Secretul Pădurii Bătrâne (5)

Sallustio

   l5 iunie a fost ziua când colonelul ordonă începerea tăierilor în Pădurea Bătrână. După ce fusese definitiv evitat pericolul lui Matteo, Sebastiano Procolo porunci să se taie o fâşie de copaci spre centrul pădurii; se deschidea astfel o trecere utilă pentru eventualul transport al altor trunchiuri din capătul văii.

   

      Muncitorii atacară un molid uriaş, de circa patruzeci de metri, la marginea pădurii. Spre orele l5,30 colonelul ieşi din casă pentru a merge să vadă; îl însoţi vântul Matteo.

   Apropiindu-se, auzea tot mai clar zgomotul ferăstrăului. Când ajunse acolo rămase mirat să găsească o mulţime de oameni aşezaţi în semicerc în jurul copacului.

     Matteo îl avertiză că erau duhuri venite să asiste la sfârşitul tovarăşului lor. Nu erau toate; se adunaseră doar cele din zona apropiată pădurii. Între ele, Procolo îl zări de îndată şi pe Bernardi.

    Erau persoane înalte şi uscate, cu ochi limpezi, cu chipul simplu şi uscat de soare. Purtau haine de postav verde croite după moda de acum un secol, fără pretenţii de eleganţă, dar foarte curate. Ţineau toţi în mână câte o pălărie de fetru. Cei mai mulţi aveau părul alb şi erau raşi.

    Nimeni nu păru să observe că venise colonelul. Procolo profitase de aceasta ca să se apropie pe la spatele lor şi să asiste astfel mai de aproape la ceea ce se întâmpla. Şi cum se află în spatele şirului de duhuri, cu multă prudenţă atinse poalele uneia dintre hainele lor, constatând că era stofă adevărată şi nu o simplă iluzie.

     Pădurarii continuau lucrul cu maximă indiferenţă, ca şi cum n-ar fi fost nimeni să-i observe. Patru mişcau în sus şi în jos ferăstrăul care şi trecuse de jumătatea trunchiului. Al cincilea urcase pentru a lega funia care urma să ajute la căderea copacului în partea potrivită.

   Aşezat pe un pietroi, singur, aproape de baza copacului, stătea unul dintre duhuri, la fel cu toţi ceilalţi; era duhul bradului pe care-l tăiau. Urmărea lucrul pădurarilor cu mare atenţie.

    Toţi tăceau. Se auzeau doar zgomotul ferăstrăului şi foşnetul ramurilor mişcate involuntar de Matteo. Soarele pleca şi venea din cauza norilor. Colonelul observă că pe bradul pe care-l tăiau nu era nici măcar o pasăre, pe când cei din jur erau de-a dreptul ticsiţi. Deodată Bernardi se desprinse dintr-un punct al semicercului, înaintă pe terenul liber şi se apropie de duhul care şedea singur, bătându-l cu o mână pe umăr.

    — Am venit să ne luăm rămas-bun, Sallustio! spuse el cu voce tare, ca pentru a se auzi că vorbea în numele tuturor celorlalţi tovarăşi. Duhul molidului se ridică în picioare, fără a-şi lua însă ochii de la ferăstrăul care rodea trunchiul său.

   — Ceea ce se întâmplă e trist, nu suntem absolut deloc obişnuiţi cu aşa ceva, continuă Bernardi cu glas domol. Dar tu ştii câte am făcut pentru a încerca să împiedic acest lucru. Tu ştii că am fost trădaţi şi că ne-a fost furat vântul.

  Şi spunând aşa, îşi îndreptă privirile, poate din pură întâmplare, în direcţia colonelului Procolo, ascuns după şirul de duhuri.

   — Am venit să-ţi spunem adio, continuă Bernardi. Chiar în seara asta tu vei fi departe, în marea şi eterna pădure de care în tinereţe am auzit vorbindu-se atâta. Pădurea cea verde care nu are hotare, unde nu sunt iepuri de câmp, nici hârciogi, nici coropişniţe care să mănânce rădăcinile, nici gândaci care să scobească lemnul, nici viermi care să devoreze frunzele. Acolo sus nu vor fi furtuni, nu se vor vedea trăsnete sau fulgere nici măcar în caldele nopţi de vară.

   Ii vei regăsi pe confraţii noştri căzuţi. Ei şi-au reînceput viaţa, de data aceasta definitiv. Au redevenit mici plante la suprafaţa pământului, au învăţat din nou să înflorească şi au urcat încet spre cer. Mulţi dintre ei trebuie să se fi ridicat binişor. Salută-l pe bătrânul Teobio, dacă îl revezi, spune-i că un brad ca el nu s-a mai văzut, deşi au trecut peste două sute de ani. Asta îi va face poate plăcere.

   Da, este cam dureroasă o asemenea despărţire. Ne legasem unul de altul şi toate acestea par ciudate. Dar într-o bună zi vom sfârşi prin a ne regăsi. Crengile noastre se vor atinge iarăşi şi ne vom relua discuţiile şi păsările vor sta să ne asculte. Acolo sus sunt păsări cu multe culori, din cele mari şi frumoase, cum pe-aici nu există.

    Îţi mărturisesc că pregătisem un mare discurs, dar e mai bine să vorbesc aşa, simplu. Peste câteva zile, poate chiar mâine, vreun altul dintre noi te va urma; se poate să fie mulţi şi între ei mă aflu chiar şi eu.

   Tu îţi vei găsi locul pregătit, îţi vei reface cu răbdare un trunchi, mult mai frumos decât acesta. Brazii pădurii aceleia ating chiar trei sute de metri şi trec prin nori. În fond, te vei simţi bine; cine ştie, în două-trei luni, mi-e teamă, îi vei uita şi pe fraţii din Pădurea Bătrână, nu-ţi vei mai aminti nici măcar de timpurile noastre fericite.

     Bernardi tăcu. Celălalt îi strânse mâna, spunând:

     — Mulţumesc, acum du-te totuşi cu ceilalţi, pentru că mi se pare că se apropie sfârşitul. Nu-i cazul de atâtea formalităţi.

    Pe când vorbea Bernardi, venise o furtună. Nori mari întunecaţi se îngrămădeau pe cer şi vânturi energice se izbeau de pădure. Ici-colo ramurile se despicau pe neaşteptate.

    Duhurile se temuseră atunci că ar fi putut fi doborâţi copacii lor de vânt; fiecare se gândi la propriul său brad şi vru să meargă să vadă. Cert este că pe când Bernardi vorbea, unul câte unul, pe tăcute, duhurile se îndepărtaseră, părăsindu-şi tovarăşul pe punctul de a muri. La marginea uriaşei păduri rămaseră astfel doar pădurarii, Bernardi, Sallustio şi colonelul. Dar şi Bernardi se îndepărtă repede în inima pădurii.

   Sebastiano Procolo avu bănuiala că Matteo fusese cel care provocase furtuna aceea. Îl strigă. Vântul îi răspunse de îndată, ca şi cum ar fi continuat să se-nvârtească liniştit acolo primprejur, şi declară că rămăsese calm. Dar colonelul nu era convins: profitând de zăpăceală, Matteo dăduse probabil şi el un brânci brazilor împreună cu celelalte vânturi.

  Nu s-a reuşit niciodată să se explice de ce, cu toată vremea aceea urâtă, Sebastiano Procolo a vrut să rămână pe loc. Stătea acolo nemişcat, acum perfect descoperit, pentru că duhurile plecaseră. Foşnetul ramurilor în pădure făcea un zumzet surd care adesea reuşea să acopere zgomotul ferăstrăului.

  Duhul bradului care era pe punctul de a fi doborât se mişcă pe neaşteptate apropiindu-se de colonel.

   —  Ai venit pentru contraordin? Întrebă.

   —  Care contraordin? Întrebă Procolo.

  — Credeam că stăpânul cel nou, colonelul Procolo, şi-a schimbat părerea şi a ordonat să se suspende tăierea.

   — Colonelul Procolo nu a dat niciodată în viaţa lui contraordine, făcu pe un ton îngheţat Sebastiano.

    — Îl cunoşti?

    — De mulţi ani.

    — Dacă cei de acolo ar înceta lucrul, spuse duhul arătând spre pădurari fără a-i privi, poate ar fi posibil ca tăietura mea să se cicatrizeze, poate aş continua să trăiesc… Apoi se răsuci dintr-o iată, întinse dreapta de parcă indica ceva şi strigă cu voce disperată: Dar priveşte acolo, priveşte!

    De teamă ca vântul să nu doboare copacul de partea opusă celei pe care trebuia să cadă, pădurarii acceleraseră la maximum lucrul, aşa încât îi tăiară aproape în întregime trunchiul. Acum apucaseră frânghia şi trăgeau toţi laolaltă ca să doboare bradul.

    — Atenţie, domnule colonel! strigă unul dintre ei, de teamă ca Procolo să nu fie prin apropiere şi să fie lovit.

    Dar colonelul rămase pe loc. Duhul, în mod inexplicabil, dispăruse dintr-odată. Din trupul bradului ieşi un scârţâit sfâşietor; trunchiul începu să se plece încet, cu o mişcare tot mai rapidă. Apoi se prăbuşi cu o bufnitură enormă.

    Pentru câteva minute ramurile rupte continuară să geamă. În fine, se auzi doar vocea uniformă a codrului. Pădurarii, odată strânse uneltele, se îndepărtară în fugă, pentru că cerul se făcea tot mai negru.

    Nici atunci colonelul nu se mişcă. Rămânea nepăsător şi privea bradul mort, ale cărui linii se confundau în obscuritatea furtunii şi a serii sosite pe neaşteptate. Pădurea se înălţa la câţiva metri ca un zid întunecat şi din ea ieşea o voce din minut în minut mai gravă.

    Părea că Sebastiano Procolo nu mai era în stare să se mişte. Rămase pe loc timp de aproape o jumătate de oră. Când îşi reveni, era deja întuneric, furtuna creştea încă şi cădeau primele picături.

   Atunci colonelul, agitând bastonul, ca şi cum ar fi fost cuprins de o furie teribilă, începu să strige:

     — Matteo! Matteo!

   Dar nimeni nu-i răspunse. Erau doar vocile înalte ale celorlalte vânturi care biciuiau pădurea şi pe care el nu reuşea să le înţeleagă.

    Îl chemă pe Matteo încă de şase, şapte ori, în intervalele dintre un tunet şi altul. Între timp, o pornise în direcţia casei, tot ţeapăn, ca de obicei, dar cu o nervozitate evidentă. Chemările sale se pierdeau, înghiţite de zgomotul pădurii. Puţin după aceea începu să se rătăcească; în semiîntuneric nu reuşea să dea de urma potecii pe care venise. Acum ploua cu găleata.

     Deodată, de după un trunchi, apăru un om. Curând îl recunoscu pe Bernardi.

     — Cu voia lui Dumnezeu, e cineva! exclamă el. Am rătăcit drumul.

     — Vă voi întovărăşi eu, spuse Bernardi. Trebuie să vă spun ceva.

    Nu se ştie exact ce şi-au spus cei doi, în acea lungă discuţie care dură până în zori. Colonelul se baricadase cu Bernardi în biroul său şi închisese chiar şi obloanele, de teamă că Matteo ar fi putut privi curios. Lipsiră astfel cu totul martorii. În noaptea aceea, în birou nu erau nici măcar şoareci. Doar din ceea ce s-a întâmplat pe urmă se pot face anumite deducţii.

<Notă> Mobilele şi mai ales un scrin foarte bătrân poate auziseră ceva. Dar era inutil să-i interoghezi. Ei nu ştiu să se exprime: doar câte un scârţâit din când în când; ca să ne istorisească toată povestea s-ar fi scurs cel puţin treizeci de ani.

     Se pare, astfel, că Procolo îi dădu lui Bernardi cuvântul său că va opri tăierile în Pădurea Bătrână. Poate moartea bradului Sallustio îl impresionase puţin. Dar ce-l convinsese a fost mai ales compensaţia oferită de duh.

    Deşi în mod vag, pe scurt se ştie că Procolo dobândi prin pactul acela o adevărată putere asupra duhurilor din Pădurea Bătrână. Duhurile se obligaseră mai cu seamă să strângă lemnele de foc şi bătrânele trunchiuri căzute de la sine şi să transporte materialul la marginea luminişului, unde l-ar fi putut încărca uşor în care sau camioane. Socotind după întinderea pădurii, rezerva de lemne de acestea era ca şi inepuizabilă. Din vânzare, calculând chiar la preţul cel mai scăzut, Procolo ar fi putut obţine un câştig mai mare decât dacă ar fi continuat tăierile; şi evita să-i mai facă rău pădurii. Fără intervenţia duhurilor, ar fi fost, pe de altă parte, absurd să crezi că se pot strânge toate lemnele acelea risipite prin pădure.

     Aşadar de la acest pact, contractul din l5 iunie, izvorî pentru Sebastiano acea putere ascunsă de care şi azi se mai vorbeşte adesea în vale. Nimeni, înainte de noi, n-a ştiut exact care au fost puterile colonelului; tocmai de aceea apărură zvonuri absurde şi figura ex-ofiţerului dobândi o aureolă sinistră. (De remarcat că în pădurea imensă care-i aparţinea lui Benvenuto se executau între timp tăieri prin obişnuitele rotaţii. Administraţia, cum s-a spus, era ţinută de acelaşi Procolo, tutorele băiatului.)

     După cum se vede, drepturile conferite lui Procolo se limitau aproape exclusiv la aprovizionarea cu lemne de foc; asupra fiecărui duh nu putea să exercite direct o autoritate propriu-zisă. Cu toate acestea, era o putere pe care niciun alt om înaintea lui n-o avusese.

Dino Buzzati

Cap1 Cap4 Cap6