glumă!

Şi, fără să mai stea pe gînduri, plonjează. Un plonjon sprinten cum nu mai văzusem niciodată la el; ba chiar, un salt în înălţime: sare din apă cît e de lung, cu solzii lui murdari, desfăcînd larg evantaiele spinoase ale aripilor; apoi, după ce descrie în aer un frumos semicerc, se scufundă cu capul în jos şi dispare rapid cu un fel de mişcare în spirală din coada ca o coasă.

La acest spectacol, micul discurs pe care-1 pre­gătisem pentru a mă scuza în grabă faţă de Lll profitînd de plecarea unchiului: „Ştii, trebuie să-l înţe­legi, cu ideea asta fixă a lui de a trăi ca un peşte, a ajuns să semene într-adevăr cu un peşte...” mi se stinse în gîtlej. Nici măcar eu nu-mi dădusem seama în ce hal era de peşte fratele bunicii melc. Spusei cu glas stins:

—     Lll, e tîrziu, hai să mergem... — şi în aceeaşi clipă unchiul ieşi la suprafaţă ţinînd între buzele sale de rechin o ghirlandă de rime şi alge noroioase.

Nu-mi venea să cred că ne-am luat rămas bun; dar, mergând tăcut în urma Lllei, îmi spuneam că acuma vor începe comentariile, deci ce era mai rău încă nu trecuse. Şi iată că Lll, fără să se oprească, se întoarce puţin spre mine şi:

—       E simpatic totuşi unchiul ăsta al tău!

Asta spuse, şi nimic altceva. Ironia ei mă descumpănise şi înainte; dar la această replică îngheţai într-atît, încît aş fi preferat să n-o mai văd niciodată decît să fiu nevoit să mai înfrunt vreodată acest subiect.

Cu toate astea continuarăm să ne vedem, să ieşim împreună şi nu se mai vorbi despre întîmplarea cu laguna. Eram descumpănit: degeaba încercam să mă conving că uitase; din cînd în cînd mă apuca bănuiala că tăcea pentru a mă face de ruşine în mod scandalos, în faţa alor săi, sau — şi această ipoteză era şi mai rea pentru mine — că se străduieşte să tacă numai din milă. Pînă cînd, într-o bună dimineaţă, pe neaşteptate, mă trezii cu ea spunîndu-mi:

—       Ascultă, dar pe la unchiul tău nu mă mai duci?

Cu o voce pierdută, întrebai:

—       ...Glumeşti?

Da’ de unde! Vorbea serios, de-abia aştepta să mai stea puţin la taifas cu bătrînul N’ba N’ga. Nu mai înţelegeam nimic.

De data aceasta vizita în lagună fu mai lungă. Ne tolănirăm toţi trei pe un mal în pantă: bătrînul unchi mai aproape de apă, dar şi noi pe jumătate uzi, aşa că văzîndu-ne de departe, întinşi unul lîngă altul, nu mai înţelegeai care era terestru şi care acvatic.

Peştele îşi începu una din tiradele obişnuite: superioritatea respiraţiei în apă faţă de cea în aer, cu tot repertoriul său de ponegriri. „Acum sare în sus Lll şi-l pune la punct!“ mă gîndeam. Dar pro­babil că în ziua aceea Lll folosea o altă tactică: discuta aprins, apărînd punctele noastre de vedere, dar în acelaşi timp le lua parcă foarte în serios şi pe cele ale bătrînului N’ba N’ga.

Pămînturile ieşite la suprafaţă, după părerea unchiului, constituiau un fenomen limitat: Aşa cum se iviseră tot aşa vor dispărea, sau, în orice caz, vor suferi schimbări continui: vulcani, glaciaţiuni, cutre­mure, încreţiri, variaţii de climă şi vegetaţie. Iar viaţa noastră ar fi fost supusă mereu transformărilor, în urma cărora ar fi dispărut populaţii întregi şi ar fi supravieţuit numai cei care erau dispuşi să-şi schimbe atît de fundamental bazele existenţei lor, încît pînă şi motivele pentru care merita să trăieşti ar fi fost complet răsturnate şi uitate.

O perspectivă care se bătea cap în cap cu optimis­mul în care noi, fiii ţărmului, fusesem crescuţi; şi la care eu protestam scandalizat. Pentru mine adevărata, via respingere a acelor argumente era Lll: vedeam în ea forma perfectă, definitivă, născută din cucerirea te­ritoriilor ieşite la suprafaţă, apogeul posibilităţilor noi şi nelimitate care ni se deschideau. Cum putea să nege unchiul realitatea încarnată a Lllei? Mă înflăcă­rasem de pasiune polemică şi mi se părea că prietena mea se arăta exagerat de răbdătoare şi înţelegătoare cu interlocutorul nostru.

E adevărat, chiar şi pentru mine — obişnuit cum eram să aud din gura bătrînului doar mîrîieli şi gro­solănii — această argumentaţie atît de curgătoare suna ca o noutate, chiar dacă era împănată cu expresii demodate şi emfatice, şi suna cam ridicol din cauza ritmului său caracteristic. Uimitor era şi faptul că se dovedea a fi un bun cunoscător — deşi complet din exterior — al pămînturilor continentale.

Dar Lll, cu întrebările sale, încerca să-l facă să vorbească cît mai mult de viaţa subacvatică: şi, fără îndoială, acesta era subiectul despre care unchiul se pricepea să vorbească mai concis şi pe alocuri emo­ţionat. În comparaţie cu nesiguranţa pămîntului şi a aerului, lagunele, mările şi oceanele reprezentau un viitor de siguranţă. Acolo schimbările ar fi fost minime, spaţiul şi proviziile nelimitate, temperatura aproape constantă, într-un cuvînt viaţa s-ar fi des­făşurat ca şi pînă acuma, în formele sale pline şi desăvîrşite, fără metamorfoze sau adausuri cu rezul­tate dubioase, şi toată lumea ar fi putut să-şi adîncească propria natură, să ajungă la esenţa sa şi a oricărui lucru. Unchiul vorbea de viitorul acvatic fără să înfrumuseţeze lucrurile şi fără iluzii, nu ascundea faptul că se vor ivi şi acolo probleme, chiar grave (mai neliniştitoare decât toate era creşterea salinităţii); dar erau probleme care n-ar fi răsturnat valorile şi proporţiile în care credea.

—     Dar noi galopăm acum prin văi şi munţi, unchiule! exclamai, în numele meu dar mai ales al Lllei, care însă tăcea.

—     Las-o mai moale, mormolocule, că doar cînd intri în apă te simţi acasă, îmi spuse, reluînd tonul pe care-1 folosea de obicei cu noi.

—      Credeţi, unchiule, că dacă am vrea să învăţăm acum să respirăm sub apă ar fi prea tîrziu? întrebă Lll, serioasă, şi eu nu ştiam dacă să fiu măgulit pentru că-i spusese unchiule bătrînei mele rude, sau dezo­rientat pentru că anumite întrebări (cel puţin aşa eram eu obişnuit să cred) nici măcar nu se făcea să fie puse.

—      Dacă vrei, frumoaso — făcu peştele — te învăţ chiar acum.

Lll izbucni într-un rîs straniu şi o rupse la fugă, şi fugi de nu te puteai ţine după ea.

O căutai prin pajişti şi coline, şi ajunsei în vîrful unei ridicăituri de bazalt care domina deşerturile din împrejurimi şi pădurile înconjurate de ape. Lll era acolo. Desigur că asta voise să-mi spună — înţelesesem! — ascultîndu-1 pe N’ba N’ga iar apoi fugind şi refugiindu-se acolo sus: că trebuia să stăm în lumea noastră cu aceeaşi tărie cu care bătrînul peşte stătea în a sa.

—     Eu voi fi aici ca unchiul acolo — ţipai, bîlbîindu-mă puţin, şi mă corectai: Noi doi vom fi, împreună! adevărat fiind că fără ea nu mă simţeam în siguranţă.

Şi ce-mi răspunse LLL, atunci? Mă înroşesc şi acum cînd îmi aduc aminte, după atîtea ere geologice. Răs­punse: „Du-te-ncolo, mormolocule, asta ar mai lipsi!“, şi nu-mi dădeam seama dacă voia să-l imite pe unchi, ca să-şi bată joc de el şi de mine în acelaşi timp, sau dacă-şi însuşise într-atîta atitudinea ramolitului aceluia bătrîn faţă de nepot. Dar ambele ipoteze erau la fel de descurajante, deoarece amîndouă demonstrau că mă considera un tip neisprăvit, care nu-şi avea locul nici într-o lume, nici în cealaltă.

O pierdusem? Ros de îndoieli, mă străduii s-o cu­ceresc din nou. Mă apucai să fac fapte vitejeşti: la vînătoare de insecte zburătoare, la sărituri, la săparea vizuinelor subterane, la lupta cu cei mai tari decît noi. Eram mîndru de mine, dar de fiecare dată cînd făceam ceva deosebit, ea nu era acolo să mă vadă: dispărea mereu, nu se ştia unde se ducea să se ascundă.

In cele din urmă înţelesei: se ducea în lagună, unde unchiul o învăţa să înoate sub apă. Îi văzui ieşind la suprafaţă împreună: mergeau cu aceeaşi viteză, de păreau frate şi soră.

—      Ştii — făcu ea veselă, văzîndu-mă — labele funcţionează perfect ca aripi!

—      Ei, bravo: ia te uită ce progres — nu mă putui împiedica să comentez cu sarcasm.

Era o joacă pentru ea, înţelegeam. Dar o joacă ce nu-mi plăcea. Trebuia să o readuc la realitate, la viitorul nostru.

Intr-o zi o aşteptai în mijlocul unei păduri de ferigi înalte care cobora pînă lîngă apă.

—   Lll, trebuie să-ţi vorbesc — spusei de îndată ce o zării — te-ai distrat destul. Avem lucruri mai impor­tante de făcut. Am descoperit o trecătoare în lanţul munţilor: în partea cealaltă se întinde un ţinut imens de piatră, de pe care apele s-au retras de curînd. Vom fi primii care să ne stabilim acolo, vom popula teritorii nemărginite, noi şi copiii noştri.

—       Marea e nemărginită, spuse Lll.

—       Încetează să mai repeţi născocirile bătrînului acela ramolit. Lumea este a celor care au picioare, nu a peştilor, ştii.

—       Ştiu că el e cineva, spuse Lll.

—       Şi eu?

—       Nici unul nu-i ca el, din cei care au picioare.

—       Dar familia ta?

—       M-am certat cu ei. N-au înţeles niciodată nimic.

—       Dar eşti nebună! Nu te poţi întoarce îndărăt!

—       Eu da.

—       Şi ce vrei să faci, singură cu un peşte bătrîn?

—       Să-l iau de bărbat. Să redevin peşte alături de el. Şi să aduc pe lume alţi peşti. Adio!

Şi, cu o ultimă căţărătură de-a sa, se urcă pînă-n vîrful unei frunze înalte de ferigă, o aplecă înspre lagună şi se aruncă în apă. Ieşi la suprafaţă, dar nu era singură: coada puternică în formă de coasă a bătrînului unchi N’ba N’ga se ivi lîngă a sa şi împreună des­picară apele.

Fu o lovitură grea pentru mine. Dar, la urma urmelor, ce să-i faci? Îmi continuai drumul, în mij­locul transformărilor lumii, transformîndu-mă şi eu. Din cînd în cînd, printre numeroasele forme ale fiinţe­lor vii, întîlneam pe cîte unul care era „cineva" mai ceva ca mine: unul care prevestea viitorul, ornitorinc care-şi alăptează puiul ieşit din ou, lungana de girafă în mijlocul vegetaţiei încă mici; sau unul care consti­tuia o dovadă a unui trecut fără întoarcere, dinozaur supravieţuitor după începerea Cenozoicului, sau crocodil — un trecut care găsise o cale de a se con­serva neschimbat de-a lungul veacurilor. Toţi aceştia aveau ceva, ştiu, care-i făcea într-un anume fel supe­riori mie, sublimi, şi care mă făcea pe mine, în com­paraţie cu ei, mediocru. Şi cu toate acestea nu mi-aş fi schimbat soarta cu a niciunuia dintre ei.

Cap6