Anestezia
În Antichitate, oamenii se învăţaseră, probabil, să tolereze durerea
provocată de boli de felul artritei. Uneori aveau de suferit intervenţii
chirurgicale pentru repararea oaselor rupte; cu 4000 sau 5000 de ani în urmă se
răneau în timp ce tăiau copaci, luptau sau construiau monumente megalitice şi
piramide. Din vremuri foarte vechi s-a practicat trepanarea. Aceasta presupunea
tăierea unei bucăţi a craniului, posibil în scopul eliberării duhurilor rele.
Probabil că durerea era îngrozitoare, şi nu se ştie cum o suportau pacienţii.
Mulţi se însănătoşeau, dar unii mureau la scurt timp după intervenţia
traumatică.
Este posibil ca în cursul intervenţiilor chirurgicale să se fi utilizat
tehnica primitivă de anesteziere care se folosea în Italia secolului al
XVIII-lea. Din relatări reiese că aceasta era utilizată pentru castrarea
băieţilor cântăreţi, dar ar fi putut fi de folos şi în alte operaţii. Se apăsa vena jugulară a
băiatului până ce acesta intra într-o semi-comă. In această stare, operaţia
putea fi efectuată, „cruţând pacientul de durere”.
Existau şi unele plante care ar fi putut fi folosite ca anestezice. In
Scoţia, în ghivece provenite din Neoliticul târziu, s-au găsit seminţe de
măselariţă, un halucinogen cunoscut. Tatuajele omului gheţurilor coincid cu
punctele de acupunctură, în special acelea utilizate în tratarea durerii şi a
artritei reumatoide. Aasta sugerează că în Neolitic se folosea acupunctura pentru
ameliorarea durerii provocate de această afecţiune frecventă.
În Antichitate a continuat căutarea leacurilor împotriva durerii.
Acestea erau necesare mai ales în cursul operaţiilor.
Teodorico di Lucca, un călugăr dominican, şi-a adus contribuţia la introducerea anestezicelor în anul 1236. Fiu de
chirurg în slujba cruciaţilor, Teodorico era profesor la Bologna. El recomanda
aplicarea pe nasul pacienţilor a unor bureţi înmuiaţi în narcotice. Această
metodă provoca un somn profund, în timpul căruia pacienţii puteau fi operaţi
fără să simtă vreo durere.
În activitatea sa de pionierat, Teodorico a folosit ca
anestezice mătrăgună şi opiu, ambele cunoscute sub denumirea de opiate. Ideea
utilizării de anestezice a apărut repetat în decursul istoriei. Unele
tehnologii şi tehnici au fost îmbunătăţite progresiv, în timp ce altele au fost
născocite, uitate şi ulterior reinventate. Este surprinzător că un lucru atât
de important precum ameliorarea durerii poate fi uitat, necesitând
reinventarea.
Vreme de sute de ani de la invenţia lui Teodorico,
chirurgii au continuat să opereze pe pacienţi conştienţi, care aveau uneori de
îndurat dureri înfiorătoare. După ce Joseph Priestley a descoperit, în 1772,
oxigenul şi oxidul de azot, aceştia şi alţi agenţi chimici au fost permanent
cercetaţi şi s-a ajuns, în cele din urmă, la redescoperirea anestezicelor în
cursul următorilor 80 de ani. Procesul redescoperirii a fost, după cum vom
vedea mai târziu, surprinzător de lent şi a fost rezultatul muncii mai multor
cercetători independenţi: Humphry Davy şi Michael Faraday în Anglia, Crawford
Long şi William Morton în America.
Când, în 1846, William Morton a făcut o demonstraţie
publică a utilizării eterului pentru inducerea stării de inconştienţă, l-a
administrat exact în maniera recomandată de Teodorico, cu 600 de ani mai
devreme, prin aplicarea unui burete îmbibat în anestezic pe nasul pacientului.
A fost un caz de invenţie pierdută şi regăsită.
Rodney Castleden –
Inventions that changed the world
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu