Bernardi
Lipsesc
amănunte despre felul cum a ajuns Sebastiano Procolo să descopere afacerea cu
duhurile şi cu vântul Matteo.
După
cum a povestit Vettore, într-o seară Procolo fusese atras de o lumină care
străbătea pădurea şi se apropiase de ea fără să fie văzut. Era Bernardi, care,
la lumina unui felinar, conducea acasă trei copii pierduţi în pădure; trei
liceeni, colegi ai lui Benvenuto. Bernardi le-ar fi istorisit povestea, fără să-şi
închipuie că în clipa aceea colonelul îl urma şi asculta totul.
Alţii
susţin că Procolo cunoştea încă de la început limbajul păsărilor şi de la ele
primise destăinuirea.
Amândouă
ipotezele sunt neconvingătoare. Dar este indiscutabil că lui Procolo nu i-a
trebuit mult ca să afle adevărul; altfel nu s-ar fi întâmplat ceea ce a urmat.
Era
un adevăr vechi, care fusese spus de mai multe ori, dar pe care nu-l credea
nimeni. Oricât ar părea de neverosimil, şi azi în Valle di Fondo nu există
poate nimeni care să-şi fi dat seama serios de aceasta; şi chiar dacă vor fi
citite aceste pagini, probabil că totuna va fi, atât de mari sunt între oamenii
aceia prejudecăţile şi superstiţia.
Încă
din secolele trecute, toţi observaseră că Pădurea Bătrână era altfel decât alte
păduri. Chiar nemărturisită, dar era o convingere unanimă. Ce era deosebit
nimeni însă nu ştia să spună.
Dar
abia la începutul secolului trecut adevărul fu descoperit întrutotul. Ce era
special la Pădurea Bătrână înţelese foarte bine abatele don Marco Marioni, în
timpul unei călătorii în valea aceea. Faptul nu-i păru grozav de straniu şi
scurtă este referirea făcută de el în „însemnările geologice şi naturaliste ale
unui preot călător”, publicate în l836, la Verona.
Sunt
informaţii succinte, dar foarte clare: „Mi-a plăcut, la Fondo, să-mi desfăt
privirea cu o privelişte minunată: am vizitat o pădure bogată, pe care muntenii
aceia o numesc Bosco Vecchio, unică prin înălţimea trunchiurilor, întrecând de
departe clopotniţa de la San Calimero. După cum am observat, copacii aceia sunt
locuinţa duhurilor, care se găsesc şi în păduri din alte regiuni. Locuitorii,
cărora le-am cerut informaţii, păreau neştiutori. Cred că în fiecare trunchi
este un duh, care iese de acolo sub formă de animal sau de om. Sunt fiinţe
simple şi blânde, incapabile să facă rău omului. O astfel de pădure se întinde
pe iugări întregi…”
Marioni
a fost primul şi ultimul naturalist care a scris despre duhurile din Pădurea
Bătrână. Ştirea nu era absolut nouă pentru că în diferite rânduri, chiar demult,
fusese repetată pe drumurile din Fondo. Fusese poate vreun pădurar, convins de
evidenţa faptelor, care pusese zvonul în circulaţie; toţi însă îl luaseră ca pe
o vorbă fără temei.
Practic,
succesivii proprietari ai pădurii şi locuitorii văii observaseră că brazii
aceia aveau ceva neobişnuit; şi aceasta contribuie la explicarea faptului că
nimeni nu făcuse tăieri. Dar când se vorbea de duhuri, izbucneau râsete de
batjocură.
Doar
copiii, încă liberi de prejudecăţi, îşi dădeau seama că pădurea era populată de
duhuri; şi vorbeau deseori despre aceasta, deşi aveau cunoştinţe foarte sumare.
Cu trecerea anilor însă şi ei îşi schimbau părerea, lăsându-se convinşi de părinţi
că e vorba de născociri prosteşti.
Trebuie
să adăugăm că nici noi nu avem despre duhurile din Pădurea Bătrână ştiri foarte
precise. Se pare, aşa cum a scris abatele Marioni, că ele puteau lua înfăţişări
de animale sau de om şi ieşi din trunchiuri, lucru care se pare ar fi avut loc
în ocazii cu totul excepţionale.
Forţa
lor, aşa ar rezulta, nu se putea în nici un caz opune celei a oamenilor. Viaţa
lor era legată de existenţa copacilor respectivi: dura de aceea sute şi sute de
ani.
Vorbăreţe
din fire, stăteau de obicei în vârful trunchiurilor, discutând între ele sau cu
vântul, zile întregi; deseori continuau să vorbească şi noaptea.
Se
pare, pe lângă aceasta, că ele înţeleseseră foarte bine pericolul că puteau fi
nimicite de oameni prin tăierea copacilor. Sigur este că unul dintre ai lor,
fără ca locuitorii din Fondo să şi-o închipuie măcar, lucra de mulţi ani ca să
evite dezastrul: era Bernardi.
Mai
tânăr şi mai puţin trândav decât tovarăşii lui, se pare că el, sub înfăţişarea
omenească, ar fi trăit aproape întotdeauna între oameni, cu singurul scop de a
asigura salvarea fraţilor săi.
Pentru
aceasta făcuse să fie ales membru al Comisiei Silvice. Şi ani întregi trudise
să-l convingă pe Morro să cruţe Pădurea Bătrână; văzându-l vanitos, ştiuse să-l
ia pe latura slabă: pledase să fie inclus şi el în Comisia Silvică, îi făcuse
rost de o diplomă de merit, făcuse să fie numit cavaler. După moarte, făcuse
chiar să i se ridice un monument: o statuie modestă, e adevărat, dar lucrată
excelent.
Câte
sacrificii, şiretenii, eforturi făcuse Bernardi pentru propriii săi tovarăşi!
Câte seri, pe când celelalte duhuri, pe vârfurile brazilor, îşi uneau vocile în
cor pentru a intona unele cântece de-ale lor, Bernardi trebuia să stea să
pălăvrăgească cu Morro, pentru a-l menţine bine dispus, despre chestiuni
plictisitoare care nu-l interesau deloc, sau să joace cărţi care nu-l distrau
defel, în faţa unui pahar de vin care nu-i plăcea; şi între timp intra pe
fereastră, cu mireasma răşinilor preţioase, vocea adâncă a fraţilor săi, care
cântau nepăsători.
Abia
îl cunoscu pe colonelul Procolo şi auzi despre intenţia de a face tăieri în
Pădurea Bătrână, că Bernardi înţelese numaidecât că orice încercare de
convingere ar fi fost inutilă. Atunci, ca soluţie extremă pentru salvarea semenilor
săi, decise să apeleze la vântul Matteo.
Dino Buzzati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu