Despre vinovăție

Există o formulă pe care o folosesc toţi mafioţii din politică, indiferent de partidele din care fac parte şi care sună aşa: „orice om este nevinovat până când justiţia va decide altfel”. Cu alte cuvinte Fenechiu, să zicem, până să fie condamnat a avut toată îndreptăţirea să rămână ministru şi să se comporte ca şi cum chiar ar fi fost nevinovat.

Realitatea este cu totul alta: orice om este nevinovat până în momentul în care a comis fapta. Chiar dacă o armata de avocaţi unşi cu toate alifiile intră în acţiune şi omul este achitat, tot vinovat este şi asta o ştie el însuşi foarte bine. Iar dacă fapta lui s-a soldat cu victime, acelea ştiu şi ele cum stau lucrurile.

După cum se vede, există două planuri diferite ale discuţiei despre vinovăţie. Unul este cel care ia în calcul exclusiv setul de legi care compun Codul Penal. Pe criteriul asta, omul nu este vinovat dacă a comis fapta, ci dacă acuzatorii lui dovedesc că a săvârşit-o. De exemplu, cel care a omorât pe cineva şi a ştiut să-şi şteargă urmele atât de bine încât, chiar dacă este suspect, nu se poate găsi nicio probă, sau probele sunt desfiinţate de avocaţi iscusiţi, acel individ, cum spuneam, este considerat nevinovat. Mai mult decât atât, s-a ajuns până acolo încât împotriva cuiva să existe probe zdrobitoare care să-i stabilească vinovăţia, dar acele probe să nu fie admise în instanţă pe motive care n-au nicio legătură cu fapta - celebrele chichiţe procedurale. Un astfel de om este declarat nevinovat şi poate merge cu fruntea sus între semenii lui. Numai că el este nevinovat doar relativ la Codul Penal.

Al doilea plan de discuţie ia în calcul vinovăţia absolută, adică aceea pe care o cunoaşte foarte clar conştiinţa făptuitorului. Cel care a omorât ştie exact că a făcut lucrul asta, la fel cel care a furat, cel care a înşelat etc. Şi aceea este vinovăţia care contează, deoarece ea este cea conformă cu adevărul. 

La noi, ca şi în alte părţi, o sumedenie de oameni corupţi au ocupat structurile de putere şi din acele poziţii comit fapte care-i transformă în vinovaţi. Neavând conştiinţă, pe ei nu-i afectează vinovăţia de tipul al doilea. Ei sunt interesaţi exclusiv de efectele primului tip de vinovăţie, pentru că ea îi poate duce la puşcărie. Pentru a obţine verdictul „nevinovat” din partea judecătorilor, ei sunt gata să comită alte fapte condamnate de Codul Penal (şi, bineînţeles de Codul Moral, cel pe care ei nu l-au citit niciodată). Dacă nu pot influenţă instanţele, ei angajează avocaţi care se dau peste cap să găsească vicii procedurale şi să obţină amânări peste amânări. Şi, după cum s-a văzut, nu de puţine ori strategiile astea au succes. Carevasăzică, vinovaţii de primul tip s-au transformat în nevinovaţi, cu toate că ei au comis cu adevărat faptele pentru care au fost acuzaţi.

După mine, aici este ceva putred. Vinovăţia absolută şi cea relativă ar trebui să fie una şi aceeaşi, lucru care nu se întâmplă nici la noi şi nici aiurea. Dar dimensiunea diferenţei dintre cele două este o măsură a gradului de civilizaţie la care a ajuns o societate.