Deșertul tătarilor (II)

Întunericul îl învălui când se afla încă pe drum. Valea se îngustase, iar Fortăreața dispăruse după munții amenințători. Nu se zărea nicio lumină, nu se auzeau nici măcar glasuri de păsări de noapte, ci doar din când în când câte un susur de ape îndepărtate.

Încercă să strige, dar ecoul îi întoarse glasul cu un timbru ostil. Legă calul de un ciot de copac din marginea drumeagului, unde ar fi putut găsi ceva iarbă. Se așeză jos, rezemându-se de un povârniș, și, în timp ce aștepta să-l cuprindă somnul, se gândea la drumul care-i mai rămânea de străbătut, la cei pe care avea să-i găsească la Fortăreață, la viitoarea lui viață, fără să întrevadă însă niciun motiv de bucurie. Calul bătea la răstimpuri cu copita în pământ, cu un zgomot supărător și straniu.

Deșertul tătarilor (I)

Numit ofițer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineață de septembrie orașul, pentru a pleca spre Fortăreața Bastiani – prima sa garnizoană.

Nici nu se luminase încă bine de ziuă când se trezi din somn și-și îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent.

Secretul Pădurii Bătrâne (16 - final)

Avalanşa

   În pădure nu se mai respira atmosfera dinainte; nu pentru că nu se mai vedeau duhurile sub formă de oameni şi de animale, sau pentru că Bernardi era de negăsit. Un element de nedefinit ajunsese să lipsească. O întreagă viaţă care altădată fremăta în aer se închisese în interiorul trunchiurilor. Atinsă în sfârşit pacea, duhurile stăteau în trupul brazilor să facă socoteala anilor. Şi colonelul colinda fără răgaz, căutând în jurul său cu privirea, ca în ultima zi petrecută de el în cazarmă, înainte de a-şi părăsi regimentul, când el inspectase de repetate ori dormitoarele, simţind cum lucrurile acelea nu mai erau ale sale, că autoritatea sa, construită cu răbdare, cu trudă de ani de zile, dispăruse deodată, că soldaţii, care ieri încă mai tremurau la o privire de-a sa, mâine l-ar fi considerat un egal al lor şi poate nici măcar nu l-ar mai fi salutat pe stradă.

Secretul Pădurii Bătrâne (15)

Coşmarurile

   Să fi fost fumul incendiului sau alte cauze necunoscute, Benvenuto căzu la pat. Procolo aduse un medic, care-i găsi ceva la plămâni, consideră răul îngrijorător şi prescrise un medicament. În după-amiaza aceleiaşi zile, doctorul se-ntoarse să-i facă băiatului o injecţie ca să-i scadă febra.

  În seara aceea ploua. Colonelul îl întovărăşi pe doctor până la uşă. Ziua se sfârşise. Din codrul dimprejur bezna ieşea adunându-se în jurul casei. Doctorul, ieşind afară, privi în jur bănuitor.

   

Secretul Pădurii Bătrâne (14)

Incendiul

   După singurătatea din iarnă, căsuţa din La Spacca se redeschise vieţii mai bătrână cu un an (ca, de altfel, toate celelalte case) în primăvara lui 1926.

    Se întoarseră Benvenuto şi colegii săi, se întoarseră zilele cu soare şi cu jocuri la picioarele brazilor gigantici, în prezenţa unor mulţimi de păsări şi de rozătoare.

    — Veţi vedea cum s-a schimbat Benvenuto, nici măcar nu-l veţi mai recunoaşte, le spusese Matteo brazilor, din dorinţa de a se arăta bine informat.

 

Secretul Pădurii Bătrâne (13)

Prăpădul  

   În primele zile ale lui noiembrie, Sebastiano Procolo îşi cumpără un aparat de radio. Un muncitor urcă din Fondo ca să instaleze antena şi să-l înveţe pe colonel cum funcţionează mecanismul. Apoi, singur, Procolo citi un manual tehnic. În seara de 8 noiembrie instalarea era gata. Se lăsase noaptea când, în prezenţa colonelului, muncitorul făcu verificarea definitivă.

 

Secretul Pădurii Bătrâne (12)

Căruţaşul

   La 26 iulie l925, o zi foarte caldă, spre amiază, colonelul observă, departe, înaintând pe drumul din fundul luminişului, un car tras de un cal mare. Curios, se duse spre el şi în câteva minute îl ajunse. Era convoiul ciudat descris de vântul Evaristo în „Buletinul de ştiri”. Căruţaşul, cu o pălărie mare neagră pe cap, era mai înalt cu cel puţin o palmă decât colonelul. Şi calul era de dimensiuni ieşite din comun. Asemenea care, de altfel, nu se mai văzuseră niciodată; era format dintr-o ladă mare, toată lăcuită în negru şi închisă cu un capac. De departe părea un sicriu.

  

Secretul Pădurii Bătrâne (11)

Buletinul de ştiri

  După câteva zile Matteo se întoarse la casă. În biroul său, colonelul îşi curăţa o cutie de compas.

   — Noutăţi? Noutăţi? întrebă vântul cu un ton care ar fi putut fi mai respectuos.

  — Nimic, răspunse Sebastiano Procolo. Lucrurile au mers prost, n-am putut face nimic şi mi-e şi teamă că m-am compromis.

Secretul Pădurii Bătrâne (9)

Şoarecele şchiop   

   Acolo unde se sfârşeşte Pădurea Bătrână (după Corno, care marchează vârful crestei), muntele se termină brusc prin mici văi prăvălite din pământ roşu surpat. Este Valle Secca, ce dă în Valle di Fondo, la şase kilometri de sat. Apa a scobit râpe adânci şi triste, iar din când în când, fără motive aparente, se prăvălesc pietre în jos, urmate de lungi surpături de bolovănişuri care mor încet-încet. Ziua şi noaptea tăcerea e întreruptă de aceste sinistre foşnete.

Secretul Pădurii Bătrâne (8)

Evaristo

  N-a fost cea mai mare amărăciune a lui Matteo în zilele acelea. In seara următoare, alunecând de-a lungul lui Valle di Fondo, el întâlni alt vânt, cu o putere mai mare.

    — Ce faci tu aici? întrebă Matteo pe un ton grosolan.

  — Sunt vântul văii, dacă-mi dai voie, făcu celălalt, mă numesc Evaristo.

Secretul Pădurii Bătrâne (7)

Coliba 

   Trec deseori, prin văile pustii, dorinţe funeste, de origine necunoscută. Ele cresc în singurătate, infiltrându-se în adâncul sufletului: ca să te năpădească, e de ajuns uneori să fi contemplat prea mult pădurile în zilele cu vânt de la nord, sau să fi văzut nori în formă de con, sau să fi trecut pe anumite cărări inexplicabile care o apucau spre nord-vest. Aşa i se întâmplă colonelului Procolo. Se născu într-o seară în el o idee care se amplifică puţin câte puţin: dorinţa ca Benvenuto să moară.   

Secretul Pădurii Bătrâne (6)

Umbra

    Într-o noapte (2l iunie) a fost sărbătoare în pădure. Procolo îşi dădu singur seama, către zece seara.

<Notă> În anumite nopţi senine, cu lună plină, se fac serbări în pădure. E imposibil să se stabilească precis când şi nu există semne frapante care să te avertizeze. Se intuieşte din ceva special care în asemenea ocazii există în atmosferă. Mulţi oameni, ba chiar majoritatea, nu-şi dau seama niciodată de aceasta. Alţii, în schimb, intuiesc imediat. Nu e nimic de învăţat. E o chestiune de sensibilitate: unii o posedă de la natură; alţii nu o vor avea niciodată. Şi vor trece nepăsători, în acele nopţi norocoase, de-a lungul pădurilor întunecate, fără să bănuiască măcar ce se întâmplă acolo înăuntru.

  

Secretul Pădurii Bătrâne (5)

Sallustio

   l5 iunie a fost ziua când colonelul ordonă începerea tăierilor în Pădurea Bătrână. După ce fusese definitiv evitat pericolul lui Matteo, Sebastiano Procolo porunci să se taie o fâşie de copaci spre centrul pădurii; se deschidea astfel o trecere utilă pentru eventualul transport al altor trunchiuri din capătul văii.

   

Secretul Pădurii Bătrâne (4)

Eliberarea lui Matteo

   Colonelul Procolo nu numai că află toate acestea, dar fu chiar informat, nu se ştie de cine, că Bernardi avea intenţia, pentru a împiedica tăierile în Pădurea Bătrână, să-l elibereze pe vântul Matteo şi să-l dezlănţuie împotriva lui. Sebastiano Procolo ar fi fost pierdut.

  

Secretul Pădurii Bătrâne (3)

Matteo

   La începutul acestui secol, în Valle di Fondo, vântul Matteo era foarte cunoscut. Puţine vânturi atinseseră vreodată în trecut o notorietate asemănătoare cu a sa.

   O fi fost sau nu adevărată lăudata sa putere, sigur e că tuturor le era tare frică de el. Când se apropia Matteo, păsările încetau să cânte, veveriţele, marmotele şi iepurii de câmp se vârau în vizuini, vacile scoteau mugete lungi.

Secretul Pădurii Bătrâne (2)

Bernardi 

   Lipsesc amănunte despre felul cum a ajuns Sebastiano Procolo să descopere afacerea cu duhurile şi cu vântul Matteo.

   După cum a povestit Vettore, într-o seară Procolo fusese atras de o lumină care străbătea pădurea şi se apropiase de ea fără să fie văzut. Era Bernardi, care, la lumina unui felinar, conducea acasă trei copii pierduţi în pădure; trei liceeni, colegi ai lui Benvenuto. Bernardi le-ar fi istorisit povestea, fără să-şi închipuie că în clipa aceea colonelul îl urma şi asculta totul.

Secretul Pădurii Bătrâne (1)

Sosirea colonelului

    Se ştie despre colonelul Sebastiano Procolo că s-a stabilit în Valle di Fondo în primăvara lui l925. Unchiul său Antonio Morro, murind, îi lăsase o parte dintr-o imensă proprietate de păduri la zece kilometri de sat.

  Cealaltă parte, mult mai mare, fusese atribuită fiului unui frate mort al ofiţerului: lui Benvenuto Procolo, un băiat de doisprezece ani, orfan şi de mamă, care trăia într-un colegiu particular nu departe de Fondo. Tutore al lui Benvenuto până atunci fusese unchiul Morro. Ca urmare, grija băiatului fu încredinţată colonelului.

   

Ultima poveste a lui Buzzati

Uciderea balaurului

În mai l902, un ţăran de pe moşia contelui Gerol, un oarecare Giosue Longo, care mergea des la vânătoare prin munţi, povesti că a văzut în valea Secca o fiară imensă, ce părea un balaur. La Palissano, ultimul sat din vale, circula de secole legenda că prin strungile sterpe mai trăia un astfel de monstru, dar nimeni n-o luase vreodată în serios. Acum însă seriozitatea lui Longo, pre­cizia povestirii, amănuntele aventurii, repetate de mai multe ori fără cea mai mică variaţie, con­vinseră că ceva adevărat trebuia să fie, şi contele Martino Gerol hotărî să meargă şi să vadă. Desigur, el nu se gândea la un balaur; putea fi un şarpe mai mare, o specie rară care trăia prin pustietăţile acelea.

O formidabila poveste a lui Buzzati

Asalt asupra Marelui Convoi

Prins pe un drum de ţară şi condamnat numai pentru contrabandă - fiindcă nu l-au recunoscut - Gaspare Planetta, capul haiducilor, a rămas timp de trei ani în închisoare.

A ieşit de după gratii schimbat. Boala îl con­sumase, îi crescuse barba, părea mai degrabă un bătrânel decât faimosul haiduc, cel mai bun tră­gător ştiut, ce nu-şi greşea ţinta.

Şi aşa, cu lucrurile adunate într-o bocceluţă, a luat-o spre Monte Fumo, regatul său de odinioară, unde se aflau tovarăşii.

Era într-o duminică de iunie când s-a pierdut în adâncul văii unde se găsea sălaşul lor. Potecile din pădure erau neschimbate, ici se ivea o rădă­cină, colo o piatră anume pe care şi-o amintea bine. Totul era ca mai înainte.

O lupta descrisa de Buzzati

Tiranul bolnav

La ora obişnuită, adică la şapte fără un sfert seara, în aşa-numita zonă de construcţii, între strada Marocco şi strada Casserdoni, câinele fox Leo îl văzu pe dulăul ciobănesc Tronk, dus în lesă de profesor, stăpânul său.

Bestia avea urechile ciulite ca de obicei şi scruta orizontul extrem de îngust al acelui câmp murdar dintre case. El era împăratul locului, tiranul. Şi totuşi, bătrânul fox plin de resen­timente simţi pe dată că nu era Tronk cel de pe vremuri, nici cel care era cu o lună în urmă, nici dulăul rău pe care îl văzuse cu trei sau patru zile înainte.

Era un lucru neînsemnat, poate felul în care îşi sprijinea labele, sau o oarecare înceţoşare a privirii, sau o arcuire a spinării, sau lipsa de strălucire a blănii, sau, mai probabil, o umbră - umbra cenuşie, care este un semn teribil - ce i se prelingea din ochi până la colţurile atârnânde ale buzelor.