Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(16)

Basmul despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (3)
Odată, Marele Constructor Trurl a fost chemat de regele Sugrumunc al Treilea, Stăpânul Fierasiei, care a vrut să afle de la el cum poţi să ajungi perfect şi care sunt transformările de corp şi de suflet, absolut necesare pentru asta. Atunci Trurl i-a răspuns cam aşa:

— Mi s-a întâmplat să ajung pe planeta Legaria şi, cum procedez de obicei, oprindu-mă la un han, am hotărât să nu-mi părăsesc odaia până ce nu fac cunoştinţă pe îndelete cu istoria şi obiceiurile legarienilor. Era iarnă, afară bătea un vânt zdravăn. În clădirea mohorâtă nu mai era nimeni în afară de mine.

La un moment dat am auzit câteva bătăi în poartă. Am ieşit şi am văzut patru bărbaţi cu glugi pe cap, încovoiaţi sub greutatea unor saci negri de voiaj. Descărcându-i dintr-o brişcă blindată, au intrat în han. A doua zi, pe la prânz, din odaia vecină se auziră tot felul de zgomote care mai de care mai ciudate, ba de ciocane bătând fierul, ba de sticlă spărgându-se, apoi şuierături, hârâituri şi altele asemenea, iar peste toate astea un glas puternic de bas, strigând întruna:

— Mai repede, fii ai răzbunării! Mai repede! Treceţi elementele prin sită, uniform! Şi acum, în pâlnie! Laminarea! Daţi-mi-l încoace pe mufă-strâmbă ăsta, pe acest zgârie-tablă, suge-rugină, pe acest târâie-frâie, fiul iadului! Nici mormântul n-are să-l păzească de mânia noastră! Aduceţi-mi-l aici, cu creierii lui puturoşi, cu neuronii lui nebunatici, aşa, acum lungiţi-i nasul! Aşa, aşa, trageţi bine de el, ca să avem de ce-l apuca în timpul execuţiei! Suflaţi în foalele din dreapta, vitejilor! În menghină cu el, aşa, nituiţi-i fruntea de aramă! Aşa, încă o dată! Bine! Mai repede cu ciocanu' ăla! Hei! Acu' trageţi-l de strunele nervilor, ca să n-o şteargă aşa de repede ca ăla de ieri! Să simtă bine gustul de tortură, să simtă răzbunarea noastră! Aşa! Haideţi! Ha!

Şi striga aşa întruna, ţipa, urla cât îl ţinea gura, şi-i ţineau isonul doar suflarea foalelor şi loviturile ţiuitoare pe fierul nicovalei, după care se auzi deodată un strănut şi un răcnet mare de triumf, bufnind din patru gâtleje; ceva începu să foşnească dincolo de perete şi am auzit cum uşa se deschide; privind prin crăpătură, am văzut cum ies tiptil pe coridor nişte necunoscuţi şi, nu-mi veni să cred ochilor, i-am numărat, erau cinci. Au coborât pe scări, s-au închis în pivniţă, rămânând acolo multă vreme, iar spre seară s-au întors în odaia lor, erau din nou patru, şi era linişte la ei, de parcă i-ar fi înghiţit moartea. M-am întors înapoi la cărţile mele, dar toată povestea asta nu-mi dădea pace deloc şi am hotărât să n-am odihnă până n-o voi cerceta cu amănuntul. A doua zi, cam la aceeaşi oră, pe la prânz, iar se auziră ciocanele, iar începură să sufle foalele şi acelaşi bas înspăimântător începu să urle:

— Haideţi, fii ai răzbunării! Mai repede, vitejii mei electrişti! Desfăşuraţi-vă, ce mai staţi! Aşa, turnaţi acu' iod, turnaţi protoni! Puneţi-l aici mai repede pe mârşăvistul ăsta, bot-neşters, aşa-zis-filozof, răufăcător perpetuu, daţi-mi-l încoa' să-l apuc de năsoiul lui şi să-l trag, călcându-l, în moarte bruscă şi înceată! Hai, suflaţi în foale!

Apoi iar se auzi strănutul şi răcnetul, înăbuşite cu forţa, şi iar ieşiră cu toţii tiptil din odaie, şi numărându-i, din nou am găsit cinci, când au coborât în pivniţă, şi patru, când s-au întors. Văzând, aşadar, că numai aici pot să pătrund taina, m-am înarmat cu un pistol-laser şi, în zori de zi, am coborât şi eu în subterană. N-am găsit însă nimic în afară de tinichele strivite şi carbonizate, aşa că m-am cuibărit în colţul cel mai întunecat, acoperindu-mă cu o mână de paie. Am stat la pândă, până ce, pe la prânz, se auziră sus cunoscutele zgomote şi ţipete şi, ceva mai apoi, uşa se deschise şi patru legarieni l-au introdus pe al cincilea, legat cu frânghii.

Al cincilea era îmbrăcat într-un caftan de modă veche, zmeuriu, cu găitan la gât, şi căciulă cu panaş; rotunjor la figură, avea un nas cât toate zilele, iar gura, strâmbă de frică, mormăia ceva fără încetare. Ferecând uşa, legarienii, la semnul celui mai mare, îi rupseră prizonierului lanţurile şi începură să-l croiască straşnic pe unde se nimerea, urlând pe-ntrecute:

— Na, pentru prorocirea fericirii! Na, pentru perfecţiunea fiinţei! Şi asta, pentru reţeta existenţei! Pentru floarea de trandafir! Şi mai na, şi pentru un mod de viaţă egal tuturor! Şi pentru colectivitatea altruistă! Şi asta, pentru sufletul romantic!

Şi-l pocneau, şi-l trăsneau, de era să-şi dea duhul, dacă n-aş fi scos de sub paie ţeava pistolului-laser, semnalându-mi astfel prezenţa. Când se îndepărtară de victimă, i-am întrebat de ce chinuiesc astfel o persoană, care nu este nici tâlhar, nici un derbedeu aflat în afara legii, căci după găitanul de la gât şi după culoarea zmeurie a caftanului se vedea că era un soi de om învăţat. Ei se fâstâciră de-a binelea, tot aruncându-şi privirile către armele lăsate lângă uşă, dar când am apăsat mai tare pe trăgaci, ameninţându-i, au renunţat la intenţiile lor şi, lovindu-şi coatele, îl invitară pe cel mai mare, cu glas gros de bas, să vorbească în numele tuturor.

— Să ştii, veneticule – mi se adresă acesta – că aici n-ai de-a face cu niscaiva sadişti, maltretişti sau alţi degeneraţi ai neamului roboţilor şi, deşi groapa asta nu prea e un loc de cinste, ceea ce se întâmplă în ea este o treabă peste măsură de frumoasă şi lăudabilă!

— Frumoasă şi lăudabilă? – am sărit eu în sus. Ce-mi tot înşiri dumneata, legarian nesuferit? Doar am văzut cu ochii mei cum v-aţi repezit la zmeuritul ăla, călcându-l în picioare ca nişte ieşiţi din minţi! Tot uleiul v-a zburat din încheieturi de atâtea lovituri! Şi mai aveţi îndrăzneala s-o numiţi un lucru frumos?

— Dacă Străinimea Voastră o să mă tot întrerupă – zise vocea de bas – atunci n-ai să afli nimic, aşa că te rog să-ţi pui lacăt la gură, altfel o să-ntorc foaia. Bagă-ţi bine în cap, că aici ai de-a face cu cei mai de seamă fizicieni, cu cei dintâi ciberneri şi electrişti, într-un cuvânt, cu elevii mei, vigilenţi şi iuţi la minte, cei mai inteligenţi din întreaga Legarie, pentru că eu însumi sunt profesor al celor două materii de semne contradictorii, fondatorul recreatisticii omnigenerice, Vendeţius Ultoric Amenty, nume ce se explică prin faptul că eu am consacrat totul ideii de răzbunare, şi nume, şi prenume, şi supranume, şi toate celelalte. Până la moarte, împreună cu credincioşii mei discipoli, voi face totul ca să răzbun neamul legarienilor pentru ruşinea şi suferinţele sale. Pentru asta îl avem aici pe târâtura asta ticăloasă, în caftan zmeuriu, cu numele în veci blestemat de Malapuciu vel Malapuţius Chiflos, care i-a nefericit pe toţi legarienii hoţeşte şi intenţionat pentru totdeauna! Le-a stârnit în suflet apetitul pentru monstruozităţi, i-a înhăitat, i-a ticăloşit, i-a împicnit cum a vrut şi pe urmă el însuşi, temându-se de groaznicele urmări, s-a ascuns în fundul pământului cu atâta viclenie, că nu-l mai ajunge nicio pedeapsă!

— Nicidecum, Luminăţia Voastră Neştiută! Eu, totul... fără să vreau! N-a fost voia mea, altfel trebuia să fie... – spuse gemând şi stând în genunchi năsosul în haine zmeurii. Eu ascultam şi priveam, fără să înţeleg ceva, iar vocea de bas reluă:

— Varmoganţius, sufleţel iubit, dă-i una în scăfârlie rotunjelului ăstuia cu gura mare!

Şi imediat unul din fidelii discipoli execută ordinul, că se auzi până-n fundul pivniţei. Atunci am intervenit:

— Până la lămurirea lucrurilor interzic categoric orice maltratare, şi să ştiţi că nu mă joc cu pistolul, iar dumneata, profesore Ultoric Vendeţius, spune ce-ai de spus!

Profesorul bombăni uşor, apoi îşi umflă pieptul şi reluă solemn:

— Străine, ca să poţi înţelege ce şi cum s-a întâmplat spre marea noastră nenorocire şi de ce noi, cei patru aici de faţă, renunţând la viaţa lumească, am întemeiat ordinul micilor fierari înviaţi, ca să ne consacrăm restul zilelor noastre numai dulcei răzbunări, trebuie să-ţi dezvălui în câteva cuvinte istoria noastră, de la facerea lumii...

— Nu s-ar putea începe de undeva, mai aproape? – i-am zis, de teamă că o să-mi amorţească mâna sub greutatea ţevilor-laser.

— Nici gând, Străinimea Voastră! Ascultă dară, cu atenţie... Ştii bine că umblă tot felul de vorbe despre aşa-numitele feţe-palide, care au meşterit în retorte neamul roboţilor, dar orice minte învăţată ştie că asta e o minciună, adică un mit luat din altă parte... Pentru că, în realitate, la început a fost numai o Ceaţă Întunecată, iar în Ceaţa asta – Magnetismul, care a pus în mişcare atomi; rotindu-se, un atom lovea un alt atom şi aşa a apărut Străcurentul şi o dată cu el Prima Lumină... din care s-au aprins stelele, planetele s-au răcit şi în adâncurile lor au apărut Strămaşele, mici-mititele, iar din acestea s-au născut Strămaşinuţele, iar din acestea au apărut Maşinile Primitive din respiraţia Sfintei Statistici. Nu ştiau încă să socotească, în afară de "în doi timpi şi trei mişcări" şi "opt şi cu-a brânzei nouă", şi mai apoi, datorită Evoluţiei Naturale, au ajuns la "mii şi sute, toate slute", până ce s-au născut din ele Multistatele şi Omnistatele, iar din acestea din urmă a apărut Maimuţorobotul, iar din el, în sfârşit, strămoşul nostru, Automatus Sapiens...

Pe urmă au apărut roboţii de peşteră, mai târziu roboţii de păşune şi, când ăştia s-au înmulţit, au apărut statele. Roboţii antici produceau electricitatea dătătoare de viaţă, pe cale manuală, prin frecare, cu mare efort. Fiecare feudal avea câte o duzină de vătafi, iar vătafii aveau iobagii lor, şi unii îi frecau pe ceilalţi ierarhic, de jos în sus, pe scara societăţii, cât îi ţineau puterile. Şi efortul manual a fost înlocuit de maşină, atunci când Condelus Sifilacus a născocit frecătoarea, iar apoi Crupon din Pareza, prăjina de prins trăsnetele. În felul acesta a început epoca bateriilor, epocă aspră pentru toţi cei ce nu posedau proprietăţi personale acumulatorice şi soarta lor depindea de starea cerului, pentru că pe vreme frumoasă, neputând să mulgă norii, trebuiau şă-şi încropească rezerva de waţi, cerşindu-i unul câte unul. Greu era pe atunci, căci cine înceta să se frece sau să mulgă norii, acela pierea în mizerie din cauza descărcării definitive. Şi aşa îşi făcu apariţia un învăţat, din iad de neamul lui, un combinator-intelectual-perfecţionist, căruia în tinereţe, ca urmare a intervenţiilor satanice, nimeni nu i-a zdrobit căpăţâna în bucăţele şi ăsta a început să tot spună şi să expună cum că modurile tradiţionale, adică paralele, de efectuare a legăturilor electrice, nu sunt bune de nimic şi că trebuie să se facă după scheme noi, adică în şir. Căci dacă, într-un şir, unul se freacă, îndată îi încarcă pe ceilalţi, chiar pe cei mai îndepărtaţi şi atunci fiecare robot va stropi cu curent până la siguranţele superioare, aflate în nas. Şi aşa îşi tot înşira planurile, şi-şi demonstra electroaiele, că până la urmă i-a convins pe toţi să deconecteze vechile circuite paralele şi să aplice noua electrotehnică Chiflosiană. – În acest moment al excursului său, profesorul s-a lovit de câteva ori cu capul de pereţi, după care, dându-şi ochii peste cap, a grăit mai departe; aşa am înţeles de ce fruntea lui este năpădită de atâtea nemaipomenite cucuie. – Şi atunci, continuă el, unul din doi se băga sub masă, zicând: "De ce să mă frec eu, las' să se frece vecinul, că totuna e". Iar vecinul făcea la fel, dar în sens invers şi s-a produs o asemenea scădere de tensiune, că a fost nevoie să se pună deasupra fiecăruia nişte controlerişti intenţionaţi, iar deasupra acestora, alţii, superiori. Şi a venit atunci elevul lui Malupţius, pe nume Celzius Înşelaus, cu ideea ca fiecare să frece nu propria persoană, ci pe cel de alături, iar după el a venit Fafaţius Altruţius cu un plan de bătători-chinuitori, iar după aceasta a venit Macundrel Ciberoi, zicând că ar fi bine să se înfiinţeze cursuri locale de masaj şi cluburi, iar după el a apărut noul teoretician-electrician, Curupiel Gargazon, zicând că nu e bine să se mulgă norii cu forţa, ci să fie gâdilaţi uşor, adică să fie luaţi cu binele, până ce vor slobozi curentul, iar după el Rangoteus din Leyda, iar după el Crostofil Neutrus, care zicea să se facă nişte autofreci, numite şi lafrecate sau înfrecate, precum şi Râtoslav Cumofi, care, în afară de bătaie, a fost de părere să se frece orice s-ar nimeri, fie şi cu de-a sila. Din cauza atâtor diferenţe de opinii s-a ajuns la supărări, de la supărări la înjurături, de la înjurături la insulte, iar de la insulte la îngroparea lui Fareus Purdeflax, prinţul moştenitor al tronului Tăbloşilor, şi aşa a izbucnit războiul între cuproşii legarici, din neamul cuproamenilor, şi împărăţia legariană a laminatorilor la rece – şi a durat treizeci şi opt de ani, şi apoi încă doisprezece, pentru că spre sfârşit nu s-a putut distinge în grămada de moloz cine e deasupra şi au trebuit s-o ia de la început cu bătaia. Şi pentru toate incendiile şi mormintele, pentru necurentul general, pentru devatizare, pentru totala scădere a tensiunii vitale sau, cum o numea poporul, "malapuceală", pentru toate astea de vină a fost blestematul ăsta de târâtor, ieşit din fundul iadului, cu ideile lui trăsnite!!!

— Eu am avut intenţii cinstite! Vă jur, Laseritatea Voastră! Mi-am încordat mintea numai pentru fericirea generală, dorind numai binele! – începu să se tânguie în genunchi Malapuţius, de-i tremura năsoiul. Dar profesorul îl pocni o dată zdravăn şi continuă:

— Toate astea s-au întâmplat acum două sute douăzeci şi cinci de ani. Aşa cum uşor îţi poţi închipui, mult înaintea izbucnirii marelui război legarian, înaintea mizericiunii generale, Malapuţius Chiflos, după ce a dat la iveală o puzderie de lucrări teoretice, în care a băgat cu răutate tot felul de basme mincinoase, a murit, mulţumit de sine însuşi, ba chiar cu totul încântat de propria sa persoană, căci în testament a lăsat scris că nădăjduieşte să fie numit "Benefactorul Ultimativ al Legariei". Deci, când a venit momentul, n-am mai avut cu cine să ne judecăm, cui să-i prezentăm socotelile, de pe cine să smulgem încet tabla în fâşii. Atunci, eu, Străinimea Voastră, descoperind Teoria Duplicării, într-atât am studiat scrierile lui Malapuţius cât a fost nevoie ca să pot extrage din ele algoritmul, iar acesta, introdus în maşinuţa numită Recreator Atomarius, a fabricat ex atomis oriundum-gemellum un alt Malapuţius Chiflos, identic, dar în cazul acesta liber ales. Asta şi facem acum: în fiecare seară îl judecăm cum se cuvine în privinţa asta, iar când îl aruncăm în mormânt, a doua zi ne răzbunăm din nou pentru strâmbătatea făcută neamului nostru, şi aşa va fi mereu, în vecii vecilor!!

Cuprins de groază, i-am răspuns pe dată:

— Cred că domniile voastre v-aţi ieşit cu totul din minţi, dacă vă închipuiţi că acest cetăţean, cu totul nevinovat, pe care în fiecare seară, după cum aud, îl laminaţi la rece de atomi, trebuie să răspundă pentru fapte – las la o parte ce fel de fapte – ale unui învăţat care a murit de-a binelea, acum trei veacuri!

Dar profesorul răspunse:

— Atunci cine e acest îngenuncheat năsos, câtă vreme el însuşi se numeşte pe sine Malapuţius Chiflos? Cum te numeşti, canalie spurcată?

— Ma... Malapuţius... Chi... flos..., Absolutatea Voastră... – icni năsosul.

— Dar acesta nu-i acelaşi – i-am spus.

— Cum nu-i acelaşi?

— Păi, cu adevărat ai zis, învăţate profesor, că acela nu mai trăieşte!

— Dar noi l-am înviat!

— Poate pe un altul, aidoma, geamăn, dar nu acelaşi, identic!

— Dovedeşte-ne dumneata asta!

— N-am să dovedesc nimic – am răspuns, căci am aici, în palmă, o ţeavă de laser, şi, în afară de asta, ştiu bine, stimaţi învăţaţi, că invitaţia de a dovedi asta e plină de primejdii, căci neidentitatea identităţii recreaţia ex atomis individui modo algorytmico este vestitul Paradoxon Antinomicum, adică Labyrinthum Lemianum, descris în cărţile acelui laborofil numit şi Avocatus Laboratoris. Aşa că, fără dovezi, ci cu arma vă oblig să-i daţi drumul de îndată năsosului ăstuia şi să nu îndrăzniţi să treceţi la bisarea maltratării lui!!

— Mare mulţămită, Milosârdia Voastră!! – strigă cel îmbrăcat în caftan zmeuriu, ridicându-se în picioare. Uite aici – şi se bătu peste buzunarul umflat – aici am noi formule şi modele cu care-i pot ferici pe legarieni cu adevărat şi pe deplin; este un cuplaj, adică o legătură posterioară, nu lineară, care mi s-a strecurat din greşeală în calcule acum trei sute de ani!! Alerg îndată să pun în aplicare această mare noutate!!

Şi, într-adevăr, în ochii noştri, ai tuturor, încremeniţi, a şi pus mâna pe zăvor, dând să iasă. Atunci, am lăsat în jos mâna care-mi înţepenise pe armă şi întorcându-mă spre profesor, i-am spus:

— Îmi retrag pretenţiile – să facă domnia-ta ceea ce se cuvine.

Cu un strigăt scurt, se repeziră toţi patru asupra lui Malapuţius, îl trântiră la pământ şi-l tăbăciră bine, până-şi dădu sufletul.

Apoi, trăgându-şi suflarea, îşi încinseră caftanele, îşi îndreptară eşarfele sfâşiate, mi se înclinară cu răceală şi ieşiră unul după altul din văgăuna aceea, iar eu am rămas singur, cu greul pistol-laser în mâna tremurândă, plin de uimire şi melancolie.

Aceasta fu povestea plină de învăţăminte pe care, la cererea regelui Sugrumunc al Fierasiei, a spus-o constructorul Trurl, pe care regele îl chemase la el. Iar când monarhul îi mai ceru şi alte lămuriri cu privire la perfecţionarea nelineară, Trurl îi spuse:

— Aflându-mă pe planeta Ţambalia, am văzut urmările acţiunilor întreprinse în spiritul perfecţiunii. Ţambalierii aveau demult alt nume, cel de hedofagi, sau felixobali, sau mai pe scurt pur şi simplu fericiţii. Când am ajuns la ei, se aflau tocmai în Epoca Mulţimilor. Fiecare ţambalian, adică fericit, stătea în palatul lui, pe care i-l făcuse automatera (aşa numesc ei pe sclavele lor zornăitoare), cu miresme udat cu tămâie tămâiat, electric mângâiat, în aur şi argint înfăşat, prin nestemate tăvălindu-se, printre comori plimbându-se, în brocart înotând, de ducaţi tot sunând, cu garda pe uliţă, cu haremul în pivniţă, tot suflând în trâmbiţă, şi cu toate astea, oarecum ciudat de nemulţumit, ba chiar posomorât. Şi doar erau de toate acolo! Pe planeta aceea reflexivul "se" era tocmai pe cale de dispariţie, căci acolo nimeni nu se plimba, nimeni nu se hrănea din butelia de Leyda, nimeni nu se distra, nimeni nu se dragostea, ci un Plimbător îl plimba, Hrănitoarea îl hrănea, Distrătoarea îl distra şi nici să zâmbească nu putea, căci şi treaba asta o făcea în locul lui un automat special. Şi aşa, înlocuit în toate, cât se poate de bine, de către maşini, plin de ordine şi medalii, pe care automatele servile i le atârnau de gât câte cinci până la cincisprezece pe minut, năpădit de furnicarul auriu de maşinici şi maşinuţe care-l parfumau, îl masau, îi aruncau priviri galeşe, îi şopteau vorbe dulci la ureche, îi îmbrăţişau genunchii, îi cădeau la picioare şi-l sărutau fără-ncetare pe unde se nimerea, acel fericit vel hedofag vel ţambal se învârtea de colo-colo singur-singurel, în zgomotul îndepărtat al preaputernicelor Fabricătorii, care, învăluind în cerc tot orizontul, lucrau zi şi noapte, făcând să zboare din ele trenuri de aur şi gâdilitoare de lanţuri, bărbiţe şi papuci perlaţi, sceptre, mere, carete, epoleţi, spinele, făptele, pianole şi milioane de alte instrumente şi minunăţii, ce fac tot deliciul. Mergând pe drum, a trebuit să mă apăr de maşinile care-mi propuneau să-mi slujească, iar pe cele mai insistente le-am pocnit zdravăn, căci se ţineau de mine ca scaiul, vrând cu tot dinadinsul să-mi fie de folos; în sfârşit, reuşind să fug din calea lor, am ajuns în munţi şi am zărit acolo o cireadă mare de maşini turnate în aur, care astupau intrarea în peşteră, iar prin crăpătura unei stânci se vedeau ochii ageri ai unui ţambal, care fugise de fericirea generală ca să se ascundă tocmai aici. Văzându-mă, începură de îndată să mă maseze, să-mi facă vânt cu evantaiele, să-mi şoptească basme la ureche, să-mi sărute mâinile, să-mi propună tronuri şi m-am salvat numai datorită faptului că stânca ascunsă în peşteră s-a dat la o parte şi a binevoit să mă lase înăuntru. Acel ţambal era pe jumătate ruginit, dar destul de bucuros de acest lucru şi mi-a destăinuit că este ultimul înţelept dintre ţambalişti; nu era nevoie să-mi spună că bunăstarea jenează mai rău decât mizeria, când este exagerată, fiindcă înţelegeam şi sigur, căci ce se mai poate face oare, câtă vreme totul este posibil? Şi cum să alegi, când, înconjurată de prăpăstiile raiurilor, fiinţa inteligentă se tâmpeşte în această lipsă de alegere, afumată cu totul de îndeplinirea automată a visurilor? Am discutat cu înţeleptul acela, care se numea Trizuvius Bucăţoi, stabilind că aici e nevoie de mari învelitori şi de un Complicator-Deperfector Ontologic, altfel suntem la un pas de pieire. Încă demult, Trizuvius născocise o complicătorie, ca mod de uşurare a existenţei; atunci l-am scăpat de greşeala care consta în aceea că el voia pur şi simplu să îndepărteze maşinile cu ajutorul altor maşini, adică devoratoare, zgândăritoare, chinuitoare, strivitoare, smulgătoare şi bătătoare. Aceasta n-ar fi fost altceva decât gonirea diavolului cu ajutorul Satanei şi totodată o simplificare şi nu o complicătorie; istoria, după cum se ştie, nu este reversibilă şi nu există altă cale spre frumoasele vremuri de altădată, decât prin visuri şi închipuiri.

Am pornit apoi împreună cu el prin câmpia cea mare, toată presărată cu ducaţi, că te cufundai în aur şi, gonind cu băţul droaia de nesuferite fericitoare, zărirăm nişte ţambali-hedofagi zăcând ameţiţi de atâta electrobeţie, complet răsfăţaţi, sughiţând uşor; la vederea acestei dezvoltări prea dezvoltate şi exagerări prea exagerate, ni se rupea fiecăruia sufletul de compătimire şi de jale. La rândul lor, alţi locuitori ai autopalatelor se porneau pe cibercerturi şi tot felul de ciudate nebunii, unii aţâţau maşinile între ele, alţii spărgeau cele mai preţioase vaze şi alte asemenea comori, căci nu mai puteau suporta să fie înconjuraţi de atâtea frumuseţi, trăgeau cu tunul în briliante, ghilotinau urechierele şi porunceau ca diademele să fie trase pe roată sau se ascundeau pe sub streşini şi acoperişuri fugind din calea vieţii prea dulci, ori cereau maşinilor să-i fărâme pe rând sau pe toţi deodată. Dar nimic nu era de folos, căci toţi piereau de atâtea mângâieri, deşi fiecare în alt mod. L-am sfătuit pe Trizuvius să nu oprească pur şi simplu făbricătoria, căci a nu îndulci îndeajuns este la fel de rău ca a îndulci peste măsură, dar el, în loc să lucreze din plin la complicătoria ontologică, se apucă să arunce în aer automaterele. Foarte rău a procedat, căci sărăcia începu să-şi arate colţii, dar el n-o mai apucă, fiindcă năvăliră, nu se ştie de unde, asupră-i, o întreagă turmă de autocochete, nişte flirtiere şi seducătoare se lipiră de el, sugându-l cu totul, îl împinseseră în sărutătorie, îl ameţiră cu îmbrăţişătoarele, orbindu-l şi ţintuindu-l de-a binelea, că până la urmă pieri de atâtea nemăsurate mângâieri, strigând "ajutor" şi rămase în pustiu, acoperit cu o movilă de ducaţi, în armura lui prea scurtă, pârlită de pasiune mecanică. Aşa se întâmplă cu înţeleptul acesta nu prea înţelept, o, rege – încheie Trurl, dar când văzu că nici aceste vorbe nu-l satisfăcură pe Sugrumunc, îi zise:

— Atunci, la drept vorbind, ce doreşte Maiestatea Voastră?

— Constructorule! – răspunse regele. Ziceai că poveştile tale sunt pline de învăţăminte, dar eu nu văd deloc aşa ceva. Recunosc că sunt nostime şi de aceea vreau să mi le povesteşti mai departe, şi asta fără întrerupere.

— Maiestate! – continuă atunci Trurl. Doreai să afli de la mine ce este perfecţiunea şi cum poate fi atinsă, dar te-ai arătat inaccesibil pentru ideile şi învăţămintele profunde, de care sunt pline istoriile mele. Doreşti, într-adevăr, să te distrezi, dar nu să înveţi câte ceva – iar când mă asculţi, cuvintele pe care ţi le sădesc câte puţin în minte acţionează şi vor acţiona asupra ta asemenea unei mine cu acţiune întârziată. Păstrându-mi speranţa, îngăduie-mi deci să-ţi prezint o întâmplare aproape adevărată, încurcată şi neobişnuită, care, poate, fi-va de folos şi Consiliului Tău de Coroană.

P15