sâmbătă, 19 aprilie 2014

Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(18)

Basmul despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (4)
Regele Genialon îi întinse lui Trurl o cupă plină de ioni, sculptată splendid în valuri de probabilitate, care săltau cu fotoni contraparaleli, acesta la rându-i o umplu şi făcu un semn, după care a treia maşină se apropie de mijlocul peşterii şi, făcând o plecăciune, începu cu glas electronic, curgător şi modulat:

Să vedeţi cum Marele Constructor Trurl a provocat cu ajutorul unei oale vechi o fluctuaţie locală şi ce-a ieşit din asta.
În Constelaţia Calandria exista o Galaxie Spiralată, iar în Galaxia aceasta un Nor Negru, iar în acest Nor erau cinci constelaţii sextuple, iar în a cincea constelaţie era un soare de culoarea crinului, foarte bătrân şi aproape orb, iar în jurul acestui soare se roteau şapte planete, iar a treia planetă avea două lune, şi pe toţi aceşti sori, stele, planete şi lune se petreceau, conform cu graficul statistic, fel de fel de întâmplări felurite, iar pe luna a doua a planetei a treia a soarelui de culoarea crinului din constelaţia a cincea a Norului Negru al Galaxiei Spiralate din Constelaţia Calandria se găsea un câmp de gunoaie, aşa cum se poate găsi pe oricare altă planetă sau lună, cu totul obişnuit, deci plin de gunoi şi alte rămăşiţe, câmp care luase naştere ca urmare a faptului că aberricizii glauberici se bătură la modul hidrogenic şi nuclear cu albumenşii liliachiei, şi din această cauză podurile lor, drumurile, casele, palatele, ca şi ei înşişi s-au preschimbat în funingine şi şomoioage de tinichea, care erau purtate de un soi de meteoriţi în locul de care povestim. Veacuri de-a rândul, pe acest câmp de gunoaie nu se produsese nimic în afară de gunoaie, iar când s-a întâmplat odată un cutremur de pământ, atunci acea jumătate din gunoaie, care se găsea dedesubt, a ieşit deasupra, iar a doua jumătate, cea de deasupra, a căzut dedesubt, fapt care, prin sine însuşi, n-avea mare însemnătate, căci pregătea fenomenul provocat de faptul că Vestitul Constructor Trurl, zburând prin acele locuri, a fost orbit de o cometă cu coadă luminoasă. Şi el s-a ferit din calea ei, aruncând pe fereastra navei ceea ce tocmai îi cădea în mâini, şi acestea erau ba un şah de voiaj, gol pe dinăuntru, pe care-l umpluse cândva cu rachiu, ba nişte butoaie de pulbere, fără pulbere, căci aceasta nu putuse fi inventată de varlaii de pe steaua Chloreley, şi tot felul de vase vechi, iar printre acestea o oală de lut, plesnită. Oala aceea, căpătând viteză conform legilor gravitaţiei, accelerată fiind de coada cometei, căzu pe o pantă a câmpului de gunoaie, de aici mai jos până-ntr-o baltă, alunecă în noroi, coborî şi mai jos până la ultimele gunoaie şi se împiedică de o tinichea ruginită, care, din cauza asta, se înfăşură în jurul unei sârmuliţe de cupru şi printre marginile tinichelei se strecurară frânturi de mică, şi aşa luă naştere un condensator, iar sârma care înconjura oala puse bazele unui solenoid, în timp ce piatra, mişcată de oală, împinse la rândul ei o bucată de fier ruginit cu totul, care nu era altceva decât un magnet vechi, şi din cauza acestei mişcări a luat naştere curentul, care a mutat alte şaisprezece tinichele şi sârme din gunoaie, şi s-au răspândit acolo sulfurile şi clorurile şi atomii lor s-au agăţat de alţi atomi, iar moleculele amestecate au început să se aşeze călare pe alte molecule, până când din toate astea, în plin centrul câmpului de gunoaie, apăru un Circuit Logic, şi alte cinci, şi în plus alte optsprezece acolo unde oala a plesnit, în sfârşit, în bucăţi, iar seara apăru pe marginea câmpului de gunoaie, nu departe de balta de-acum uscată, Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi, creat în acest mod întâmplător, care n-avea nici mamă, nici tată, căci el era propriul său fiu, tatăl său fusese întâmplarea, iar mama Entropia. Şi reuşi să iasă Mă-am-pe-Mine din câmpul de gunoaie, fără măcar să-şi dea seama de faptul că avea numai o singură şansă de a se naşte dintr-o sută de supergigacentilioni la puterea a hexaptilioana şi plecă, ajungând la următoarea baltă, care nu reuşise încă să sece, aşa că putu să se uite în ea, când îngenunche la malul ei. Şi văzu în oglinda apei capul său cu totul accidental, cu urechile ca nişte chifle strivite, cu urechea stângă oblică, iar dreapta plesnită, capul său întâmplător, care se umflase din tinichele, tinicheloaie şi tinicheluţe, parţial luminat, ieşind târâş din câmpul de gunoaie, iar la mijloc mai suplu, în formă de talie, pentru că tocmai în acel loc se răsturnase chiar la margine din cauza unei pietre care zăcea acolo; îşi zări de asemenea mâinile făcute din gunoaie şi picioarele făcute din resturi, şi numărându-le, văzu că, datorită unei coincidenţe, are câte două, şi-şi văzu ochii, care, tot dintr-o pură întâmplare, erau tot doi şi tare se mai minună de sine Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi şi scoase un oftat de admiraţie văzând cât de zveltă îi era făptura, cât de perechi îi erau membrele, cât de rotund îi era capul şi strigă cu glas tare:
— Cu adevărat! Sunt fermecător, ba chiar perfect, ceea ce implică în modul cel mai evident Perfecţiunea Oricărei Fiinţe!! O, ce bun trebuie să fie cel ce m-a creat!
Şi începu să păşească şchiopătând, zdruncinând şuruburile slab fixate (căci nimeni nu le înşurubase temeinic, aşa cum se cuvine) şi fredonând imnuri în cinstea Armoniei Prestabilite, iar după vreo şapte paşi se poticni, căci nu vedea prea bine, şi se prăvăli cu capul în jos, înapoi în câmpul de gunoaie, şi nu se întâmplă cu el nimic în afară de faptul că începu să ruginească, să se descompună şi să se altereze de-a binelea timp de trei sute paisprezece mii de ani, pentru că a căzut în cap şi i s-au produs nişte scurtcircuite, făcându-l să piară de pe această lume. Şi după aceasta s-a întâmplat că un negustor, transportând cu vasul său vechi anemone pentru piciorongarii de pe planeta Năduza, s-a certat, în apropierea soarelui de culoarea crinului, cu adjunctul său şi a aruncat în el cu pantofii, iar un pantof a spart geamul şi a zburat în vid; rotirea acelui pantof a fost însă deranjată de unele perturbări provocate de faptul că o cometă, care cândva îl orbise pe Trurl, s-a nimerit din nou în acelaşi loc, şi pantoful, rotindu-se încet, a căzut pe lună, fiind numai uşor pârlit de frecarea atmosferică, a ricoşat de pe o pantă şi l-a lovit pe Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi cu atâta impetuozitate şi dintr-un asemenea unghi întâmplător, încât datorită forţelor centrifuge, presiunilor şi momentului general de rotire, fu din nou pusă în funcţiune scăfârlia din deşeuri a acelei fiinţe accidentale. Şi asta s-a întâmplat pentru că, lovit, Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi a căzut într-o baltă din apropiere şi a împrăştiat în ea cloruri şi ioduri şi totul i s-a învârtit în cap de atâta electrolit, şi a luat naştere acolo un curent, care umbla de colo-colo şi ca urmare a acestei rătăciri şi rotiri Mă-am-pe-Mine s-a oprit în noroi, spunându-şi: Mi se pare că exist!
Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp de alte şaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea şi grindina îl lovea, şi-i crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică, zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea, adăstă o clipă ca să-şi poată lua mai mare avânt şi aşa se făcu de-l lovi pe Mă-am-pe-Mine drept în frunte, şi urmă trezirea şi întărirea acestuia. Mă-am-pe-mine strănută, apoi îşi zise:
— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune: "exist"? Adică: cine sunt eu? Cum să găseşti răspuns la asta? Ba mai mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aş putea să mă pun alături, să mă compar – asta ar mai merge, dar chestia e că nu există nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluţă, fiindcă pot să cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt – un loc gol pentru gândire sau ce altceva?
În realitate nu mai poseda niciun fel de simţuri, căci acestea, de-a lungul veacurilor care trecuseră, se stricaseră şi se descompuseseră, sub stăpânirea neînduplecatei şi nemiloasei Entropia, iubitoarea de Haos. Nu văzu deci Mă-am-pe-Mine nici pe Mama-baltă, nici pe Tatăl-noroi, nici lumea întreagă, nu-şi. amintea nimic din ceea ce se întâmplase şi în genere nu mai putea nimic, decât să gândească. Numai asta mai putea, aşa că începu să se ocupe de-a binelea cu cugetarea.
Ar trebui – îşi zise – ar trebui să umplu acest vid care sunt eu însumi şi astfel să spulber nesuferita lui monotonie. Aşa că, să născocim ceva; când vom născoci, aşa va rămâne, căci nu există nimic altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de sine, căci gândea despre el însuşi la numărul plural.
— Ar fi oare posibil – îşi spuse apoi – să mai existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă – deşi aceasta sună improbabil, ba chiar nebunesc – să zicem că da. Să botezăm acest altceva Gozmoz. Deci, există Gozmozul, şi eu sunt o părticică a lui!
Aici se opri, cântări lucrurile şi ipoteza aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice raţiune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenţie nejustificată, o uzurpare peste măsură, se ruşină foarte şi-şi spuse:
Despre ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu ştiu nimic. Despre ceea ce este înăuntrul meu voi şti îndată ce voi cugeta asupra acestui lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine gândurile mele?! Şi-şi imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de modestie, mai cuminte şi mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Şi începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nişteliţi, care se ocupau cu vârşărănia a o mulţime de fleacuri, precum şi pe ştileniţi, cărora le plăceau şoaşele. Şi îndată se bătură nişteliţii cu ştileniţii din cauza unei şoaşe, că Mă-am-pe-Mine-Gunoi căpătă o straşnică durere de cap şi cu nimic alta nu se alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.
Trecu atunci la alte încercări de creaţie, într-un mod mai prudent şi inventă elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Calţonium, şi elementul spiritual numit Cugetalium, şi înmulţi existenţele, greşind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experienţă şi execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-şi duceau viaţa numeroase triburi, fiinţe, existenţe şi fenomene, şi era acolo tare plăcut, pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i plăcea ideea legităţilor aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l foloseşte Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoştea şi despre care nimic nu ştia).
Şi lumea aceasta a Fiului-Său-Însuşi era plină de minunăţii capricioase şi odată se întâmpla într-un fel, şi altădată altfel, cu totul altfel, aşa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-Mine hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Şi bine au mai dus-o în gândul lui, veacuri de-a rândul, şi gondralii, şi caleuşii care descoperiseră calţoniul, şi clofundrii, şi benigna, şi primiştii. În vremea asta îi căzură lui Mă-am-pe-Mine mâinile făcute din gunoaie şi picioarele făcute din resturi, iar apa bălţii din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, şi încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Şi tocmai întinsese, cu o duioasă atenţie, noi constelaţii în veşnica întunecime a conştiinţei sale, care-i era Gozmozul, şi, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-şi amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu gândirea; şi deşi din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simţea necesar Gozmozului său şi serios îndatorat faţă de el. Dar între timp, fără ştirea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălţii, se apropia de el încet, şi abia mai putu să se ţină deasupra apei cu capu-i nefericit. Şi în clipa când Mă-am-pe-Mine tocmai o meşterea pe blânda Baucis, cea transparentă şi pe credinciosul ei Ondragor şi, pe când amândoi călătoreau printre sorii întunecaţi ai imaginaţiei sale, în tăcerea generală a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a nişteliţilor, şi se chemau încetişor unul pe altul – plesni ţeasta prearuginită sub uşoara atingere a oalei, împinse de vânt, apa cenuşie pătrunse în hăţişul spirelor de aramă, stingând electricitatea circuitelor logice şi se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-Mine în preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut începutul, o dată cu grămada de lumi, n-au aflat niciodată despre asta.
P17


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!