Forma spaţiului
Ecuaţiile
cîmpului gravitaţional care pun în legătură curbura spaţiului cu distribuţia
materiei devin încetul cu încetul
adevăruri la îndemîna oricui.
Nimeni dintre voi nu-şi poate închipui ce înseamnă a cădea în gol
aşa cum cădeam eu. Pentru voi, a cădea înseamnă cel mult să te
arunci de la al douăzecilea etaj al unui zgîrie-nori, sau dintr-un avion cu
pană de motor în timpul zborului: te prăbuşeşti cu capul în jos, bîjbîi puţin
prin văzduh şi iată că se şi iveşte pământul de care te buşeşti zdravăn. Eu vă
vorbesc însă de o vreme când nu exista dedesubt niciun fel de pămînt sau alt
lucru solid, nici măcar un corp ceresc îndepărtat în stare să te atragă în orbita sa. Se cădea aşa, în mod
nedefinit, într-un timp nedefinit.
Admiţând deci că se cădea, cădeam cu toţii cu aceeaşi viteză şi
acceleraţie; într-adevăr, ne aflam mereu cam la aceeaşi înălţime, eu, Ursula
H’x, Locotenentul Fenimore. Nu-mi luam ochii de la Ursula H’x pentru că era foarte frumoasă şi, în cădere, avea o atitudine degajată şi relaxată. Speram s-o fac să
se uite la mine din cînd în cînd, dar Ursula H’x în
cădere, nu făcea altceva decît să-şi pilească
şi să-şi lustruiască unghiile sau să-şi treacă pieptenul prin părul ei lung şi
mătăsos, şi nu-şi întorcea niciodată ochii spre mine. Nici către Locotenentul
Fenimore, trebuie să recunosc, deşi el îşi dădea toată osteneala să-i atragă
atenţia.
Odată îl surprinsei — credea că nu-1 văzusem — în timp ce-i
făcea semne Ursulei H’x: întâi îşi unea cele
două degete arătătoare întinse unul spre celălalt, apoi îşi rotea o mînă şi
arăta ceva în jos. Pe scurt, părea că se referă la o înţelegere cu ea, la o
întîlnire mai tîrzie, într-o localitate de-acolo dedesubt, unde s-ar fi
regăsit. Poveşti, ştiam prea bine: nu existau
întâlniri posibile între noi, deoarece cădeam paralel şi distanţa dintre noi
rămînea mereu aceeaşi. Dar faptul că Locotenentului Fenimore îi intraseră în
cap idei de acest fel — şi că încerca să o convingă şi pe Ursula H’x — era
de-ajuns ca să mă enerveze; cu toate că ea nu-i dădea apă la moară, ba chiar îi
ieşea dintre buze un trâmbiţat uşor care fără
îndoială — după părerea mea — îi era adresat lui. (Ursula H’x cădea
rostogolindu-se cu mişcări leneşe, ca şi cum s-ar fi învîrtit în patul său şi era greu de
spus dacă un gest de-al ei era adresat mai degrabă cuiva decît altcuiva, sau se
juca de una singură ca de obicei).
Evident, şi eu la rîndul meu nu visam altceva decît să mă
întâlnesc cu Ursula H’x, dar întrucît în căderea mea urmam o traiectorie
absolut paralelă cu a ei, mi se părea nesăbuit să-mi manifest o dorinţă
nerealizabilă. Desigur, privind lucrurile cu optimism, exista posibilitatea
ca, urmîndu-ne paralelele pînă la infinit, la un moment dat ele să se atingă.
Această eventualitate îmi dădea oareoari speranţe, ba chiar mă ţinea într-o
stare de continuă excitaţie. Vă voi mărturisi că visasem de-atîtea ori o întîlnire
între paralelele noastre, în toate amănuntele, încât acum
ea făcea parte din experienţa mea ca şi cum aş fi şi
trăit-o. Totul s-ar fi întâmplat dintr-o clipă în alta, simplu şi firesc: după ce mersesem atâta amar de vreme despărţiţi, fără să
ne putem apropia măcar cu o palmă, după ce o simţisem atâta timp străină,
prizonieră în traiectoria ei paralelă, iată că la un moment dat consistenţa
spaţiului, din impalpabilă cum fusese întotdeauna, ar fi devenit mai încordată
şi în acelaşi timp mai moale, o îngroşare a vidului care ar fi părut că vine nu din afară, ci dinlăuntrul nostru, şi ne-ar fi strâns laolaltă pe mine şi pe
Ursula H’x (mi-era de ajuns să închid ochii pentru a mi-o închipui venind spre
mine, într-o atitudine care ştiam că-i aparţine, deşi diferită de atitudinile
sale obişnuite: cu braţele lăsate-n jos,
lipite de şolduri, răsucindu-şi încheieturile mâinilor ca şi cum s-ar fi întins
şi în acelaşi timp ar fi schiţat o zvîrcolire care era totodată un fel
şerpuitor de a înainta), şi iată că linia invizibilă pe care o parcurgeam eu
şi cea pe care o parcurgea ea ar fi devenit o singură linie, în care ne-am fi
contopit, iar tot ce era gingaş şi ascuns în ea s-ar fi lăsat pătruns, ar fi
învăluit chiar şi, aş zice parcă, ar fi absorbit tot ceea ce pînă atunci
suferise încordat în mine de singurătate, despărţire şi uscăciune.
Întocmai cum se întâmplă ca visele cele mai frumoase să se schimbe deodată în coşmare, tot
astfel îmi trecu şi mie prin cap că punctul în care s-ar fi întâlnit cele două
paralele ale noastre putea fi acela în care se întâlnesc toate paralelele
existente în spaţiu, şi în acest caz el n-ar mai fi însemnat întâlnirea Ursulei
H’x numai cu mine, ci — ce perspectivă îngrozitoare! — şi cu Locotenentul Fenimore. Chiar în clipa în care
Ursula H’x ar fi încetat să-mi fie străină, un străin cu mustăţi subţiri şi
negre ar fi împărţit intimitatea noastră în mod inextricabil; singur gîndul
acesta făcea să mă năpădească sfîşietoare năluciri de gelozie: auzeam ţipătul pe care întâlnirea noastră — a mea şi a ei
— ni l-ar fi smuls, contopindu-se într-un unison spasmodic şi voios, şi iată că
— îngheţam la această presimţire! —- în el se
distingeau ţipătul ei ascuţit pătrunsă — aşa-mi închipuiam în părtinirea mea
pizmaşă — pe la spate, şi în acelaşi timp ţipătul de triumf vulgar al
locotenentului, dar poate că — şi aici gelozia mea devenea delirantă — ţipetele
acestea — al ei şi al lui — nici nu erau chiar
atît de deosebite şi distonante, ajungînd chiar la unison, împletindu-se într-un
singur ţipăt, de plăcere, de ce nu, spre deosebire de ţipătul hohotit şi
disperat care ar fi ţîşnit atunci de pe buzele mele.
In această alternare de speranţe şi nelinişti continuam să
cad, fără a înceta totuşi să scrutez în adîncul spaţiului pentru a zări ceva
care să vestească o schimbare actuală sau viitoare a condiţiei noastre. De
cîteva ori reuşii să zăresc un univers, dar era atît de îndepărtat şi apărea
atît de minuscul, mult mai încolo la stînga sau la
dreapta; de-abia apucam să întrevăd cîteva galaxii ca
nişte punctuleţe strălucitoare grupate în grămezi suprapuse care se roteau cu un
bîzîit slab, că se şi risipeau aşa cum apăruseră, în
sus sau într-o parte, atît de repede încît nu mai eram sigur dacă nu mă
înşelaseră ochii.
— Acolo!
Priveşte! Acolo e un univers! Priveşte acolo! Acolo e
ceva! îi strigam Ursulei H’x arătînd în
direcţia aceea, dar ea, cu limba strânsă între dinţi, era absorbită să-şi
mîngîie pielea netedă şi lucioasă de pe picioare, în căutarea firelor de păr de
prisos, foarte rare şi abia vizibile, pe care să le smulgă cu o mişcare scurtă
a unghiilor strânse ca o pensetă, iar singurul semn că auzise apelul meu putea
fi felul în care-şi întindea piciorul în sus, ca să profite — s-ar fi zis — de
slaba lumină răsfrîntă de acea boltă îndepărtată pentru a-şi continua metodica
ei inspecţie.
Inutil să mai spun cît dispreţ afişa în aceste cazuri
Locotenentul Fenimore faţă de ceea ce descoperisem: dădea
din umeri de-i săltau epoleţii, banduliera şi
decoraţiile cu care era inutil înhămat şi se întorcea pe partea cealaltă,
rîzînd prosteşte. Doar dacă nu era el acela care
(când era sigur că priveam în altă parte) pentru a-i trezi curiozitatea Ursulei
H’x (şi atunci era rîndul meu să râd, văzînd că ea, drept răspuns, se rotea în
jurul ei într-un fel de tumbă şi se întorcea cu fundul spre el: o mişcare cam
lipsită de respect, dar totuşi frumoasă la vedere, drept care, după ce mă
bucuram de umilinţa suferită de rival, mă trezeam pizmuindu-l de parc-ar fi fost vorba de-un privilegiu) indica un punct
trecător, în mişcare prin spaţiu, răcnind:
— Acolo!
Acolo! Un univers! Uite aşa de mare! L-am
văzut! E un univers!
Nu zic că minţea: afirmaţii de acest fel, după cîte ştiu eu, puteau
fi atît adevărate, cît şi false. Era dovedit faptul
că, din când în cînd, treceam la mare distanţă
de un univers (sau că un univers trecea la mare distanţă de noi), dar nu se
putea şti dacă era vorba de mai multe universuri răspîndite în spaţiu sau era
mereu acelaşi univers pe care continuam să-l întâlnim rotindu-se pe o
traiectorie misterioasă, sau dacă, dimpotrivă, nu exista nici un fel de
univers, iar ceea ce ni se părea că vedem era mirajul unui univers care poate
că existase odată şi a cărui imagine continua să se reflecte pe pereţii
spaţiului ca răsunetul unui ecou. Dar mai era cu putinţă ca universurile să se
fi aflat dintotdeauna acolo, înfipte în jurul nostru, şi nici să nu fi visat să
se mişte, şi ca nici noi să nu ne mişcăm, iar totul să stea pe loc pentru
vecie, în afară de timp, într-o beznă punctată doar de scînteieri trecătoare,
cînd ceva sau cineva izbutea pentru o clipă să se desprindă din acea toropită
absenţă de timp şi să schiţeze umbra unei mişcări.
Toate, doar ipoteze la fel de demne de luat în consideraţie,
dar pe mine mă interesa doar ceea ce era în legătură cu
căderea noastră şi cu putinţa sau neputinţa de-a o
atinge pe Ursula H’x. Pe scurt, nimeni nu ştia nimic. Şi atunci, de ce
îngîmfatul ăla de Fenimore îşi dădea uneori asemenea
aere, ca unul care e sigur de izbîndă? Îşi dăduse seama că dacă voia să mă scoată din sărite,
sistemul cel mai sigur era să pară că este în vechi relaţii de prietenie cu
Ursula H’x. La un moment dat Ursula începea să coboare legănîndu-se, cu
genunchii apropiaţi, mutîndu-şi greutatea corpului cînd într-o parte, cînd
într-alta, unduindu-se într-un zigzag tot mai larg: toate acestea pentru a amăgi plictiseala acelei căderi
fără sfîrşit. Locotenentul se apuca şi el atunci să se unduiască, încercînd să
intre în acelaşi ritm cu ea, ca şi cum s-ar fi mişcat pe aceeaşi pistă
invizibilă şi-ar fi dansat în sunetul aceleiaşi muzici pe care numai ei doi
puteau s-o audă, ba chiar se prefăcea că o şi fluieră, cu un fel de subînţeles,
de aluzie la un joc între vechi tovarăşi de chefuri. Totul era doar un bluff, îmi dădeam seama, desigur, dar
reuşea să-mi bage în cap ideea că poate Ursula H’x şi Locotenentul Fenimore se
întîlniseră poate mai demult, cine ştie cu cît timp în urmă, la originea
traiectoriilor lor, şi la acest gînd mă cutremuram de durere, ca şi cum s-ar fi
săvîrşit o nedreptate împotriva mea. Dar, judecînd mai bine, dacă Ursula şi
Locotenentul ocupaseră un timp acelaşi punct din spaţiu, asta însemna că
liniile respective de cădere se îndepărtaseră, şi era de presupus că aveau să
se îndepărteze şi mai mult. Deci, în această înceată dar neîntreruptă
îndepărtare a Locotenentului, nimic mai simplu decît ca Ursula să se apropie
de mine; prin urmare, Locotenentul nu prea avea de ce să fie mândru de
intimităţile lui trecute: viitorul îmi surîdea mie.
Raţionamentul care mă făcea să trag această concluzie nu
reuşea să mă liniştească întru totul: eventualitatea că Ursula H’x îl
întîlnise deja pe Locotenent eraprin ea însăşi o nedreptate care, dacă mi se
făcuse, nu mai putea fi reparată. Trebuie să adaug că trecut şi viitor erau
pentru mine noţiuni cam vagi, între care nu prea puteam face o deosebire: memoria mea nu răzbea dincolo de
nesfârşitul prezent al căderii noastre paralele, iar ceea ce se putuse întâmpla
înainte, dat fiind că nu-mi aduceam aminte, aparţinea aceleeaşi lumi imaginare
a viitorului, şi se confunda cu viitorul. Puteam deci presupune că dacă două
paralele porniseră vreodată din acelaşi punct, acestea erau liniile pe care le
urmam eu şi Ursula H’x (în acest caz dorul de o contopire a noastră pierdută
era cel care-mi alimenta dorinţa nerăbdătoare de a o întîlni); dar mă împotriveam să dau crezare acestei ipoteze,
deoarece putea implica o îndepărtare progresivă a noastră şi eventual acostarea
ei în braţele pline de galoane ale Locotenentului Fenimore, dar mai ales
pentru că nu reuşeam să ies din prezent decît pentru a-mi închipui un prezent
diferit, iar tot restul nu avea importanţă.
Poate că acesta era secretul: să te identifici într-atîta
cu propria stare de cădere, încît să reuşeşti să înţelegi că linia urmată în
cădere nu era aceea care părea, ci alta, sau să reuşeşti să schimbi acea linie
în singurul fel în care putea fi schimbată, adică făcînd-o să devină aşa cum
fusese într-adevăr dintotdeauna. Această idee nu-mi veni însă concentrîndu-mă asupra
mea, ci privind cu ochi de îndrăgostit cît era de frumoasă Ursula H’x, chiar
văzută din spate şi observînd, în clipa în care treceam pe lîngă un îndepărtat
sistem de constelaţii, o arcuire a spatelui şi un fel de zvîcnire a şezutului,
nu atât a şezutului în sine cît un fel de lunecare exterioară, ce părea că se
freacă de şezut, provocând o reacţie de loc neplăcută a şezutului în sine.
Această impresie fugitivă mă făcu să consider situaţia într-un fel nou: dacă era adevărat că spaţiul cu ceva înăuntru
este deosebit de spaţiul gol, pentru că materia provoacă o curbură sau o
arcuire care obligă toate liniile cuprinse în el să se curbeze sau să se
arcuiască, atunci linia pe care fiecare din noi o urma era dreaptă doar în
măsura în care o dreaptă poate fi dreaptă, adică deformîndu-se tot atît cît se
deforma şi limpedea armonie a golului general din cauza îngrămădirii de
materie, sau răsucindu-se în jurul acelei găluşte sau neg sau excrescenţă care
este universul în mijlocul spaţiului.
Punctul meu de referinţă era tot Ursula şi într-adevăr, un
anumit fel al ei de a se mişca, ca şi cum s-ar fi rotit în zbor, te făcea să
crezi că în căderea noastră ne înşurubam şi ne deşurubam într-un fel de spirală
care ba se strîngea, ba se lărgea. Dacă priveai mai bine îţi dădeai seama că
Ursula se înclina cînd într-o parte, cînd în alta, deci desenul pe care-1
trasam era mai complicat. Universul nu trebuia considerat ca o îngroşare
grosolană înfiptă acolo ca un nap, ci ca o figură cu muchii şi unghiuri în care
fiecărui intrând, ieşind sau faţetă îi corespundeau cavităţi, ornamente de
piatră în relief şi zimţuiri ale spaţiului şi ale liniilor parcurse de noi.
Aceasta este însă o imagine simplistă, ca şi cum am fi avut de-a face cu un
corp solid cu pereţi netezi, cu o întrepătrundere de poliedre, cu un agregat de
cristale; în realitate, spaţiul
în care ne mişcăm era în întregime arestat şi perforat, cu turle ascuţite şi cu
creneluri care iradiau din toate părţile, cu balustrade, cupole şi peristiluri,
cu ferestre cu două şi cu trei arcade, şi cu vitralii, iar în vreme ce nouă ni
se părea că ne prăbuşim în linie dreaptă, alunecam de fapt pe lîngă marginea
unor console şi frize invizibile, ca nişte furnici care, pentru a străbate un
oraş, nu merg pe un drum trasat pe pavajul străzilor, ci de-a lungul pereţilor,
plafoanelor şi lampadarelor. Acum, cînd spunem oraş,
ne gîndim încă la figuri cît de cît regulate, cu unghiuri drepte şi proporţii
simetrice, cînd ar trebui de fapt să ţinem seama de felul în care spaţiul se crestează
în jurul fiecărui cireş, fiecărei frunze de pe fiecare ramură care se mişcă la
adierea vîntului, în jurul fiecărui zimţ al fiecărei frunze, sau se modelează pe toate nervurile frunzelor, pe
reţeaua de vine de pe frunze şi pe împunsăturile făcute în fiecare clipă de
săgeţile de lumină, totul imprimat în negativ în pasta golului, în aşa fel
încît nu există lucru care să nu-şi lase urma, orice urmă posibilă a oricărui
lucru posibil, la care se adaugă orice transformare
a acestor urme, clipă după clipă, şi prin urmare coşul care creşte pe nasul
unui calif sau băşica de săpun care se aşează pe sînul unei spălătorese schimbă
forma generală a spaţiului în toate dimensiunile sale.
Din momentul în care înţelesei că spaţiul era făcut în
acest fel observai că în el se îngrămădeau unele cavităţi pufoase şi primitoare
ca nişte hamace în care mă puteam uni cu Ursula H’x şi legăna, muşcîndu-ne unul
pe altul din cap pînă-n picioare. Proprietăţile spaţiului erau de aşa natură
încît o paralelă o apuca pe o parte şi alta pe cealaltă parte, eu, de exemplu,
mă prăbuşeam într-o peşteră întortocheată, în timp ce Ursula H’x era absorbită
de o galerie care comunica cu aceeaşi peşteră, astfel încît ne regăseam
rostogolindu-ne pe un covor de alge într-un fel de insulă
subspaţială, împletindu-ne în toate poziţiile şi
răsturnîndu-ne, pînă cînd la un moment dat liniile noastre îşi reluau distanţa
dinainte şi-şi continuau drumul fiecare pe contul său ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Structura spaţiului era poroasă şi accidentată, cu
crăpături şi dune. Dacă eram foarte atent, puteam observa clipa cînd drumul
Locotenentului Fenimore trecea prin fundul unui canion îngust şi întortocheat;
atunci mă aşezam la pândă în vârful unui ieşind şi la momentul potrivit mă
năpusteam asupra lui avînd grijă să-l lovesc cu toată puterea în vertebrele
cervicale. Fundul acestor prăpăstii ale golului erau pline de pietre, ca albia unui torent secat, iar
Locotenentul Fenimore se prăbuşea între două vârfuri de stînci unde rămânea cu
capul prins, eu îi apăsam un genunchi pe stomac iar el îmi strivea degetele de
spinii unui cactus — sau de spatele unui porc spinos? — (în orice caz, spini din aceia cărora le corespund
anumite contracţii ascuţite ale spaţiului) ca să mă împiedice să apuc pistolul
pe care i-l zvârlisem cu o lovitură de picior.
Nu ştiu cum se întîmplă dar în clipa următoare
mă găseam cu capul afundat în granulaţia sufocantă a straturilor în care
spaţiul cedează, fărîmiţându-se ca nisipul; scuipai, ameţit şi orbit; Fenimore
reuşise să-şi culeagă pistolul; un glonte îmi vîjîi pe lîngă ureche, deviat de
o proliferare a vidului care se ridica în formă de cuib de termite. Şi în
aceeaşi clipă îi şi sării în spinare, apucându-l
de gît ca să-l sugrum, dar mâinile mi se loviră una de alta într-un „plici!“: drumurile noastre
deveniseră din nou paralele, iar eu şi Locotenentul Fenimore coboram păstrând
distanţa obişnuită şi ne întorceam ostentativ spatele ca doi inşi care se
prefac că nu s-au văzut şi cunoscut niciodată.
Liniile care puteau fi socotite drepte unidimensionale
semănau de fapt cu rînduri de litere cursive scrise pe o coală albă de o pană
care deplasează cuvinte şi părţi de frază de pe un rând pe altul, cu
introduceri şi trimiteri, în graba de a termina o expunere, înaintând prin
aproximaţii succesive şi niciodată satisfăcătoare, şi aşa ne urmăream, eu şi Locotenentul Fenimore, ascunzîndu-ne
după butonierele „l”-urilor, mai ales ale „r”-urilor din cuvîntul „paralele”, pentru a trage şi a ne feri de gloanţe şi a face pe
morţii, aşteptînd să treacă Fenimore ca să-i
pun piedică şi să-l tîrăsc de picioare şi să-l izbesc cu bărbia de fundul „v”-urilor şi „u”-urilor şi „m”-urilor şi „n”-urilor care, scrise în cursive toate la fel, devin o
înşiruire săltăreaţă de găuri pe pavaj, ca de exemplu în expresia „univers
unidimensional”, lăsîndu-l să zacă într-un punct făcut zob de ştersături, şi
de-acolo să mă ridic mînjit de cerneala închegată şi
să fug spre Ursula H’x care ar vrea s-o facă pe şireata strecurîndu-se în
buclele „f”-ului care se subţiază pînă devin
ca o aţă, dar eu o apuc de păr, o rezem de un „d“ sau de „t” aşa cum le scriu eu acum în grabă, înclinate de te poţi
tolăni deasupra, apoi ne săpăm o nişă în „j”, în „j”-ul de la „jos”, o vizuină
subterană care poate fi adaptată la dimensiunile noastre, sau poate fi strînsă
şi aproape invizibilă sau aşezată mai orizontal ca să stăm întinşi comod. Dar
bineînţeles că aceleaşi rînduri, în loc să fie succesiuni de litere şi de
cuvinte, pot la fel de bine să fie derulate pe firul lor negru şi întinse în
linii drepte paralele care nu au altă semnificaţie decît a lor însele în
scurgerea neîntreruptă, fără să se întâlnească niciodată cum nu ne întîlneam
niciodată în căderea noastră, eu, Ursula H’x, Locotenentul Fenimore şi toţi
ceilalţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu