Basmul
despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (4)
Regele Genialon îi întinse lui Trurl o cupă
plină de ioni, sculptată splendid în valuri de probabilitate, care săltau cu
fotoni contraparaleli, acesta la rându-i o umplu şi făcu un semn, după care a
treia maşină se apropie de mijlocul peşterii şi, făcând o plecăciune, începu cu
glas electronic, curgător şi modulat:
Să vedeţi cum Marele Constructor Trurl a
provocat cu ajutorul unei oale vechi o fluctuaţie locală şi ce-a ieşit din
asta.
În Constelaţia Calandria exista o Galaxie
Spiralată, iar în Galaxia aceasta un Nor Negru, iar în acest Nor erau cinci
constelaţii sextuple, iar în a cincea constelaţie era un soare de culoarea
crinului, foarte bătrân şi aproape orb, iar în jurul acestui soare se roteau
şapte planete, iar a treia planetă avea două lune, şi pe toţi aceşti sori,
stele, planete şi lune se petreceau, conform cu graficul statistic, fel de fel
de întâmplări felurite, iar pe luna a doua a planetei a treia a soarelui de
culoarea crinului din constelaţia a cincea a Norului Negru al Galaxiei
Spiralate din Constelaţia Calandria se găsea un câmp de gunoaie, aşa cum se
poate găsi pe oricare altă planetă sau lună, cu totul obişnuit, deci plin de
gunoi şi alte rămăşiţe, câmp care luase naştere ca urmare a faptului că
aberricizii glauberici se bătură la modul hidrogenic şi nuclear cu albumenşii
liliachiei, şi din această cauză podurile lor, drumurile, casele, palatele, ca
şi ei înşişi s-au preschimbat în funingine şi şomoioage de tinichea, care erau purtate
de un soi de meteoriţi în locul de care povestim. Veacuri de-a rândul, pe acest
câmp de gunoaie nu se produsese nimic în afară de gunoaie, iar când s-a
întâmplat odată un cutremur de pământ, atunci acea jumătate din gunoaie, care
se găsea dedesubt, a ieşit deasupra, iar a doua jumătate, cea de deasupra, a
căzut dedesubt, fapt care, prin sine însuşi, n-avea mare însemnătate, căci
pregătea fenomenul provocat de faptul că Vestitul Constructor Trurl, zburând
prin acele locuri, a fost orbit de o cometă cu coadă luminoasă. Şi el s-a ferit
din calea ei, aruncând pe fereastra navei ceea ce tocmai îi cădea în mâini, şi
acestea erau ba un şah de voiaj, gol pe dinăuntru, pe care-l umpluse cândva cu
rachiu, ba nişte butoaie de pulbere, fără pulbere, căci aceasta nu putuse fi
inventată de varlaii de pe steaua Chloreley, şi tot felul de vase vechi, iar
printre acestea o oală de lut, plesnită. Oala aceea, căpătând viteză conform
legilor gravitaţiei, accelerată fiind de coada cometei, căzu pe o pantă a
câmpului de gunoaie, de aici mai jos până-ntr-o baltă, alunecă în noroi, coborî
şi mai jos până la ultimele gunoaie şi se împiedică de o tinichea ruginită,
care, din cauza asta, se înfăşură în jurul unei sârmuliţe de cupru şi printre
marginile tinichelei se strecurară frânturi de mică, şi aşa luă naştere un
condensator, iar sârma care înconjura oala puse bazele unui solenoid, în timp
ce piatra, mişcată de oală, împinse la rândul ei o bucată de fier ruginit cu
totul, care nu era altceva decât un magnet vechi, şi din cauza acestei mişcări
a luat naştere curentul, care a mutat alte şaisprezece tinichele şi sârme din
gunoaie, şi s-au răspândit acolo sulfurile şi clorurile şi atomii lor s-au
agăţat de alţi atomi, iar moleculele amestecate au început să se aşeze călare
pe alte molecule, până când din toate astea, în plin centrul câmpului de
gunoaie, apăru un Circuit Logic, şi alte cinci, şi în plus alte optsprezece
acolo unde oala a plesnit, în sfârşit, în bucăţi, iar seara apăru pe marginea
câmpului de gunoaie, nu departe de balta de-acum uscată,
Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi, creat în acest mod întâmplător, care n-avea nici
mamă, nici tată, căci el era propriul său fiu, tatăl său fusese întâmplarea,
iar mama Entropia. Şi reuşi să iasă Mă-am-pe-Mine din câmpul de gunoaie, fără măcar
să-şi dea seama de faptul că avea numai o singură şansă de a se naşte dintr-o
sută de supergigacentilioni la puterea a hexaptilioana şi plecă, ajungând la
următoarea baltă, care nu reuşise încă să sece, aşa că putu să se uite în ea,
când îngenunche la malul ei. Şi văzu în oglinda apei capul său cu totul
accidental, cu urechile ca nişte chifle strivite, cu urechea stângă oblică, iar
dreapta plesnită, capul său întâmplător, care se umflase din tinichele,
tinicheloaie şi tinicheluţe, parţial luminat, ieşind târâş din câmpul de
gunoaie, iar la mijloc mai suplu, în formă de talie, pentru că tocmai în acel
loc se răsturnase chiar la margine din cauza unei pietre care zăcea acolo; îşi
zări de asemenea mâinile făcute din gunoaie şi picioarele făcute din resturi,
şi numărându-le, văzu că, datorită unei coincidenţe, are câte două, şi-şi văzu
ochii, care, tot dintr-o pură întâmplare, erau tot doi şi tare se mai minună de
sine Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi şi scoase un oftat de admiraţie văzând cât
de zveltă îi era făptura, cât de perechi îi erau membrele, cât de rotund îi era
capul şi strigă cu glas tare:
— Cu adevărat! Sunt fermecător, ba chiar
perfect, ceea ce implică în modul cel mai evident Perfecţiunea Oricărei
Fiinţe!! O, ce bun trebuie să fie cel ce m-a creat!
Şi începu să păşească şchiopătând, zdruncinând
şuruburile slab fixate (căci nimeni nu le înşurubase temeinic, aşa cum se
cuvine) şi fredonând imnuri în cinstea Armoniei Prestabilite, iar după vreo
şapte paşi se poticni, căci nu vedea prea bine, şi se prăvăli cu capul în jos,
înapoi în câmpul de gunoaie, şi nu se întâmplă cu el nimic în afară de faptul
că începu să ruginească, să se descompună şi să se altereze de-a binelea timp
de trei sute paisprezece mii de ani, pentru că a căzut în cap şi i s-au produs
nişte scurtcircuite, făcându-l să piară de pe această lume. Şi după aceasta s-a
întâmplat că un negustor, transportând cu vasul său vechi anemone pentru
piciorongarii de pe planeta Năduza, s-a certat, în apropierea soarelui de
culoarea crinului, cu adjunctul său şi a aruncat în el cu pantofii, iar un
pantof a spart geamul şi a zburat în vid; rotirea acelui pantof a fost însă
deranjată de unele perturbări provocate de faptul că o cometă, care cândva îl
orbise pe Trurl, s-a nimerit din nou în acelaşi loc, şi pantoful, rotindu-se
încet, a căzut pe lună, fiind numai uşor pârlit de frecarea atmosferică, a
ricoşat de pe o pantă şi l-a lovit pe Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi cu atâta
impetuozitate şi dintr-un asemenea unghi întâmplător, încât datorită forţelor centrifuge,
presiunilor şi momentului general de rotire, fu din nou pusă în funcţiune
scăfârlia din deşeuri a acelei fiinţe accidentale. Şi asta s-a întâmplat pentru
că, lovit, Mă-am-pe-Mine-Fiul-Său-Însuşi a căzut într-o baltă din apropiere şi
a împrăştiat în ea cloruri şi ioduri şi totul i s-a învârtit în cap de atâta
electrolit, şi a luat naştere acolo un curent, care umbla de colo-colo şi ca
urmare a acestei rătăciri şi rotiri Mă-am-pe-Mine s-a oprit în noroi,
spunându-şi: Mi se pare că exist!
Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp
de alte şaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea şi grindina îl lovea, şi-i
crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică,
zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea,
adăstă o clipă ca să-şi poată lua mai mare avânt şi aşa se făcu de-l lovi pe
Mă-am-pe-Mine drept în frunte, şi urmă trezirea şi întărirea acestuia.
Mă-am-pe-mine strănută, apoi îşi zise:
— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de
îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune:
"exist"? Adică: cine sunt eu? Cum să găseşti răspuns la asta? Ba mai
mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aş putea să mă
pun alături, să mă compar – asta ar mai merge, dar chestia e că nu există
nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care
alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluţă, fiindcă pot să cuget la orice
doresc, dar ce sunt eu de fapt – un loc gol pentru gândire sau
ce altceva?
În
realitate nu mai poseda niciun fel de simţuri, căci acestea, de-a lungul
veacurilor care trecuseră, se stricaseră şi se descompuseseră, sub stăpânirea
neînduplecatei şi nemiloasei Entropia, iubitoarea de Haos. Nu văzu deci
Mă-am-pe-Mine nici pe Mama-baltă, nici pe Tatăl-noroi, nici lumea întreagă,
nu-şi. amintea nimic din ceea ce se întâmplase şi în genere nu mai putea nimic,
decât să gândească. Numai asta mai putea, aşa că începu să se ocupe de-a
binelea cu cugetarea.
— Ar trebui – îşi zise – ar trebui să umplu
acest vid care sunt eu însumi şi astfel să spulber nesuferita lui monotonie.
Aşa că, să născocim ceva; când vom născoci, aşa va rămâne, căci nu există nimic
altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de
sine, căci gândea despre el însuşi la numărul plural.
— Ar fi oare posibil – îşi spuse apoi – să mai
existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă – deşi aceasta sună
improbabil, ba chiar nebunesc – să zicem că da. Să botezăm acest altceva
Gozmoz. Deci, există Gozmozul, şi eu sunt o părticică a lui!
Aici se opri, cântări lucrurile şi ipoteza
aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice raţiune, orice
fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenţie
nejustificată, o uzurpare peste măsură, se ruşină foarte şi-şi spuse:
— Despre
ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu ştiu nimic.
Despre ceea ce este înăuntrul meu voi şti îndată ce voi cugeta asupra acestui
lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine
gândurile mele?! Şi-şi imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl
situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de
modestie, mai cuminte şi mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Şi
începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai
întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nişteliţi, care se ocupau cu
vârşărănia a o mulţime de fleacuri, precum şi pe ştileniţi, cărora le plăceau
şoaşele. Şi îndată se bătură nişteliţii cu ştileniţii din cauza unei şoaşe, că
Mă-am-pe-Mine-Gunoi căpătă o straşnică durere de cap şi cu nimic alta nu se
alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.
Trecu atunci la alte încercări de creaţie, într-un mod mai prudent şi inventă
elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit
Calţonium, şi elementul spiritual numit Cugetalium, şi înmulţi existenţele,
greşind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experienţă
şi execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-şi duceau viaţa
numeroase triburi, fiinţe, existenţe şi fenomene, şi era acolo tare plăcut,
pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i
plăcea ideea legităţilor aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l
foloseşte Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoştea şi despre care nimic
nu ştia).
Şi lumea aceasta a Fiului-Său-Însuşi era plină
de minunăţii capricioase şi odată se întâmpla într-un fel, şi altădată altfel,
cu totul altfel, aşa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în
această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-Mine
hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Şi bine au mai dus-o în
gândul lui, veacuri de-a rândul, şi gondralii, şi caleuşii care descoperiseră
calţoniul, şi clofundrii, şi benigna, şi primiştii. În vremea asta îi căzură
lui Mă-am-pe-Mine mâinile făcute din gunoaie şi picioarele făcute din resturi,
iar apa bălţii din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, şi
încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Şi tocmai întinsese, cu o
duioasă atenţie, noi constelaţii în veşnica întunecime a conştiinţei sale,
care-i era Gozmozul, şi, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-şi
amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu
gândirea; şi deşi din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simţea
necesar Gozmozului său şi serios îndatorat faţă de el. Dar între timp, fără
ştirea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe
care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălţii,
se apropia de el încet, şi abia mai putu să se ţină deasupra apei cu capu-i
nefericit. Şi în clipa când Mă-am-pe-Mine tocmai o meşterea pe blânda Baucis,
cea transparentă şi pe credinciosul ei Ondragor şi, pe când amândoi călătoreau
printre sorii întunecaţi ai imaginaţiei sale, în tăcerea generală a tuturor
noroadelor gozmozice, inclusiv a nişteliţilor, şi se chemau încetişor unul pe
altul – plesni ţeasta prearuginită sub uşoara atingere a oalei, împinse de
vânt, apa cenuşie pătrunse în hăţişul spirelor de aramă, stingând
electricitatea circuitelor logice şi se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-Mine în
preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut începutul, o dată cu grămada de
lumi, n-au aflat niciodată despre asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu