Coliba
Trec deseori, prin văile pustii, dorinţe funeste, de origine necunoscută. Ele cresc
în singurătate, infiltrându-se în adâncul sufletului: ca să te năpădească, e de
ajuns uneori să fi contemplat prea mult pădurile în zilele cu vânt de la nord,
sau să fi văzut nori în formă de con, sau să fi trecut pe anumite cărări
inexplicabile care o apucau spre nord-vest. Aşa i se întâmplă colonelului
Procolo. Se născu într-o seară în el o idee care se amplifică puţin câte puţin:
dorinţa ca Benvenuto să moară.
Chiar
din primele cercetări în pădurea sa, Procolo se convinsese că Morro fusese
nedrept lăsându-i lui Benvenuto partea cea mai mare şi cea mai bună a pădurii.
Dificultăţile
create lui de Pădurea Bătrână şi povestea cu duhurile îi dăduseră apoi o
dispoziţie foarte tristă. De nepot, pe care-l văzuse de şase sau şapte ori cu
totul (inclusiv întâlnirea din timpul sărbătorii din pădure) şi pe care-l
considera ca pe o sărmană fiinţă, nu-i prea păsa în realitate. Începu să-l
considere o povară, învăţă cu încetul să-l urască, la urmă speră că băiatul ar
putea să dispară şi să rămână el stăpân peste tot.
Nimeni,
desigur, în afară poate de vântul Matteo, nu putu să-şi dea seama de gândurile
solitare care se coceau în mintea lui Procolo, hrănite de farmecele rele ale
pădurii.
Dar
cei care se apropiau de el în vremea aceea simţeau în privirile lui o lumină înşelătoare,
simţeau în cuvintele sale o rezonanţă stranie; în mod inconştient încercau să
scurteze întrevedeea, ca şi cum ar fi putut să se aştepte de la el la ceva
neplăcut.
Gândul
nesănătos al colonelului ieşi în sfârşit la iveală. Şi o fiinţă de foarte mare
încredere, pe care însă n-o putem numi, auzi în dimineaţa de 23 iunie
următoarea discuţie între Procolo şi vântul Matteo, desfăşurată în faţa casei.
—
Noaptea asta am visat, spuse colonelul, că Benvenuto murise.
—
Nu e un vis chiar aşa de absurd, observă vântul. Căci Benvenuto e cam
bolnăvicios.
—
Am visat că Benvenuto murise, continuă Procolo, şi eu devenisem stăpânul
întregii sale păduri.
Vântul
nu spuse nimic.
—
Devenisem stăpânul întregii păduri, mai repetă colonelul după o pauză.
—
Ai face mai bine să vorbeşti clar, făcu atunci Matteo, ai vrea să-l omor?
Colonelul
nu răspunse.
—
Dacă nu-i decât atât, adăugă vântul, n-o să mă obosesc prea mult. Chiar o să-mi
folosească să mă menţină în formă. O rafală bună la momentul oportun,
nu-i aşa, colonele? Nimeni nu va bănui vreodată ceva.
—
Da, spuse Procolo, tu mi-ai jurat ascultare.
Colegiul
unde se afla Benvenuto se ridica la aproape opt kilometri mai sus de Fondo,
de-a lungul unui drum. Nu departe, spre munte, începeau pădurile de conifere.
Dar trebuia să mai mergi încă aproape un kilometru înainte de a ajunge la
Pădurea Bătrână.
Pe
24 iunie, Benvenuto, într-o ceas de libertate, urca spre pădure, din motive pe
care nu le cunoaştem, pe la ora două după-amiază, când îl asaltă vântul Matteo.
Băiatul simţi deodată venind asupră-i o forţă necunoscută. Căzu pe o parte în
iarbă. Apoi se ridică grozav de speriat şi începu să fugă, gâfâind, spre
colegiu.
Ar
fi chemat în ajutor vreun coleg, dacă n-ar fi fost prea adesea batjocorit
pentru slăbiciunea lui fizică; şi de data aceasta s-ar fi simţit umilit.
Voia
să ajungă la colegiu, dar nu reuşea; Matteo îl împingea dintr-o parte, făcându-l
să se abată din drum. Nu înţelegea bine ce i se întâmplă, dar continua să fugă
cu disperare.
Curând,
Benvenuto se îndepărtă lateral de colegiu, coborî într-o depresiune largă plină
de ierburi, prăbuşindu-se din când în când sub loviturile vântului. Acum era
complet izolat, aşa cum spera Matteo: odată ce nu ar fi fost nimeni să vadă,
vântul i-ar fi dat lovitura de graţie.
Matteo
observă că, dacă băiatul ar fi ajuns la pădurea care înconjura de cealaltă
parte marginea vâlcelei, ar fi fost necesar, din cauza rezistenţei opuse de
trunchiuri, un efort împătrit. Dar nu-şi închipui că Benvenuto ar putea găsi
adăpost într-o colibă părăsită şi distrusă, care se înălţa în mijlocul pajiştii.
Benvenuto,
sfârşit de fuga îngrozitoare, se năpusti înăuntrul micii cabane, gâfâind de
oboseală, încercă să închidă cât mai bine uşa din scânduri prost prinse, se
sprijini cu tot trupul de ea şi în cele din urmă începu să strige, plângând
disperat.
După
zgomotul făcut de vântul ce izbea în colibă, Benvenuto îl recunoscu pe Matteo.
Aceasta păru să-l liniştească puţin. Băiatul încetă să mai urle, dar la
chemările sale: „Matteo! Matteo!”, acela, de afară, nu răspunse.
Coliba
de lemn se clătina toată sub rafale. Fâşiile de soare care intrau prin
crăpături tremurau pe podea. Totul părea că e gata să se facă bucăţi.
Benvenuto
simţi că în vocea nedesluşită a vântului era o pornire rea, o dorinţă de a face
rău.
—
Colibă, ţine-te tare! Strigă băiatul. Sfântă Fecioară! Sfântă Fecioară!
—
Nu mai merge, răspunse coliba, nu mai am oasele de altădată. Fac şi eu ce pot.
Dar nu cred că pot să rezist mult.
Tremurând
de groază, Benvenuto stătea lipit de uşă, aşteptând ca Matteo să dea lovitura
finală. Şi el auzise istorisindu-se povestea cu digul, despre furiile
îngrozitoare ale lui Matteo şi despre distrugerile lui. La un moment dat şuieratul
vântului încetă.
—
Acum se retrage să-şi ia avânt! făcu scârţâind acoperişul bordeiului. Acum s-a
terminat cu adevărat. Urmă o tăcere imensă. Benvenuto sughiţa din tot pieptul,
cu gemete surde.
Apoi
se auzi un zumzet îndepărtat, ca un roi de bondari. Zumzetul se apropie, mereu
mai puternic, până ce Matteo se năpusti asupra colibei. Dar coliba nu se făcu ţăndări.
Scândurile scârţâiră dureros, cum desigur nu li se mai întâmplase vreodată, dar
rămaseră prinse una de alta.
Pale
de vânt se năpustiră prin crăpături, mai ales prin uşă, şi totuşi şi aceasta
rezistă. Da, baraca aceea dărăpănată nu cedă în faţa vântului Matteo. Fiecare
bucată era cât p-aci să se prăbuşească, acoperişul aproape se umflase, nişte
scânduri vibrau ca foile de hârtie, dar, în sfârşit, cu puţin curaj, bordeiul
se apără. Matteo fu cuprins de furie.
—
Acum te fac eu bucăţi, baraca naibii! şuieră distinct, pe tine şi pe nenorocitul
care-i înăuntru. Îşi mai luă odată avânt, trecură iar clipe eterne de aşteptare,
se auzi din nou zumzetul apropiindu-se, zumzetul se transformă în şuierat,
coliba scârţâi ca mai-nainte, apoi se zgudui toată într-un spasm. Benvenuto
scoase un ţipăt răguşit care implora, dar pereţii rămăseseră în picioare. De
trei ori, de patru ori, Matteo se înverşună împotriva colibei, fără a reuşi s-o
distrugă. A cincea oară, năvala vântului păru mai slabă. A şasea oară se simţi
în mod clar că Matteo îşi epuizase resursele.
—
Taci, că sunt teafăr, spuse încet-încet băiatul, care începuse să prindă curaj.
—
Nu-l cunoşti pe Matteo, se vede, bombăni coliba. A trântit la pământ un dig de
parcă ar fi fost de carton, şi vrei ca eu să rezist? Face aşa ca să ne chinuiască.
E o glumă pentru el să mă arunce în aer. Uite ce mai belea mi-a căzut pe cap
din cauza ta!
—
Am scăpat, suntem teferi, îţi spun, repetă plin de speranţă băiatul. Nu-l auzi?
Acum e obosit mort.
Izbiturile
vântului, într-adevăr, erau de fiecare dată mai fără vlagă şi mai scurte. Scârţâiturile
scândurilor erau mai puţin adânci. După vreo cincisprezece minute, razele
soarelui, care intrau prin crăpături, nu mai dansau pe podea. Se mai auzea
vocea înfuriată a lui Matteo, dar acum era vlăguită.
—
Încep să cred că ai dreptate, spuse coliba. Şi asta, dacă vrea Dumnezeu, a
trecut. Nu mai e Matteo cel de altădată, asta-i treaba. A rămas întemniţat timp
de douăzeci de ani, am auzit. Ăsta trebuie să fie motivul. Nu poţi rămâne
nevătămat închis atâta timp…
Dar
Benvenuto nu mai stătu să audă sporovăielile colibei. Recăpătându-şi încrederea
în sine, deschise uşa şi ieşi pe pajişte în soare.
—
Matteo! strigă el, răspunde!
Vântul
nu-i răspunse. La ivirea băiatului în prag, Matteo, otrăvit de insucces, fugise
de-acolo blestemând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu