Buletinul de
ştiri
După câteva zile Matteo se întoarse la casă. În biroul său,
colonelul îşi curăţa o cutie de compas.
—
Noutăţi? Noutăţi? întrebă vântul cu un ton care ar fi putut fi mai respectuos.
—
Nimic, răspunse Sebastiano Procolo. Lucrurile au mers prost, n-am putut face
nimic şi mi-e şi teamă că m-am compromis.
Ii
povesti atunci aventura din codru, fără a uita de vociferările vântului
misterios; evident, cineva observase că Benvenuto rămăsese singur şi răspândise
ştirea; poate el, Procolo, era suspectat. Colonelul adăugă însă că după ziua
aceea nu i se mai întâmplase să audă în pădure flecăreli asupra incidentului.
Poate auzise el prost, din cauza oboselii.
Spre deziluzia colonelului,
vântul nu se îngriji deloc să-l liniştească, ba chiar stărui explicându-i cât
de lacome de ştiri noi erau duhurile pădurii şi că adeseori despre nişte fapte
nesemnificative discutaseră săptămâni întregi.
Desigur, vântul spunea aşa dinadins.
Dar, oricum, colonelul rămase preocupat. Timp de câteva zile, se-nvârti prin
Pădurea Bătrână să audă dacă mai era încă vântul acela răutăcios. Dar nu mai
auzi nimic suspect.
Asta
nu-i fu de ajuns ca să-l liniştească. Trăi o vreme cu groaza că acele voci ale
pădurii îi vor dezvălui lui Benvenuto ce se-ntâmplase într-adevăr şi că băiatul
le va povesti apoi colegilor. De aceea, îl urmărea adeseori pe ascuns chiar în
pădure şi ajunse uneori până la La Spacca, unde Benvenuto şi colegii lui de
şcoală se adunau aproape zilnic să se joace.
La
Spacca era o pajişte de forma unui triunghi larg la marginea de nord-vest a
pădurii, la trei kilometri de colegiu. De ce se numea aşa nu s-a ştiut
niciodată. De o parte se înălţau vertical brazi peste măsură de înalţi; de
cealaltă se afunda în Valle Secca, cu pământurile ei în prăbuşire. Pe margine
era o colibă de pădurari veche şi părăsită.
Colonelul,
fără să fie văzut, se opri primele dăţi să observe plin de curiozitate băieţii
ocupaţi cu treburi de neînţeles (după cum se ştie, chiar şi astăzi puţine
lucruri sunt atât de misterioase şi greu de pătruns ca jocurile copiilor, la
ţară). Era vorba însă de obicei de jocuri războinice. Şi Procolo observă din
primele minute că Benvenuto, mai slab decât toţi ceilalţi copii, participa la
jocurile acelea de lupte în ultima linie; şi se limita de obicei să-l asculte
orbeşte pe Berto, şeful indiscutabil al grupului. Cât despre episodul din
Pădurea Bătrână, nu auzi niciodată vorbind pe nimeni.
Ceea
ce-l uimi profund pe colonel era fermentul special de viaţă care anima zona
aceea a pădurii în timpul jocului copiilor: parcă prezenţa băieţilor aduna pe
copacii din jur o cantitate neobişnuită de păsări şi era deosebit de mare
numărul veveriţelor şi rozătoarelor care se-nvârteau prin părţile acelea. Şi
foşnetul ramurilor de sus în ceasurile acelea era mai intens, parcă duhurile ar
fi avut de făcut comunicări interesante.
Atâta
animaţie nu dura mult. Colonelul ajunsese de puţine minute acolo şi iată
cântecul păsărilor slăbind, veveriţele şi rozătoarele fugind, pe ramuri
făcându-se tăcere şi uneori chiar apărând pe cer nori siniştri. Chiar jocurile
băieţilor sufereau o încetinire neaşteptată. Se răspândise prin pădure şi prin
aer o inexplicabilă lipsă de chef.
De
două-trei ori colonelul observă că tocmai prezenţa sa, chiar dacă nebăgată în
seamă de băieţi, era aceea care aducea tulburare. Rămase în sinea lui ofensat
şi iritat. Părea deci să existe un fel de incompatibilitate între persoana lui
şi bunăstarea pădurii. Evident, el distona în colţul acela fericit de pădure.
Evident, copacii şi păsările nu-l puteau suferi.
<notă> Acest fenomen, până
acum puţin studiat, se verifică în orice pădure, câmpie, desiş, păşune sau
baltă: animale şi plante manifestă o vitalitate specială când se găsesc în
tovărăşia copiilor şi posibilităţile lor de exprimare se multiplică într-atât
încât permit adevărate conversaţii. E de ajuns însă prezenţa unui singur om
adult ca acest farmec să se destrame.
Dar
colonelul nu renunţă să controleze jocurile lui Benvenuto şi ale colegilor săi.
Odată ce personal nu-i reuşea, el o rugă pe coţofana-paznic să suspende în
timpul zilei serviciul de supraveghere la intrarea luminişului pentru a
inspecta, în schimb, La Spacca, să urmărească activitatea băieţilor şi să-i
comunice apoi seara, cu toate amănuntele, ce se-ntâmplase. Astfel, Sebastiano
Procolo află multe lucruri.
Într-o
seară coţofana povesti:
—
Benvenuto astăzi a vorbit de tine.
—
A, da? făcu colonelul, nereuşind să-şi stăpânească aprehensiunea.
—
Da, spuse pasărea, le-a spus colegilor săi că tu ai făcut multe războaie, că într-o
zi a scos din teacă pe ascuns sabia ta atârnată pe perete şi a mai găsit încă
urme de sânge, că a văzut într-o carte fotografia ta pe când şarjai împotriva
duşmanului, în şa pe un cal negru. Apoi a spus că şi el va deveni puternic ca
tine, că toţi în familie sunt mai slabi în copilărie, dar apoi se transformă.
Colegii lui, continuă coţofana, au început să-şi bată joc de el, au spus că tu
n-ai încălecat niciodată şi că la război nu se mai şarjează şi că nu se mai
foloseşte spada şi că de aceea toate erau numai minciuni. Atunci Benvenuto le-a
spus colegilor nişte cuvinte urâte. Berto, cel mai puternic, i-a răspuns că el
făcea pe grozavul, dar în realitate era cel mai fricos dintre toţi. Între timp
se apropia de el. Şi cum Benvenuto se trăgea înapoi, Berto i-a spus: „Vezi că
ţi-e frică?” „Frică pe dracu”, i-a răspuns Benvenuto şi s-a oprit să aştepte.
Atunci Berto i-a tras un pumn, l-a lovit chiar în bărbie. Benvenuto nici măcar
nu a ţipat, a căzut deodată la pământ, şi acum e încă acolo, nemişcat. Trebuie
să fi leşinat.
Colonelul
tăcu două sau trei minute. Coţofana, între timp, cocoţată pe speteaza unui
scaun, îşi aranja penele cu nerăbdare.
În
sfârşit, Sebastiano Procolo rupse tăcerea:
—
E cald, spuse, e o zăpuşeală sufocantă.
—
Da, într-adevăr, făcu încurcată coţofana, e o zi foarte caldă.
—
Desigur, continuă colonelul. Şi cei doi statură un timp uitându-se unul la
altul fără a mai spune niciun cuvânt. Coţofana mişca uşor capul la dreapta şi
la stânga, în semn de dezaprobare.
Povestea
coţofenei-paznic corespundea adevărului.
Benvenuto
zăcea în fapt în mijlocul luminişului din La Spacca, nemişcat, în soare.
Colegii săi fugiseră. Vântul Matteo fu acela care-l făcu să-şi vină în fire,
suflându-i în păr. Băiatul, cu un geamăt, deschise ochii.
—
Deseori se-ntâmplă aşa, îi spuse vântul, chiar dacă ai dreptate. Şi mie mi s-a
întâmplat la fel. Dar, oricum, ai făcut bine.
—
Heuoholalii! strigă din înaltul unui brad o pasăre mai degrabă mare, de o
specie necunoscută în vale, heuoholalii! Cerurile îşi schimbă culoarea,
fluviile urcă din nou spre munţi! Vântul Matteo mângâie copii, crudul vânt
Matteo care semăna moartea. Băiete, nu te-ncrede!
—
Dacă tu n-ai fi o pasăre… şuieră Matteo.
—
Dacă n-ar fi pasăre?… întrebă Benvenuto tot întins la pământ.
—
I-aş da o lecţie, dacă n-ar fi pasăre… Dar de noi, vânturile, lor nu le e
frică. Cu cât suflăm mai tare, cu atât se înalţă mai sus. Nu-i nimic de făcut.
Ar trebui luate prin surprindere. Dar acum… Acum trebuie să plec… Tu du-te
acasă… Îl simt venind pe Evaristo.
Sosea
într-adevăr vântul Evaristo, noul stăpân al văii, şi Matteo, cum e uşor
de-nţeles, preferă să evite o întâlnire şi se vârî în adâncurile de la Valle
Secca, aleasă acum ca reşedinţă a sa.
Evaristo
venea să dea Pădurii Bătrâne „Buletinul de ştiri”. Trebuie să se ştie că vântul
instituise de câteva zile acest serviciu, spre marea satisfacţie a plantelor,
animalelor şi munţilor. Bazat pe criterii indiscutabil practice şi moderne,
Evaristo, folosindu-se de vânturile mai mici ale văilor laterale, dependente de
el, culegea ştirile despre faptele cele mai caracteristice întâmplate în
regiune şi le anunţa apoi de jur împrejur, tot cu ajutorul vânturilor minore.
În fond, el nu se obosea cine ştie ce, dar, fără îndoială, „Buletinul” se
bucura de favoarea generală. Din când în când totuşi (tocmai era în acea zi),
Evaristo se scutura de lene şi mergea el personal să comunice ştirile.
După
cum e logic, obişnuia să-şi rezerve bunăvoinţa aceasta a sa pentru zona din
Valle Secca, frecventată încă de Matteo, pentru a-şi demonstra mai mult, în
faţa acestuia, prestigiul. Şi, într-adevăr, trebuie adăugat că din partea sa
Matteo păstra o atitudine rezervată şi nu se auzi de la el nici cea mai
neînsemnată critică sau răutate despre Evaristo.
—
Buletinul de ştiri! Buletinul de ştiri! şuiera Evaristo, alunecând de-a lungul
hotarelor Pădurii Bătrâne şi miriade de păsări de toate dimensiunile se adunau
să asculte pe copacii din jur. Benvenuto, care acum îşi revenise, se aşezase,
atingându-şi cu mâinile bărbia încă dureroasă din cauza pumnului teribil.
—
Aniversarea unui veteran! începu Evaristo. Cu un sentiment legitim de bucurie
amintim solemnitatea de astăzi: Prosperitas, tovarăşul nostru, arborele cel mai
bătrân dintre toţi arborii vechi ai văii, împlineşte astăzi o mie cinci sute de
ani. Cincisprezece secole bine folosite, dragii mei, şi la ele să se adauge
măcar tot atâtea. Prosperitas e înalt şi puternic şi nu are pe crengi licheni
urâţi, iar rădăcinile îi sunt intacte şi în fiecare an braţele sale sunt încărcate
de rod. Fie ca viersul privighetorilor, dacă e posibil, să bucure anii săi
viitori şi să cânte în jurul său bunele vânturi ale primăverii.
Nenorocire
în balta Mosto. În dimineaţa trecută, pe malul micii bălţi Mosto, la doi
kilometri de Fondo, s-a întâmplat un incident dureros. Opt broaşte râioase, o
familie dintre cele mai respectate din regiune, au fost asaltate de un şoim şi
răpite una câte una.
Moartea
torentului Lampreda. Şi în acest an, în urma lungii serii de zile însorite, a
murit torentul Lampreda. Ultima sa viaţă nu lasă amintiri urâte; carieră
onestă, fără excese, dar nici isprăvi eroice deosebite. De remarcat un episod
demn de milă: în toată albia torentului nu a mai rămas decât un singur ochi de
apă care se evaporă rapid şi în gaură a rămas un mic păstrăv condamnat la
moarte inevitabilă.
Asasinat!
În grădiniţa Municipiului din Fondo, pe o frunză de hrean, a fost găsită azi la
amiază o viespe decapitată. Cercetările au confirmat că ea a fost ucisă în mod
barbar de o soaţă, din motive necunoscute.
Descoperire
ştiinţifică. Protervo, înţeleptul cocoş de munte care locuieşte în codrii din
Val Tibola, a făcut zilele trecute o nouă descoperire, destinată să
revoluţioneze concepţiile curente până acum: el a reuşit să găsească legea care
reglementează perioadele de frig şi de cald şi variaţiile în drumul soarelui.
Protervo a numit-o legea anotimpurilor. Mâine dimineaţă el se va afla în vârful
Muntelui Anania, 985 de metri, şi va da lămuriri oricui se interesează de
această problemă.
Identificarea
a două sperietori. Lungi cercetări au permis să se determine că două personaje
groaznice, puse de pază în câmpurile de grâu în localitatea Fenchina, nu sunt
decât două sperietori. E a cincisprezecea identificare de acest fel pe care
păsările o îndeplinesc în acest sezon. Demn de laudă e mai ales piţigoiul
Marietta, care a îndrăznit să se apropie la puţini centimetri de figurile
înspăimântătoare şi a putut astfel verifica înşelăciunea, izbăvind toate
păsările de o sursă de panică şi griji. Anunţul identificării a strâns mii de
zburătoare pe cele două câmpuri.
La
această ştire, multe păsări, în vârful brazilor, începură să ciripească
zgomotos, râzând cu mulţumire.
—
Încă o ştire, făcu Evaristo. E vorba de un căruţaş uriaş, apărut în cursul
zilei de ieri în apropiere de Fondo. E un om înalt, cu o pălărie mare neagră,
care conduce un car ciudat. Vehiculul este format dintr-o ladă vopsită în negru
cu patru roţi mari şi e tras de un cal mare şi maiestuos. Interogat, căruţaşul
nu a vrut să spună ce conţine lada. Cu paşi înceţi, el şi calul urcă pe vale,
spre o destinaţie necunoscută.
„Buletinul” se sfârşise. Vocea lui
Evaristo se stinse. Păsările se mai opriră vreo câteva minute să comenteze
ştirile, apoi se împrăştiară prin pădure.
Benvenuto
se îndreptă singur spre casă. Ajunse către ora cinci şi-l găsi în faţa uşii pe
colonel, cu care schimbă obişnuitul salut sec. Era gata să intre, când văzu, cu
puţini centimetri în urma lui Procolo, un şoarece mare şi recunoscu animalul
care venise să doarmă în salteaua lui.
—
Unchiule Sebastiano, strigă, uite şoarecele care merge după tine!
Colonelul
se întoarse să se uite şi spuse:
— Mă urmează într-adevăr, ai dreptate. Apoi,
adresându-se animalului, cu ton brusc: Du-te, du-te de-aici!
Şoarecele
plecă grăbit, ascunzându-se în casă.
—
De ce nu i-ai dat un picior? Trebuia să-l omori, trebuia, bestia asta mică şi
odioasă.
—
Da, făcu Sebastiano Procolo, puteam să-i dau chiar un picior.
Dar
era evident, şi Benvenuto înţelese foarte bine, că lui Procolo îi era frică să
ucidă un şoarece sau că, oricum, nu avea nici o grabă să scape de el.
Dino Buzzati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu