Secretul Pădurii Bătrâne (7)

Coliba 

   Trec deseori, prin văile pustii, dorinţe funeste, de origine necunoscută. Ele cresc în singurătate, infiltrându-se în adâncul sufletului: ca să te năpădească, e de ajuns uneori să fi contemplat prea mult pădurile în zilele cu vânt de la nord, sau să fi văzut nori în formă de con, sau să fi trecut pe anumite cărări inexplicabile care o apucau spre nord-vest. Aşa i se întâmplă colonelului Procolo. Se născu într-o seară în el o idee care se amplifică puţin câte puţin: dorinţa ca Benvenuto să moară.   

     Chiar din primele cercetări în pădurea sa, Procolo se convinsese că Morro fusese nedrept lăsându-i lui Benvenuto partea cea mai mare şi cea mai bună a pădurii.

     Dificultăţile create lui de Pădurea Bătrână şi povestea cu duhurile îi dăduseră apoi o dispoziţie foarte tristă. De nepot, pe care-l văzuse de şase sau şapte ori cu totul (inclusiv întâlnirea din timpul sărbătorii din pădure) şi pe care-l considera ca pe o sărmană fiinţă, nu-i prea păsa în realitate. Începu să-l considere o povară, învăţă cu încetul să-l urască, la urmă speră că băiatul ar putea să dispară şi să rămână el stăpân peste tot.

     Nimeni, desigur, în afară poate de vântul Matteo, nu putu să-şi dea seama de gândurile solitare care se coceau în mintea lui Procolo, hrănite de farmecele rele ale pădurii.

     Dar cei care se apropiau de el în vremea aceea simţeau în privirile lui o lumină înşelătoare, simţeau în cuvintele sale o rezonanţă stranie; în mod inconştient încercau să scurteze întrevedeea, ca şi cum ar fi putut să se aştepte de la el la ceva neplăcut.

    Gândul nesănătos al colonelului ieşi în sfârşit la iveală. Şi o fiinţă de foarte mare încredere, pe care însă n-o putem numi, auzi în dimineaţa de 23 iunie următoarea discuţie între Procolo şi vântul Matteo, desfăşurată în faţa casei.

      — Noaptea asta am visat, spuse colonelul, că Benvenuto murise.

    — Nu e un vis chiar aşa de absurd, observă vântul. Căci Benvenuto e cam bolnăvicios.

      — Am visat că Benvenuto murise, continuă Procolo, şi eu devenisem stăpânul întregii sale păduri.

      Vântul nu spuse nimic.

      — Devenisem stăpânul întregii păduri, mai repetă colonelul după o pauză.

      — Ai face mai bine să vorbeşti clar, făcu atunci Matteo, ai vrea să-l omor?

      Colonelul nu răspunse.

     — Dacă nu-i decât atât, adăugă vântul, n-o să mă obosesc prea mult. Chiar o să-mi folosească să mă menţină în formă. O rafală bună la momentul oportun, nu-i aşa, colonele? Nimeni nu va bănui vreodată ceva.

      — Da, spuse Procolo, tu mi-ai jurat ascultare.

     Colegiul unde se afla Benvenuto se ridica la aproape opt kilometri mai sus de Fondo, de-a lungul unui drum. Nu departe, spre munte, începeau pădurile de conifere. Dar trebuia să mai mergi încă aproape un kilometru înainte de a ajunge la Pădurea Bătrână.

     Pe 24 iunie, Benvenuto, într-o ceas de libertate, urca spre pădure, din motive pe care nu le cunoaştem, pe la ora două după-amiază, când îl asaltă vântul Matteo. Băiatul simţi deodată venind asupră-i o forţă necunoscută. Căzu pe o parte în iarbă. Apoi se ridică grozav de speriat şi începu să fugă, gâfâind, spre colegiu.

     Ar fi chemat în ajutor vreun coleg, dacă n-ar fi fost prea adesea batjocorit pentru slăbiciunea lui fizică; şi de data aceasta s-ar fi simţit umilit.

    Voia să ajungă la colegiu, dar nu reuşea; Matteo îl împingea dintr-o parte, făcându-l să se abată din drum. Nu înţelegea bine ce i se întâmplă, dar continua să fugă cu disperare.

    Curând, Benvenuto se îndepărtă lateral de colegiu, coborî într-o depresiune largă plină de ierburi, prăbuşindu-se din când în când sub loviturile vântului. Acum era complet izolat, aşa cum spera Matteo: odată ce nu ar fi fost nimeni să vadă, vântul i-ar fi dat lovitura de graţie.

      Matteo observă că, dacă băiatul ar fi ajuns la pădurea care înconjura de cealaltă parte marginea vâlcelei, ar fi fost necesar, din cauza rezistenţei opuse de trunchiuri, un efort împătrit. Dar nu-şi închipui că Benvenuto ar putea găsi adăpost într-o colibă părăsită şi distrusă, care se înălţa în mijlocul pajiştii.

   Benvenuto, sfârşit de fuga îngrozitoare, se năpusti înăuntrul micii cabane, gâfâind de oboseală, încercă să închidă cât mai bine uşa din scânduri prost prinse, se sprijini cu tot trupul de ea şi în cele din urmă începu să strige, plângând disperat.

     După zgomotul făcut de vântul ce izbea în colibă, Benvenuto îl recunoscu pe Matteo. Aceasta păru să-l liniştească puţin. Băiatul încetă să mai urle, dar la chemările sale: „Matteo! Matteo!”, acela, de afară, nu răspunse.

    Coliba de lemn se clătina toată sub rafale. Fâşiile de soare care intrau prin crăpături tremurau pe podea. Totul părea că e gata să se facă bucăţi.

     Benvenuto simţi că în vocea nedesluşită a vântului era o pornire rea, o dorinţă de a face rău.

     — Colibă, ţine-te tare! Strigă băiatul. Sfântă Fecioară! Sfântă Fecioară!

    — Nu mai merge, răspunse coliba, nu mai am oasele de altădată. Fac şi eu ce pot. Dar nu cred că pot să rezist mult.

     Tremurând de groază, Benvenuto stătea lipit de uşă, aşteptând ca Matteo să dea lovitura finală. Şi el auzise istorisindu-se povestea cu digul, despre furiile îngrozitoare ale lui Matteo şi despre distrugerile lui. La un moment dat şuieratul vântului încetă.

     — Acum se retrage să-şi ia avânt! făcu scârţâind acoperişul bordeiului. Acum s-a terminat cu adevărat. Urmă o tăcere imensă. Benvenuto sughiţa din tot pieptul, cu gemete surde.

     Apoi se auzi un zumzet îndepărtat, ca un roi de bondari. Zumzetul se apropie, mereu mai puternic, până ce Matteo se năpusti asupra colibei. Dar coliba nu se făcu ţăndări. Scândurile scârţâiră dureros, cum desigur nu li se mai întâmplase vreodată, dar rămaseră prinse una de alta.

    Pale de vânt se năpustiră prin crăpături, mai ales prin uşă, şi totuşi şi aceasta rezistă. Da, baraca aceea dărăpănată nu cedă în faţa vântului Matteo. Fiecare bucată era cât p-aci să se prăbuşească, acoperişul aproape se umflase, nişte scânduri vibrau ca foile de hârtie, dar, în sfârşit, cu puţin curaj, bordeiul se apără. Matteo fu cuprins de furie.

    — Acum te fac eu bucăţi, baraca naibii! şuieră distinct, pe tine şi pe nenorocitul care-i înăuntru. Îşi mai luă odată avânt, trecură iar clipe eterne de aşteptare, se auzi din nou zumzetul apropiindu-se, zumzetul se transformă în şuierat, coliba scârţâi ca mai-nainte, apoi se zgudui toată într-un spasm. Benvenuto scoase un ţipăt răguşit care implora, dar pereţii rămăseseră în picioare. De trei ori, de patru ori, Matteo se înverşună împotriva colibei, fără a reuşi s-o distrugă. A cincea oară, năvala vântului păru mai slabă. A şasea oară se simţi în mod clar că Matteo îşi epuizase resursele.

     — Taci, că sunt teafăr, spuse încet-încet băiatul, care începuse să prindă curaj.

    — Nu-l cunoşti pe Matteo, se vede, bombăni coliba. A trântit la pământ un dig de parcă ar fi fost de carton, şi vrei ca eu să rezist? Face aşa ca să ne chinuiască. E o glumă pentru el să mă arunce în aer. Uite ce mai belea mi-a căzut pe cap din cauza ta!

   — Am scăpat, suntem teferi, îţi spun, repetă plin de speranţă băiatul. Nu-l auzi? Acum e obosit mort.

    Izbiturile vântului, într-adevăr, erau de fiecare dată mai fără vlagă şi mai scurte. Scârţâiturile scândurilor erau mai puţin adânci. După vreo cincisprezece minute, razele soarelui, care intrau prin crăpături, nu mai dansau pe podea. Se mai auzea vocea înfuriată a lui Matteo, dar acum era vlăguită.

   — Încep să cred că ai dreptate, spuse coliba. Şi asta, dacă vrea Dumnezeu, a trecut. Nu mai e Matteo cel de altădată, asta-i treaba. A rămas întemniţat timp de douăzeci de ani, am auzit. Ăsta trebuie să fie motivul. Nu poţi rămâne nevătămat închis atâta timp…

  Dar Benvenuto nu mai stătu să audă sporovăielile colibei. Recăpătându-şi încrederea în sine, deschise uşa şi ieşi pe pajişte în soare.

     — Matteo! strigă el, răspunde!

    Vântul nu-i răspunse. La ivirea băiatului în prag, Matteo, otrăvit de insucces, fugise de-acolo blestemând.

Cap1 Cap6 Cap8