Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(14)

Basmul despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (2)

Ţara Numeroşilor este vestită prin cetăţenii ei, care se disting prin aceea că sunt mulţi. Odată, constructorul Trurl, trecând prin apropierea constelaţiei roşietice a Delirei, se abătu puţin din drum şi zări o planetă care părea că se mişcă de una singură; coborând, înţelese că asta era din cauza mulţimilor care o acopereau şi atunci ateriză, găsind nu fără oarecare greutate, câţiva metri pătraţi de teren relativ liber. Imediat fu înconjurat de localnici, care ţineau să arate cu orice preţ cât sunt ei de mulţi; pentru că strigau cu toţii odată şi fără rânduială, multă vreme nu putu înţelege despre ce e vorba. Iar când, în sfârşit, se dumiri, îi întrebă:

— Sunteţi, cu adevărat, aşa de mulţi?

— Cu adevărat! – urlară ei, plini de mândrie. Suntem incalculabili.

Alţii întregiră:

— Suntem mulţi ca boabele de mac!

— Ca stelele pe cer!

— Ca nisipul! Ca atomii!

— Să zicem – ripostă Trurl. Şi ce dacă sunteţi aşa de mulţi? Vă număraţi întruna şi asta vă face plăcere?

— Străin neştiutor ce eşti – îi răspunseră ei – află că dacă batem din picioare se cutremură munţii, când suflăm se stârneşte un vifor care răstoarnă copacii, iar când ne aşezăm cu toţii pe jos nimeni nu poate să mişte nici mâinile, nici picioarele!!

— Şi de ce trebuie neapărat să se cutremure munţii, vântul puternic să răstoarne copacii şi nimeni să nu poată mişca mâinile şi picioarele? – întrebă Trurl. N-ar fi mai bine ca munţii să stea liniştiţi, ca vântul să nu bată şi ca fiecare să se mişte cum doreşte?

Tare se mai burzuluiră cu toţii, văzând dispreţul pe care îl arăta puternicului lor număr şi numeroasei lor puteri; aşa că începură să bată din picioare, să sufle şi să se aşeze, ca să-i arate cât sunt de mulţi şi ce rezultă din asta. Ca urmare, un cutremur de pământ răsturnă jumătate din copaci, strivindu-i pe cei ce stăteau sub ei, vântul stârnit de suflările lor mai dărâmă restul, zdrobind alţi şapte sute de mii de oameni, iar cei rămaşi în viaţă nu puteau mişca nici mâinile, nici picioarele.

— Cerule mare! – exclamă Trurl, care rămăsese înfipt printre cei aşezaţi precum o cărămidă în perete. Ce nenorocire!

Cu vorba asta, însă, îi supără şi mai mult.

— Străine sălbatic! – strigară ei. Ce poate să însemne pierderea câtorva mii pentru Numeroşii pe care nimeni nu-i poate număra! Ceea ce nu se poate sesiza nu poate fi în genere socotit ca o pagubă; ţi-am arătat numai cât de puternici suntem când păşim, când suflăm sau când ne aşezăm, darămite dacă ne vom pune pe fapte şi mai mari!

— Aşa e – zise Trurl – să nu credeţi că modul vostru de a gândi a rămas de neînţeles pentru mine. Se ştie doar că ceea ce e mai mare şi mai numeros trezeşte un respect general. Aşa, de pildă, gazul rânced, abia târându-se pe fundul unui butoi vechi, nu atrage respectul nimănui, dar e destul să fie cât pentru o Nebuloasă Galactică şi cu toţii sunt cuprinşi îndată de mirare şi admiraţie. Şi doar este acelaşi gaz rânced, cât se poate de obişnuit, numai că într-o cantitate mare.

— Ceea ce spui nu ne place deloc! – strigară ei. Nu prea ne arde să auzim de gazul acela rânced!

Trurl se uită în jur, doar o zări vreun poliţist, dar aglomeraţia era aşa de mare, că niciunul nu se putuse apropia.

— Dragi Numeroşi – zise el – daţi-mi voie să mă depărtez de ţara voastră, pentru că nu împărtăşesc credinţa voastră în măreţia cantităţii, dacă în spatele numărului nu se află nimic în afară de număr.

Atunci ei, uitându-se unul la altul, îşi atinseră vârfurile degetelor, fapt care a provocat o atât de puternică mişcare, că forţa rezultată l-a aruncat pe Trurl în atmosferă; dându-se de-a berbeleacul, zbură atât de mult timp încât până la urmă căzu drept în picioare şi se pomeni în grădina palatului regal. Tocmai se apropia de el Mandrilion cel Mare, stăpânul Numeroşilor; observase de la o vreme zborul şi căderea lui Trurl, iar acum îi zise:

— Străine, după câte am auzit, n-ai arătat cinstirea cuvenită norodului meu incalculabil. Pun asta pe seama întunecimii tale cerebrale. Totuşi neînţelegând lucrurile superioare, dovedeşti în schimb o oarecare îndemânare în privinţa celor inferioare, ceea ce-mi convine de minune, pentru că am nevoie de un Sfetnic Perfect, iar tu o să mi-l meştereşti!

— Dar ce trebuie să ştie acest Sfetnic, şi ce primesc eu dacă ţi-l construiesc? – întrebă Trurl, scuturându-se de praf şi noroi.

— Trebuie să ştie de toate: să răspundă la orice întrebare, să rezolve orice problemă, să dea cele mai bune sfaturi, într-un cuvânt, să-şi pună marea sa isteţime în slujba mea. Dacă ai să mi-l meştereşti, o să-ţi dau o sută sau două sute de mii dintre supuşii mei; dacă o să fie o mie sau două mai mult, nu contează.

„Mi se pare că o cantitate nemăsurată de fiinţe inteligente este deosebit de periculoasă, căci se aseamănă nisipului; şi îi vine mai uşor regelui ăstuia să se despartă de o grămadă din supuşii lui, decât mie să mă despart de vechile mele încălţări!” – îşi zise Trurl.

Apoi, adăugă cu voce tare:

— Stăpâne, casa mea e mică şi nu ştiu ce-aş putea face cu sutele de mii de sclavi.

— Dragul meu străin, am specialişti în stare să te lămurească; de pe urma acestor roiuri de sclavi poţi avea nenumărate foloase. Poţi să-i îmbraci în veşminte de diferite culori, ca să-i aşezi într-o piaţă mare, formând un mozaic sau cuvinte vii, cu înţelesuri, în funcţie de împrejurări; poţi să-i legi într-un mănunchi şi să-i arunci cât colo; din vreo cinci mii ca ei poţi face un cap de ciocan, iar din alţi trei mii mânerul, ca să poţi sfărâma o stâncă sau să defrişezi o pădure; poţi să împleteşti din ei frânghii, să faci liane sau ghirlande; cei care sunt ultimii, atârnând pe marginea prăpastiei, aduc bucurie în inimă şi fac plăcere ochiului prin mişcările lor caraghioase, prin zvârcolirile şi ţipetele lor. Şi dacă înşiri vreo zece mii de sclave tinere, punându-le să stea într-un picior, şi le ceri să facă opturi cu mâna dreaptă, iar cu stânga să pocnească din degete, apoi să ştii că ţi-ar fi greu să te desparţi de un asemenea spectacol, ţi-o spun din experienţă!

— Maiestate! – obiectă Trurl. Ca să distrug păduri şi stânci am la dispoziţie maşini, cât priveşte mozaicurile şi cuvintele, nu obişnuiesc să le creez din corpurile unor fiinţe care ar vrea, poate, să se ocupe de altceva.

— Eşti cam îndrăzneţ – îi zise regele – ia spune-mi, cât vrei pentru Sfetnic?

— O sută de saci de aur, Maiestate!

Lui Mandrilion nu-i prea veni la socoteală, dar un gând viclean îi încolţi în minte; păstrându-l pentru el, îi zise lui Trurl:

— Bine, fie cum ai spus.

— Mă voi strădui să vă satisfac dorinţa, Maiestatea Voastră – răspunse Trurl şi se duse în turnul palatului pe care Mandrilion i-l destinase ca atelier. Îndată începu să se audă de acolo cum suflă în burdufuri, cum bate cu ciocanul, cum pileşte cu raşpelul. Regele îşi trimise spionii să vadă ce face, dar aceştia se întoarseră plini de mirare, pentru că Trurl nu construia niciun fel de Sfetnic, ci tot felul de fierării, de lacătării şi de electricării, pe urmă s-a aşezat la masă, a întins o fâşie mare de hârtie, a făcut în ea tot felul de găurele cu un cui, alcătuind astfel programul exact al Sfetnicului. Mulţumit de ceea ce făcuse, s-a dus la plimbare, în timp ce maşinile au lucrat în turn până noaptea târziu. Dimineaţa, Sfetnicul era gata. Pe la prânz, Trurl îşi făcu apariţia în sala tronului, târând după el un butoi uriaş pe două picioare, cu o singură mână, mititică, şi declară solemn regelui că acesta este Sfetnicul Perfect pe care-l comandase.

— Ia să văd ce e în stare să facă – zise Mandrilion şi porunci să se presare în sala de marmură şofran şi scorţişoară, pentru că Sfetnicul răspândea un miros puternic de fier încins, ba chiar pe alocuri mai lucea niţel, de parcă abia atunci fusese scos din cuptor. Poţi să pleci – adăugă regele – vino diseară şi atunci o să ne socotim, o să vedem cine cui îi e dator şi cât.

Trurl se retrase, convins că ultimele cuvinte ale lui Mandrilion nu prea erau ale unuia larg la pungă şi, cine ştie, poate că ascundeau vreo viclenie; era, în schimb, foarte bucuros că prevăzuse în programul Sfetnicului o mică, dar esenţială rezervă, şi anume, ca acesta, orice ar avea de făcut, să nu aducă vreo pagubă creatorului său.

Rămânând faţă-n faţă cu Sfetnicul, regele începu:

— Cine eşti şi ce ştii să faci?

— Sunt Sfetnicul Perfect al regelui – răspunse acesta cu acel glas surd, ca din fundul unui butoi – şi ştiu să dau cele mai perfecte sfaturi posibile.

— Bine – zise regele. Şi cui trebuie să-i dai ascultare, mie sau celui care te-a construit?

— Credinţă şi ascultare sunt dator numai Maiestăţii Voastre – răspunse Sfetnicul.

— Mda, bine – mormăi regele. La început... asta... adică... ascultă... nu vreau ca prima cerere pe care ţi-o fac să lase impresia că aş fi zgârcit... aş prefera, deci, într-o măsură, numai ca principiu, consideri că...?

— Maiestatea Voastră n-a binevoit încă să spună ce doreşte – îl întrerupse Sfetnicul, care-şi scosese dintr-o parte un al treilea picior, mai mic, drept sprijin, căci îşi pierduse pentru o clipă echilibrul.

— Un Sfetnic Perfect trebuie să ghicească gândurile stăpânului său – se răsti mânios Mandrilion.

— Desigur, dar numai în cazul unei cereri precise, ca să nu-i scape vreo indiscreţie – îi răspunse Sfetnicul şi, deschizându-şi o clapă în pântece, răsuci o cheiţă cu inscripţia "Telepatron". Apoi se lumină şi zise:

— Maiestatea Voastră doreşte să nu-i plătească lui Trurl nici un sfanţ? Înţeleg!

— Dacă ai să spui cuiva, am să poruncesc să fii aruncat în moara cea mare, cu pietre puse în mişcare de trei sute de mii dintre supuşii mei! – rosti ameninţător regele.

— N-am să spun nimănui! – îl asigură Sfetnicul. Maiestatea Voastră nu doreşte să plătească pentru mine, e foarte clar. Când o să vină Trurl, vă rog să-i spuneţi că n-o să primească nici un ban şi să-şi vadă de drum.

— Eşti un dobitoc, nu sfetnic! – se înfurie regele. Nu vreau să plătesc, dar s-o fac în aşa fel încât să se creadă că vinovat e Trurl. Că nu i se cuvine nimic! Înţelegi?

Sfetnicul puse în funcţiune dispozitivul de citire a gândurilor regelui, se clătină uşor, apoi rosti surd:

— Maiestatea Voastră mai doreşte să se considere că a procedat corect, conform cu prevederile legale şi cu cuvântul dat, iar Trurl s-a dovedit un şarlatan şi un ticălos... Perfect. Cu permisiunea Maiestăţii Voastre, am să mă arunc asupra Voastră, am să vă strâng de gât, iar Maiestatea Voastră să binevoiască a striga în mod corespunzător, cerând ajutor...

— Se vede că ai luat-o razna – se mânie Mandrilion. De ce să mă strângi de gât şi de ce trebuie să strig după ajutor?

— Ca să-l puteţi acuza pe Trurl că s-a folosit de mine pentru a înfăptui crima de regicid! – zise radiind Sfetnicul. În felul acesta, când Maiestatea Voastră va porunci să fie biciuit şi apoi aruncat din turnul palatului în şanţul cu apă, cu toţii vor socoti aceasta un act de supremă clemenţă, pentru că o asemenea crimă se pedepseşte de obicei prin tăierea capului, precedată de torturi. Cât despre mine, Maiestatea Voastră va binevoi să mă graţieze complet, ca fiind o nevinovată unealtă în mâna lui Trurl, fapt care va atrage admiraţia generală faţă de bunătatea şi generozitatea regală, aşa că totul va ieşi exact aşa cum doreşte Maiestatea Voastră.

— Bine, atunci strânge-mă de gât, dar uşurel, ştrengarule! – îi zise regele.

Totul s-a desfăşurat aşa cum a pus la cale Sfetnicul Perfect. Regele voia cu adevărat ca, înainte de a-l arunca pe Trurl în şanţul din jurul palatului, să i se frângă picioarele, dar asta nu s-a întâmplat. El însuşi a crezut mai apoi că, din cauza zăpăcelii, în realitate a scăpat datorită unei intervenţii discrete a Sfetnicului pe lângă ajutorul de călău. Pe urmă regele l-a graţiat pe Sfetnic şi la repus în drepturile lui, lângă persoana sa, iar Trurl, abia mişcându-se, s-a întors acasă şchiopătând. Imediat după înapoiere, s-a dus la Clapauţius şi i-a povestit păţania, încheind:

— Mandrilion ăsta e un bandit mai mare decât credeam. M-a înşelat fără ruşine şi închipuie-ţi că s-a folosit de Sfetnicul pe care i l-am fabricat, ca să obţină sfatul necesar şi să pună în aplicare ticăloşia plănuită împotriva mea! Se înşală însă dacă speră că o să mă dau bătut. Mai degrabă o să mă înghită cu totul rugina decât să renunţ la răzbunarea pe care i-o datorez unui tiran ca el!

— Şi ce-ai de gând să faci? – întrebă Clapauţius.

— Am să-l dau în judecată, ca să-mi plătească preţul convenit; dar ăsta nu-i decât începutul, pentru că mi-e dator mai mult decât aurul, pentru durerea şi înjosirea la care m-a supus.

— Este o problemă juridică dificilă – zise Clapauţius – aşa că te sfătuiesc ca înainte de a întreprinde ceva, să-ţi iei un avocat bun.

— De ce să mă duc la un avocat? – îl contrazise Trurl. Pot să mi-l meşteresc şi singur!

Şi întorcându-se în atelier, turnă cu polonicul vreo şase porţii zdravene de tranzistori într-un butoi, de două ori pe atât rezistenţe şi condensatori, mai adăugă şi electrolit, acoperi butoiul cu o scândură, apăsând-o cu o piatră, ca totul să se poată organiza de-a binelea, şi se duse la culcare. După trei zile îi apăru un avocat de mai mare dragul. Aproape că nu-i venea să-l scoată din butoi, pentru că urma să se servească de el o singură dată, aşa că puse butoiul pe masă şi-l întrebă:

— Cine eşti?

— Sunt consultant-avocator juridic – bolborosi butoiul, fiindcă Trurl turnase cam mult electrolit.

Trurl îi povesti totul de-a fir-a-păr, la care maşina-avocat îl întrebă:

— L-ai programat pe Sfetnic şi cu interdicţia de a-ţi face vreun rău?

— Da. Adică să nu mă distrugă – nimic altceva.

— Atunci înseamnă că n-ai executat comanda pe de-a-ntregul, pentru că Sfetnicul urma să ştie să facă totul, fără nici un fel de excepţii. Câtă vreme n-a putut să te distrugă, înseamnă că n-a ştiut s-o facă.

— Dar dacă m-ar fi omorât, n-ar fi existat cineva care să primească banii!

— Asta-i altă problemă, prin natura ei ţine de răspunderea penală a lui Mandrilion, în timp ce pretenţiile tale au caracter de acţiune civilă.

— Asta-i bună! Un butoiaş oarecare să mă înveţe pe mine dreptul civil! – se înfurie Trurl. Al cui consilier juridic eşti de fapt, al meu sau al prostănacului ăluia de rege?

— Al tău, dar regele avea dreptul să nu-ţi plătească.

— Şi mai avea şi dreptul să poruncească să fiu aruncat de pe zidurile castelului în şanţul plin cu apă?

— Asta-i altă problemă, de natură penală – răspunse butoiul.

Trurl îşi ieşi din fire de-a binelea.

— Cum aşa?! Va să zică eu transform o grămadă de comutatoare, sârme şi tinichele într-o minte inteligentă şi, în loc de sfaturi cinstite, mi se servesc tot felul de subterfugii? De n-ai fi avut parte de autoorganizare, avocăţel nenorocit!

Şi se apucă repede să treacă electrolitul prin sită, strecură totul din butoi pe masă, apoi îl desfăcu în bucăţele – şi asta aşa de iute, că avocatul nu reuşi nici măcar să facă recurs.

După toate astea Trurl îşi suflecă mânecile şi construi un Juris Consulentus, cu două niveluri şi amplificator cvadruplu pentru cele două coduri, civil şi penal, şi pentru orice eventualitate îi mai adăugă şi dreptul internaţional şi administrativ. Apoi dădu drumul la curent, făcu expunerea de motive şi-l întrebă:

— Ei, cum să câştig cauza?

— Problema e dificilă – îi zise maşina – am nevoie să-mi adaugi, în regim extraordinar, un supliment de cinci sute de tranzistori pe cap şi alţi două sute lateral.

Trurl se execută imediat, dar maşina continuă:

— Puţin! Mai pune-mi un amplificator şi încă două bobine mari.

Apoi reluă după cum urmează:

— Casus este în sine interesant; oricum, sunt două materii: fondul plângerii – e una, şi aici s-ar putea face mult, dar şi procedura – asta e alta; de fapt, un rege nu poate fi dat în judecată prin nicio acţiune civilă, pentru că asta vine în contradicţie cu dreptul internaţional şi cu cel cosmic. Am să-ţi ofer soluţia definitivă, dacă-mi dai cuvântul că pe urmă n-ai să mă desfaci în bucăţi.

Trurl îi promise, adăugând însă:

— Dar, ia stai, spune-mi, te rog, de unde ştiai că te paşte demontarea dacă nu mi-ai face pe plac?

— Nu ştiu, aşa mi s-a părut.

Trurl ghici că asta se putea datora faptului că pentru construcţia lui Juris Consulentus a pus părţi folosite anterior în avocatul-butoi; se vede treaba că amintirea celeilalte întâmplări s-a strecurat pe alocuri în noile circuite, alcătuind un complex subconştient.

— Şi care-i deci, soluţia? – întrebă Trurl.

— Soluţia este următoarea: nu există tribunale competente, deci nu va fi nici o acţiune. Adică nu se poate nici câştiga, nici pierde procesul.

Trurl sări în sus, îl ameninţă pe consilierul juridic cu pumnul, dar trebui să-şi ţină cuvântul şi nu-i făcu nici un rău. Se duse la Clapauţius şi-i povesti totul.

— Eu ţi-am spus de la început că e o situaţie fără ieşire, dar nu m-ai crezut – îi zise Clapauţius.

— Am să spăl eu ruşinea asta, nu mă las – hotărî el – dacă n-am să găsesc dreptate pe cale legală, în tribunal, atunci am să mă răzbun altfel pe ticălosul ăsta cu coroană!

— Sunt curios cum ai să procedezi. I-ai dat regelui un Sfetnic Perfect, care poate să facă orice în afară de a te distruge; aşadar, Sfetnicul poate împiedica orice armă, orice lovitură, orice înfrângere pe care le-ai provoca asupra lui sau asupra ţării. Şi, pe legea mea, dragă Trurl, să ştii că e în stare s-o facă, pentru că am totală încredere în talentul tău de constructor!

— Asta aşa e. Va să zică, fabricându-l pe Sfetnicul Perfect, eu însumi mi-am zădărnicit orice posibilitate de a-l distruge pe urâciosul ăla de rege. Totuşi, trebuie să existe o soluţie!! N-am să mă las până n-am s-o găsesc!

— Şi ce vrei să faci? – îl întrebă Clapauţius, dar Trurl dădu din umeri şi se întoarse acasă.

Multă vreme nu ieşi din casă, pradă frământărilor; pe urmă, ba rămânea ceasuri în şir în bibliotecă, răsfoind înfrigurat sute de cărţi groase, ba făcea tot felul de experienţe secrete în laborator. În timpul acesta Clapauţius îl tot vizita, admirând înverşunarea cu care Trurl se chinuia să se înfrângă pe sine însuşi, pentru că Sfetnicul fusese ca o părticică din sufletul lui şi-i împrumutase propria-i înţelepciune. Într-o zi, Clapauţius, venind, ca de obicei, pe la amiază, nu-l găsi pe Trurl acasă. Uşa era încuiată, obloanele erau trase, iar de stăpân nici urmă. Se dumiri îndată că Trurl îşi începuse acţiunea împotriva regelui Numeroşilor, şi chiar aşa era.

În vremea asta Mandrilion îşi exercita puterea mai abitir ca niciodată, căci, dacă îi lipsea vreo idee, îndată îşi întreba Sfetnicul, care îi servea pe loc rezolvarea. Nu se mai temea regele nici de răscoale, nici de lovituri de palat, nici de vreun duşman, oricare ar fi fost, ci guverna cu cea mai mare cruzime; nu se găseau atâţia ciorchini de struguri copţi în viile sudului, câţi spânzuraţi atârnau atunci în spânzurătorile statului.

Sfetnicul avea deja patru lăzi pline de decoraţii ca răsplată pentru proiectele cu care îl fericise pe rege. Microspionul pe care Trurl îl trimisese în ţara Numeroşilor s-a întors, raportând că pentru ultima acţiune, confecţionarea de cununiţe din corpurile cetăţenilor, Mandrilion îl numise în public pe Sfetnic "sufleţelul meu".

Trurl nu mai stătu mult pe gânduri, căci planul campaniei îl şi elaborase, se aşeză la masă şi aşternu repede o scrisoare către Sfetnic, pe hârtie specială, împodobită cu desenul unor tufe de fragi. Conţinutul scrisorii era simplu:

Iubite Sfetnic! – scrisese el. Sper că-ţi merge bine ca şi mie, ba poate chiar mai bine. Am auzit că regele Tău îţi acordă o mare încredere, aşa că Te rog, având în vedere marea Ta răspundere în faţa Istoriei şi a Raţiunii de Stat, să-Ţi îndeplineşti obligaţiile din toate puterile. Dacă Ţi-ar fi greu să împlineşti vreo dorinţă regală, slujeşte-Te, Te rog, de metoda Extra Puternică, pe care Ţi-am prezentat-o cândva pe larg. Dacă doreşti, scrie-mi câteva rânduri, dar să nu-mi iei în nume de rău dacă n-am să-Ţi răspund imediat, pentru că acum sunt ocupat cu fabricarea unui Sfetnic pentru regele D. şi din cauza asta nu prea am timp liber. Te salută, cu expresia celui mai supus respect pentru Stăpânul Tău,

Constructorul Tău

Trurl

Scrisoarea aceasta, stârnind cuvenitele bănuieli din partea Poliţiei Secrete a Numeroşilor, a fost cercetată pe toate părţile, dar nu s-au descoperit în hârtie nici un fel de chimicale ascunse, iar în desenul cu tufele de fragi nici un soi de cifru secret. Rezultatul a produs o mare tulburare la Cartierul General al Poliţiei; scrisoarea a fost fotografiată, xerografiată, litografiată, copiată de mână, iar originalul, lipit la loc, a fost înmânat adresantului. Citind-o, Sfetnicul a încremenit, înţelegând că trebuie să fie o lovitură a lui Trurl, cu scopul de a-l compromite, poate chiar a-l lichida. Îndată îi vorbi regelui de scrisoare, adăugând că Trurl e o pramatie care ţine să-l compromită în ochii stăpânului, apoi se apucă să descifreze conţinutul, căci era sigur că nevinovatele cuvinte nu erau decât o mască ce ascundea cine ştie ce întunecate grozăvii.

Chibzuind mai bine, Sfetnicul îi şopti regelui că ar dori să descifreze scrisoarea lui Trurl pentru ca în felul acesta să-i poată demasca tentativele secrete, apoi, îngrămădind o cantitate corespunzătoare de stative, foiţe, pâlnii, eprubete şi reactivi chimici, se apucă de analizele complicate ale plicului şi hârtiei de scris. Toate aceste operaţii erau, bineînţeles, supravegheate de poliţie, care şi montase în pereţii apartamentelor sale aparatele corespunzătoare de ascultare, precum şi camere de luat vederi. Cum metoda chimică nu prea i-a fost de folos, Sfetnicul se apucă de descifrarea textului propriu-zis, înşirându-l pe tăbliţe mari, cu ajutorul unor maşini electronice, al logaritmilor şi abacului. Nu ştia că, în acelaşi timp, tot de asta se ocupau şi cele mai renumite forţe de poliţie, pe care le comanda însuşi Mareşalul Armatelor Cifrice. Cu cât durau mai mult zadarnicele eforturi ale specialiştilor, cu atât mai mare era neliniştea care domnea în cartierul general, pentru că tuturor le era clar că cifrul, care rezistă în asemenea grad încercărilor de descifrare, trebuie să fie dintre cele mai ingenioase care au fost aplicate vreodată. Mareşalul transmise această concluzie unuia dintre demnitarii de la curte, care îl invidia teribil pe Sfetnic pentru că se afla în graţiile lui Mandrilion. Curteanul acela, care nu avea o dorinţă mai mare decât să sădească în sufletul regelui îndoiala faţă de fidelitatea Sfetnicului, îi spuse regelui că acesta stă nopţi întregi închis în odăile sale, studiind scrisoarea suspectă. Regele îşi râse de el, dezvăluindu-i că ştie toate astea de la Sfetnic însuşi, care i le spusese mai înainte. Invidiosul curtean tăcu fâstâcit şi repetă cele auzite Mareşalului.

— O! – exclamă venerabilul cifrator – chiar şi asta i-a spus-o regelui? Ce perfidie nemaipomenită! Şi al naibii să fie cifrul ăsta, dacă Sfetnicul îndrăzneşte să vorbească despre el în dreapta şi-n stânga!

Şi ordonă armatelor sale să-şi dubleze eforturile. Când, după o săptămână, nici asta nu dădu nici un rezultat, fu chemat în ajutor cel mai renumit specialist în scrieri cifrate, inventatorul semnelor invizibile, profesorul Grypianus. Acesta, studiind scrisoarea cu pricina, ca şi rezultatele cercetărilor efectuate de specialiştii militari, le declară că trebuie aplicată metoda probelor şi erorilor, folosindu-se maşinile de calcul de format astronomic.

Aplicând acest procedeu, s-a ajuns la concluzia că scrisoarea putea fi citită în trei sute optsprezece feluri.

Primele cinci variante sunau cam aşa: "Gândacul din Mlekocin a ajuns cu bine, dar cloaca era stinsă". – "Mătuşa locomotivei se învârte pe şniţele". – "Logodna untului nu va mai avea loc, pentru că scufiţa a fost ţintuită". – "Cel care-l are pe cineva sau nu-l are, o să atârne el însuşi sub amândoi". – Sau: "Din coacăze supuse torturilor se pot scoate multe lucruri". Ultima variantă a fost considerată de profesorul Grypianus drept cheia cifrului şi, după trei sute de mii de probe, descoperi că, dacă se adaugă toate literele scrisorii, apoi se scade din ele paralaxa soarelui şi producţia anuală de umbrele, iar din rest se scoate rădăcina a treia, atunci iese din asta un singur cuvânt: "Crucifix". În cartea de telefon s-a găsit un cetăţean pe nume Crucifux. Grypianus declară că greşeala a fost introdusă cu premeditare, pentru a se şterge urmele, şi Crucifux fu arestat. Supus persuasiunii de gradul şase, acesta recunoscu că era înţeles cu Trurl, care urma să-i trimită dintr-o clipă într-alta cuie otrăvite şi un ciocănaş pentru a-l potcovi de moarte pe monarh. Având aceste dovezi de trădare negru pe alb, Mareşalul Armatelor Cifrice le prezentă îndată regelui, dar Mandrilion mai avea încă atâta încredere în Sfetnic, încât îi oferi posibilitatea să se dezvinovăţească.

Sfetnicul n-a negat că scrisoarea poate fi citită în diferite feluri, prin amestecarea literelor; el însuşi a descoperit – după cum credea – alte o mie şi o sută de versiuni, dar asta dovedeşte că de aici nu rezultă nimic, adică pur şi simplu scrisoarea nu era cifrată, pentru că literele oricărui text pot fi amestecate între ele, astfel încât să aibă un sens, iar ceea ce rezultă din acest amestec se numeşte anagramă. Cu aceste probleme se ocupă teoria permutaţiilor şi combinaţiilor. Ţipa că Trurl a avut să-l dea de ruşine şi să-l compromită, creând aparenţe de cifru acolo unde nici vorbă nu era de aşa ceva, iar cetăţeanul Crucifux nu era vinovat, săracul, căci tot ce a declarat i-au impus maeştrii de convingere de la Cartierul General al Poliţiei, foarte experimentaţi în aplicarea unor metode de îmblânzire, ca şi maşinile de investigare de câteva mii de trupşi putere. Acuzaţia la adresa poliţiei n-a prea fost pe placul regelui, iar când a cerut alte lămuriri, Sfetnicul a început să vorbească numai de anagrame şi permutaţii, despre coduri şi cifruri, despre simboluri, semnale şi teoria generală a. informaţiilor şi toate acestea tot mai complicat şi mai de neînţeles, încât regele, fierbând de furie, a poruncit să fie aruncat în temniţă. Tocmai atunci a sosit de la Trurl o carte poştală, pe care se putea citi:

Dragă Sfetnicule! Dacă vei fi la ananghie, aminteşte-ţi de micile şuruburi albastre. Al tău, Trurl.

Imediat Sfetnicul a fost supus torturilor, dar n-a recunoscut nimic, repetând cu încăpăţânare că toate astea erau nişte maşinaţii ale lui Trurl; întrebat de şuruburile albastre, răspunse că n-are aşa ceva şi că habar n-are de ele. Ca să poată fi cercetat ca lumea, trebuia demontat. Regele îşi dădu acordul şi fierarii se apucară de treabă; armăturile plesniră cât ai clipi sub loviturile de ciocan şi îi puseră în faţă regelui câteva şuruburi mici, pline de ulei, pătate ici-colo cu albastru. Aşa că, deşi Sfetnicul fusese distrus complet în timpul cercetărilor, regele se simţea satisfăcut pentru că procedase corect.

O săptămână mai târziu, Trurl însuşi îşi făcu apariţia la porţile palatului, cerând o audienţă. Regele era gata să poruncească să i se taie capul, necum să-l primească, dar uimit de neruşinarea lui peste măsură, ceru să fie totuşi adus înaintea lui.

— Maiestate! – începu acesta, de cum intră în sala tronului, plină de curteni. Ţi-am fabricat un Sfetnic Perfect, iar tu l-ai folosit ca să nu-mi plăteşti ceea ce mi se cuvenea, socotind, nu fără dreptate, că forţa minţii pe care ţi-am oferit-o va fi un bun scut împotriva oricăror atacuri şi prin aceasta va zădărnici orice încercare de a mă răzbuna. Dându-ţi un Sfetnic înţelept, nu te-am făcut pe tine însuţi înţelept şi am contat pe asta, pentru că numai cel care este măcar niţel înţelept reuşeşte să asculte sfaturi înţelepte. Nu l-am putut distruge pe Sfetnic în mod ştiinţific, cu rafinament. Puteam s-o fac numai în mod primitiv şi într-atât de prostesc, încât să pară neverosimil. Scrisorile n-au fost cifrate; Sfetnicul ţi-a fost credincios până la urmă; despre şuruburile acelea, care i-au pus capăt vieţii, nu ştia nimic, pentru că s-a întâmplat ca în timpul montajului ele să-mi cadă din întâmplare într-o baie cu vopsea şi tot întâmplător mi-am adus aminte de ele, la timp. Datorită acestui fapt prostia şi suspiciunea au învins înţelepciunea şi devotamentul, şi singur ţi-ai semnat sentinţa. Acum ai să-mi dai cei o sută de saci cu aur care mi se cuvin, precum şi alţi o sută de saci pentru timpul pe care l-am pierdut ca să-mi dobândesc răsplata. Dacă n-ai să faci asta, ai să pieri şi tu, şi toată curtea ta, pentru că nu-l mai ai lângă tine pe Sfetnicul tău, care te-ar fi putut apăra împotriva mea!

Regele urlă de furie şi, la un semn al său, garda se aruncă asupra îndrăzneţului să-l omoare pe loc, dar halebardele, şuierând, străbătură trupul constructorului de parcă ar fi fost aer. Speriaţi, zbirii săriră înapoi, iar Trurl le zise râzând:

— Puteţi să mă tăiaţi cât vreţi pentru că sunt aici numai ca o iluzie, formată televizual prin telecomandă, dar de fapt umblu pe sus, într-o navă deasupra planetei şi dacă n-o să-mi primesc banii, am să vă trimit de-acolo încărcături teribile, aducătoare de moarte. Să ştiţi că nu glumesc.

Nici n-apucă să-şi termine vorba, că se auzi un tunet înfricoşător şi întregul palat se cutremură de explozie; curtenii o luară la fugă, care încotro, iar regele, aproape leşinat de ruşine şi de furie, fu nevoit să-i plătească lui Trurl tot ce i se cuvenea.

Clapauţius, auzind cum stau lucrurile, şi asta de la Trurl însuşi când acesta s-a întors acasă, îl întrebă de ce a folosit metoda aceea primitivă – şi cum a numit-o chiar el, prostească – deşi putea foarte bine să folosească o scrisoare care să ascundă cu adevărat un cifru real?

— Sfetnicului i-ar fi fost mai uşor să-i explice regelui prezenţa cifrului, decât lipsa lui – răspunse isteţul constructor. Întotdeauna e mai uşor să recunoşti o acţiune, decât să dovedeşti că aceasta n-a avut loc. În principiu, prezenţa cifrului ar fi fost un lucru simplu; în schimb, lipsa lui a provocat complicaţii, pentru că într-adevăr aşa e, fiecare text poate fi schimbat, prin recombinări, în altul numit anagramă, şi asemenea recombinări pot fi foarte multe; deci, ca să fie totul clar, e nevoie să faci apel la explicaţii veridice, dar complicate, pe care – sunt sigur de asta – mintea mărginită a regelui nu le înţelege. S-a spus cândva că pentru a pune în mişcare o planetă e destul să găseşti un punct de sprijin în afara ei; aşa şi eu, vrând să distrug o inteligenţă, care era perfectă, trebuia să găsesc un punct de sprijin, şi acesta a fost prostia.

În acest moment prima maşină îşi încheie povestirea, se înclină adânc în faţa lui Genialon şi a celor de faţă, apoi se retrase cu modestie într-un colţ al peşterii.

P13