Povestile lui Wilhelm Hauff (23)

Piticul Nas-Lung (1)

—   Stăpîne! Greşesc cei care cred că numai pe vremea lui Harun-al-Raşid, stăpînitorul Bagdadului, au fost zîne şi vrăjitori, greşesc cei care spun că sunt închipuite povestirile despre isprăvile duhurilor şi ale stăpânilor lor, isprăvi ce se cunosc din cele istorisite prin pieţele oraşelor. Zîne sunt şi astăzi, şi nu prea demult eu însumi am fost martorul unei întâmplări în care, fără doar şi poate, s-au amestecat duhurile, după cum am să vă povestesc.

    Intr-un oraş de seamă din ţara mea iubită, Germania, trăia cu mulţi ani înainte un tînăr cu soţia lui; el ducea o viaţă simplă şi cinstită. In timpul zilei şedea la colţul străzii şi cîrpea ghete şi pantofi, ba făcea chiar şi încălţări noi, dacă îi cerea cineva acest lucru; dar atunci trebuia mai întîi să cumpere pielea, căci el era tare sărac şi nu avea nimic pus deoparte. Nevasta lui vindea zarzavaturi şi poame, care creş­teau într-o grădiniţă de lîngă poartă, şi mulţi oameni tîrguiau cu plăcere de la ea, fiindcă era îmbrăcată curat şi în­grijit şi ştia să-şi rînduiască frumos marfa.

Cei doi soţi aveau un fiu chipeş, plăcut, voinic şi destul de înalt pentru cei doisprezece ani ai săi. De obicei, el şedea lîngă maică-sa în piaţa de legume şi de multe ori ducea acasă la muşterii o parte din cumpărăturile făcute de femei sau bucătari de la taraba nevestei ciamarului. Rareori se întorcea fără o floare frumoasă, un ban sau o felie de cozonac, căci stăpînii bucătarilor se uitau cu plăcere la frumosul băiat şi îi dăruiau întotdeauna cîte ceva.

Intr-o zi, nevasta cizmarului şedea ca de obicei în piaţă, avînd dinainte cîteva coşuri cu varză şi alte legume, fel de fel de verdeţuri şi seminţe, iar într-un coşuleţ, pere timpurii, mere şi caise. Micul Iacob — aşa se numea băiatul — şedea lîngă ea şi lăuda marfa cu glas subţire:

—  Poftiţi la noi, domnilor, priviţi ce varză frumoasă, ce verdeţuri aromate! Avem pere timpurii, doamnelor, mere timpurii şi caise. Cine cumpără? Mama vinde ieftin!

Astfel striga băiatul. în clipa aceea trecea prin piaţă o bătrînă cam zdrenţăroasă; avea o faţă mică şi ascuţită, zbîrcită de ani, ochi'roşii şi un nas coroiat şi ascuţit, încovoiat spre bărbie; umbla sprijinită într-un toiag lung şi totuşi nu se putea spune că umblă, căci mai curînd şchiopăta, luneca, se legăna părînd că are la picioare nişte rotiţe şi că în orice clipă poate să se răstoarne cu nasul cel ascuţit în pământ.

Nevasta cizmarului privi spre bătrână cu luare-aminte. Venise zi de zi vreme de şaisprezece ani în acea piaţă, dar nu văzuse pînă atunci niciodată acea făptură ciudată. Tresări fără voie văzînd-o pe babă că se îndreaptă şchiopătînd către ea şi se opreşte în faţa coşurilor.

—    Tu eşti Hanna, zarzavagioaiea? întrebă baba, cu glas neplăcut şi croncănita, dătinînd neîncetat din cap.

—    Da, răspunse nevasta cizmarului. Doriţi să cumpăraţi ceva?

—  O să vedem, o să vedem! Ce de ierburi, ce de ierburi! Ai oare ce-mi trebuie mie? zise baba şi, aplecîndu-se peste coşuri, începu să răscolească prin ele eu mîinile ei pămîntii şi urîte; apucând verdeţurile, atît de frumos şi de îngrijit rân­duite, cu degetele-i ca de păianjen, subţiri, le apropia cînd pe unele, când pe altele, de nasul ei lung şi le mirosea.

Nevestei cizmarului i se rupea inima văzînd cum răsco­leşte baba verdeţurile ei dragi, dar nu îndrăzni să spună ni­mic, căci cumpărătorul era în drept să cerceteze marfa şi, în afară de asta, simţea o groază ciudată uitîndu-se la această femeie. După ce cotrobăi prin tot coşul, baba bombăni:

—     Marfă proastă, ierburi proaste, nu găsesc nimic din ceea ce vreau; era mult mai bine acum cincizeci de ani. Marfă proastă, marfă proastă!

Aceste vorbe îl supărară pe micul Iacob.

—      Ascultă, eşti o babă neruşinată! strigă el înciudat, întîi îţi vîri degetele urîte şi negre în verdeţurile astea fru­moase şi le striveşti, apoi le apropii de nasul tău lung, pentru ca nimeni dintre cei care te-au văzut să nu mai vrea să le cumpere, iar acum spui despre marfa noastră că e proastă, cînd însuşi bucătarul ducelui cumpără de la noi.

Bătrîna se uită pieziş la inimosul băiat, izbucni într-un hohot de rîs respingător şi zise cu glas răguşit:

—   Băiete, băiete! Îţi place, aşadar, nasul meu, frumosul meu nas lung? O să ai şi tu unul, din mijlocul obrazului pînă peste bărbie.

În timp ce vorbea astfel, lunecă spre celălalt coş în care era aşezată varza. Apucă cu mâinile cele mai frumoase verze albe, le strînse pînă le strivi, apoi le aruncă talmeş-balmeş în coş şi spuse iar:

—     Marfă proastă, varză proastă!

—     Nu-ţi mai clătina atît de urît capul încoace şi încolo, strigă băiatul cu teamă, căci ai un gît subţire ca un cotor de varză şi s-ar putea frînge, şi atunci capul ar cădea în coş; cine ar mai vrea oare atunci să târguiască de acolo?

—    Nu-ţi plac gîturile subţiri? croncăni baba rîzînd. Tu să n-ai gît deloc, iar capul să-ţi stea înfipt între umeri ca să nu cadă de pe trupşorul cel mic!

—   Nu mai trăncăni astfel de lucruri cu băiatul! spuse în sfîrşit nevasta cizmarului, supărată de atîta cotrobăit, privit şi mirosit. Dacă vrei să cumperi ceva, grăbeşte-te! Îmi go­neşti toţi cumpărătorii.

—       Bine, fie cum spui tu! strigă baba, cu o privire duş­mănoasă. Am să-ţi cumpăr verzele astea, pe toate şase; dar uite că mă sprijin în toiag şi nu pot căra nimic. Dă-i voie băieţelului tău să-mi ducă marfa acasă; am să-l răsplătesc.

Băiatul nu vru să se ducă şi începu să plîtngă, căci îi era groază de bâtrîna cea urîtă; dar maică-sa îi porunci cu toată asprimea să se ducă, socotind c-ar face un păcat s-o lase pe femeia aceea bătrînă şi slabă să care singură atîta greutate; aproape plîngînd, băiatul făcu după cum i se poruncise, legă verzele într-o pînză şi plecă după bătrînă, prin piaţă.

 Ea abia mergea şi le trebuiră aproape trei sferturi de ceas pînă ce ajunseră într-o mahala foarte îndepărtată a oraşului. În sfîrşit se opriră în faţa unei căsuţe derăpănate. Aici baba scoase un cîrlig vechi şi ruginit din buzunar, îl vîrî cu îndemînare într-o găurică din uşă şi, deodată, uşa se dădu, scîrţîind, în lături.

Dar ce uimit fu micul Iacob când păşi în casă! Pe dinăun­tru, ea era minunat împodobită: tavanul şi pereţii erau de marmură, iar mobilele — din cel mai frumos abanos, bătute cu aur şi cu pietre şlefuite; podeaua însă era de sticlă şi atît de lustruită, îndt băiatul alunecă şi căzu de cîteva ori.

Bătrîna scoase un fluieraş de argint din buzunar şi fluieră o melodie care răsună asurzitor prin toată casa. Îndată se iviră pe scări cîţiva cobai, şi tare se mai minună Iacob, văzîndu-i că merg în două labe, că au în picioare coji de nucă în loc de încălţări, că poartă veşminte omeneşti, iar pe cap au chiar pălărioare după ultima modă.

—   Unde mi-aţi pus papucii, netrebnicilor? strigă bătrîna şi-i lovi cu toiagul, de săriră în sus urlînd. Cît timp o să mai aştept?

Ei se repeziră pe scări îni sus şi se întoarseră cu o pereche de coji de nucă de cocos, căptuşite cu piele, pe care le traseră cu îndemînare în picioarele bătrînei.

     Acum baba nu mai şchiopăta şi nu se mai poticnea. Aruncă toiagul şi alunecă cu repeziciune pe podeaua de sticlă, trăgîndu-l de mînă pe micul Iacob după ea. În sfîrşit se opri într-o odaie plină de fel de fel de lucruri casnice, aducînd a bucătărie, deşi mesele din lemn de mahon şi canapelele aco­perite cu covoare scumpe s-ar fi potrivit mai bine într-o încăpere de zile mari.

—    Stai jos, băiete, spuse bătrîna prietenos, aşezîndu-l în colţul unei canapele şi punând o masă în faţa lui, astfel încît să nu mai poată ieşi. Stai jos, ai cărat o povară grea: cape­tele de oameni nu sunt atît de uşoare, nu sunt deloc uşoare.

—   Mătuşă, de ce vorbeşti aşa de ciudat? strigă băiatul. E adevărat că sunt obosit, dar eu am cărat verze, verzele pe care le-ai cumpărat de la mama.

—        Ehei, te înşeli! rîse baba şi, ridicînd capacul coşului, scoase de păr un cap de om.

     Băiatul înlemni de spaimă; nu putea înţelege ce se întîmplase, dar se gîndi la maică-sa. “Dacă află cineva de aceste capete omeneşti, îşi zise el, desigur că o vor învinovăţi pe ea”.

—      Fiindcă eşti atît de cuminte, trebuie să te răsplătesc, mormăi bătrîna. Ai un pic de răbdare şi am să-ţi gătesc o supuşoară de care o să-ţi aminteşti toată viaţa.

     Vorbind astfel, baba fluieră iar. Veniră mai întîi o mul­ţime de cobai in veşminte omeneşti; în faţă purtau şorţuri de bucătărie, iar de cingătorile lor atîrnau linguri de ameste­cat şi cuţite de bucătărie; în urma lor ţopăiau în două labe o mulţime de veveriţe, cu şalvari turceşti largi şi pe cap cu căciuliţe verzi de catifea. Păreau să fie ajutoarele de bucătar, căci se căţărară cu mare iuţeală pe pereţi şi aduseră tigăi şi crătiţi, ouă şi unt, verdeţuri şi făină şi le aşezară pe plită . În vremea asta, baba aluneca mereu cu papucii ei de nucă de cocos încoace şi încolo şi băiatul văzu că-şi dădea osteneala să-i gătească ceva bun.

     Focul începu curînd să duduie, tigaia prinse să sfîrîie şi să fumege, un miros plăcut se răspândi prin odaie, iar baba alerga în sus şi în jos, cu veveriţele şi cu cobaii după ea, vîrîndu-şi nasul ei lung în oală de cîte ori trecea pe lîngă plită.

     În sfîrşit, fiertura începu să clocotească, din oală se înălţară aburi, iar spuma dădu în foc. Atunci ea trase oala la o parte, umplu o ceaşcă de argint cu supă şi o puse în faţa micului Iacob.

—      Aşa, băiete, aşa, zise ea, mănîncă supuşoara şi o să ai tot ce ţi-a plăcut atît de mult la mine. Ai să ajungi un bucătar priceput, ai să fii şi tu cineva, dar buruiana nu, buruiana n-ai să o găseşti niciodată. De ce n-a avut-o mama ta în coş?

     Băiatul nu pricepea bine ce-i spunea şi privea cu tot mai multă luare-aminte supa, care-i plăcea nespus. Maică-sa îi gătise multe bucate gustoase, dar niciuna nu-i plăcuse atît de mult. Din supă se înălţa un miros plăcut de verdeţuri şi de mirodenii; era în acelaşi timp şi dulce, şi acrişoară, şi foarte tare.

     În timp ce sorbea ultimele picături din minunata fiertură, cobaii aprinseră tămîie arabă, care se răspîndi în nori albăs­trui prin odaie; norii se îngroşară din ce în ce şi se lăsară în jos. Mirosul de tămîie îl ameţi pe băiat; zadarnic îşi spunea că trebuie să se întoarcă la mama lui; cu cît se îndemna mai mult, cu atît îl cuprindea toropeala şi, în cele din urmă, adormi dus pe canapeaua bătrânei.

Ilustratii de Livia Rusz

P22