Există oameni pe care-i poți asemui unor mașini de trăit. Pentru ei, a trăi nu este decât o ocupație oarecare, cum ar fi decorarea casei, ori curățenia de primăvară. Și ocupația de a trăi, precum oricare alta, poate deveni eficientă, cred acești oameni, prin aplicarea câtorva metode simple, din gama „planificare, organizare, control”. Viața, după ei, funcționează precum un proces de producție dintr-o fabrică: nu trebuie decât să alegi o cale și apoi să mergi pe ea, neabătut, făcând din mers corecturile necesare, pe baza regulamentelor verificate în timp de alte mașini de trăit. Astfel asigurat, poți să te apuci să trăiești. Și aceste mașini de trăit chiar trăiesc - așa cum mașina de găurit face găuri, mașina de tuns iarba tunde iarbă și mașina de cusut coase.
Oamenii aceștia socotesc că dacă se întâmplă ca în viața lor ceva s-o ia razna, asta se datorează, în general, faptului că nu au prevăzut proceduri corespunzătoare acestui tip de evenimente. Așa se întâmplă și cu mașinile de tuns iarba. Uneori, sub câte un smoc de păpădii, dau de o piatră dură care le rupe cuțitul. Alteori, cel care le împinge trece cu ele peste cablul de alimentare și îl taie. Dar asta nu contează - mașina de tuns iarbă e OK, așa trebuie tunsă iarba, nici nu se pune problema să scoatem din debaraua cu obiecte inutile coasa pe care o foloseau bunicii. Mergem și schimbăm cuțitul, înlocuim cablul și tundem mai departe iarba cu mașina specializată. Metoda nu poate fi pusă în discuție - mașina este sigură, este testată, în întreagă lume se vând zeci de milioane de bucăți în fiecare an, firma e serioasă, e pe piață de 50 de ani, așa încât orice dubiu dispare: totul va începe să funcționeze perfect, dar mai e nevoie să stabilim câteva proceduri privind întâlnirile cu pietrele dure și poziția cablului în timpul operațiunii. Problem solved.
Cum spuneam, așa e și cu mașinile de trăit. Lor nu li se poate întâmpla niciodată nimic care să le pună sub semnul întrebării esența - aceea de a executa operațiunea „trăirea”. Dacă logodnicul (nu știu, mai există noțiunea asta?) mașinii de trăit îi spune „hai să facem luna de miere în Tahiti”, ea îi răspunde că ar vrea în Paris - asta fiindcă demult, de pe când încă nu avea vârsta legală pentru căsătorie, luna de miere fusese programată pentru Paris. Nu există nicio posibilitate de reset, mașina de trăit trebuie să facă totul așa cum s-a autoprogramat, așa cum a gândit, la momentul alocat gînditului la această chestiune, că va face când va sosi momentul pre-alocat chestiunii în sine.
Mașina de trăit nu greșește niciodată, în niciun fel de chestiune - așa este programată. Orice merge altfel decât se așteaptă ea, se datorează fie, cum am spus, unor omisiuni în programare (Error4004: Lipsa proceduri), fie celorlalte persoane cu care mașina de trăit întră în contact. Întotdeauna și fără niciun fel de excepție, atunci când într-un fapt de viață, pe lângă mașina de trăit mai este implicată cel puțin o persoană, aceea va purta întreaga responsabilitate în caz că lucrurile nu merg bine. Iar dacă merg bine, întregul merit va fi al mașinii de trăit.
De multe ori, există cel puțin două variante de decizii bune. Spre exemplu, mulți oameni stau pe gânduri atunci când au de ales între a-și da copilul la școală X și a-l da la școală Y. În oricare variantă, pentru copil ar fi bine, întrucât cele două școli sunt la fel de serioase. Dar dacă unul dintre cei doi e mașina de trăit și alege (procedural, desigur) școala X, iar celălalt alege Y, această chestiune nu se poate tranșa vreodată altfel decât în favoarea școlii X. Niciodată, în nicio împrejurare, mașina de trăit nu va face o concesie doar pentru că asta ar putea avea consecințe benefice asupra relației de cuplu. Iar dacă se va întâmplă cumva ca peste o vreme alegerea școlii X să se dovedească a fi fost nefericită, mașina de trăit nu va recunoaște că a făcut o eroare (ea și-a setat persoana la nivelul „infailibilitate”). În schimb, va declanșa operațiunea transferului de responsabilitate asupra celuilalt, care și-ar fi dorit de la început școala Y. Îi va spune că de fapt nu e sigura că nu chiar el a fost cel care a sugerat că de fapt și lui i se pare că X ar fi o opțiune mai bună, sau că nu a știut să-și susțină punctul de vedere sau că trebuia să nu fi acceptat pentru nimic în lume varianta X chiar dacă ea, mașina de trăit, făcuse această alegere.
Mașina de trăit nu se căsătorește ci își ia soț (soție). Face asta pentru că a sosit momentul - nu pentru că s-a îndrăgostit și nu mai vede rostul vieții fără alesul inimii. Își ia soț (soție) la fel cum își ia frigider. După ce și l-a luat, îl bagă în priză și gata, etapa procedurală s-a încheiat. Mai departe, mașina de trăit așteaptă ca soțul (soția) să funcționeze, executând fără abatere acele lucruri pe care trebuie, conform procedurilor, să le facă un soț (o soție).
Mașina de trăit nu are prieteni, ci doar un grup de câteva cunoștințe. Ea se întâlnește, în răstimpuri, la cafea, cu una sau două dintre ele și discută despre proceduri și despre modul în care diferite persoane, în diverse împrejurări, le-au încălcat sau cel puțin au dovedit că nu le cunosc pe deplin. Mai există uneori și câte o persoană cu care mașina se declara prietenă - condiția e ca aceea să fie aproape complet lipsită de personalitate. Când mașina de trăit se întâlnește cu persoana respectivă (o să-i zic „mașinuță”), lucrurile decurg în felul următor: mașina propune „să mergem la o cafea”, mașinuța zice „eu tocmai am băut o cană, dar încă una mică nu strică niciodată”; mașina spune „ce soare puternic este afară”, mașinuța răspunde „da, exact la asta mă gândeam și eu”; mașina începe să fredoneze un cântecel, mașinuța începe imediat să-i țină isonul. Și uite-așa, mașina și mașinuța se înțeleg de minune, pentru că mașinuța nu are niciodată niciun fel de opinie care să difere măcar cu o cirtă de cea a mașinii de trăit.
Cum spuneam, așa e și cu mașinile de trăit. Lor nu li se poate întâmpla niciodată nimic care să le pună sub semnul întrebării esența - aceea de a executa operațiunea „trăirea”. Dacă logodnicul (nu știu, mai există noțiunea asta?) mașinii de trăit îi spune „hai să facem luna de miere în Tahiti”, ea îi răspunde că ar vrea în Paris - asta fiindcă demult, de pe când încă nu avea vârsta legală pentru căsătorie, luna de miere fusese programată pentru Paris. Nu există nicio posibilitate de reset, mașina de trăit trebuie să facă totul așa cum s-a autoprogramat, așa cum a gândit, la momentul alocat gînditului la această chestiune, că va face când va sosi momentul pre-alocat chestiunii în sine.
Mașina de trăit nu greșește niciodată, în niciun fel de chestiune - așa este programată. Orice merge altfel decât se așteaptă ea, se datorează fie, cum am spus, unor omisiuni în programare (Error4004: Lipsa proceduri), fie celorlalte persoane cu care mașina de trăit întră în contact. Întotdeauna și fără niciun fel de excepție, atunci când într-un fapt de viață, pe lângă mașina de trăit mai este implicată cel puțin o persoană, aceea va purta întreaga responsabilitate în caz că lucrurile nu merg bine. Iar dacă merg bine, întregul merit va fi al mașinii de trăit.
De multe ori, există cel puțin două variante de decizii bune. Spre exemplu, mulți oameni stau pe gânduri atunci când au de ales între a-și da copilul la școală X și a-l da la școală Y. În oricare variantă, pentru copil ar fi bine, întrucât cele două școli sunt la fel de serioase. Dar dacă unul dintre cei doi e mașina de trăit și alege (procedural, desigur) școala X, iar celălalt alege Y, această chestiune nu se poate tranșa vreodată altfel decât în favoarea școlii X. Niciodată, în nicio împrejurare, mașina de trăit nu va face o concesie doar pentru că asta ar putea avea consecințe benefice asupra relației de cuplu. Iar dacă se va întâmplă cumva ca peste o vreme alegerea școlii X să se dovedească a fi fost nefericită, mașina de trăit nu va recunoaște că a făcut o eroare (ea și-a setat persoana la nivelul „infailibilitate”). În schimb, va declanșa operațiunea transferului de responsabilitate asupra celuilalt, care și-ar fi dorit de la început școala Y. Îi va spune că de fapt nu e sigura că nu chiar el a fost cel care a sugerat că de fapt și lui i se pare că X ar fi o opțiune mai bună, sau că nu a știut să-și susțină punctul de vedere sau că trebuia să nu fi acceptat pentru nimic în lume varianta X chiar dacă ea, mașina de trăit, făcuse această alegere.
Mașina de trăit nu se căsătorește ci își ia soț (soție). Face asta pentru că a sosit momentul - nu pentru că s-a îndrăgostit și nu mai vede rostul vieții fără alesul inimii. Își ia soț (soție) la fel cum își ia frigider. După ce și l-a luat, îl bagă în priză și gata, etapa procedurală s-a încheiat. Mai departe, mașina de trăit așteaptă ca soțul (soția) să funcționeze, executând fără abatere acele lucruri pe care trebuie, conform procedurilor, să le facă un soț (o soție).
Mașina de trăit nu are prieteni, ci doar un grup de câteva cunoștințe. Ea se întâlnește, în răstimpuri, la cafea, cu una sau două dintre ele și discută despre proceduri și despre modul în care diferite persoane, în diverse împrejurări, le-au încălcat sau cel puțin au dovedit că nu le cunosc pe deplin. Mai există uneori și câte o persoană cu care mașina se declara prietenă - condiția e ca aceea să fie aproape complet lipsită de personalitate. Când mașina de trăit se întâlnește cu persoana respectivă (o să-i zic „mașinuță”), lucrurile decurg în felul următor: mașina propune „să mergem la o cafea”, mașinuța zice „eu tocmai am băut o cană, dar încă una mică nu strică niciodată”; mașina spune „ce soare puternic este afară”, mașinuța răspunde „da, exact la asta mă gândeam și eu”; mașina începe să fredoneze un cântecel, mașinuța începe imediat să-i țină isonul. Și uite-așa, mașina și mașinuța se înțeleg de minune, pentru că mașinuța nu are niciodată niciun fel de opinie care să difere măcar cu o cirtă de cea a mașinii de trăit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu