Secretul Pădurii Bătrâne (15)

Coşmarurile

   Să fi fost fumul incendiului sau alte cauze necunoscute, Benvenuto căzu la pat. Procolo aduse un medic, care-i găsi ceva la plămâni, consideră răul îngrijorător şi prescrise un medicament. În după-amiaza aceleiaşi zile, doctorul se-ntoarse să-i facă băiatului o injecţie ca să-i scadă febra.

  În seara aceea ploua. Colonelul îl întovărăşi pe doctor până la uşă. Ziua se sfârşise. Din codrul dimprejur bezna ieşea adunându-se în jurul casei. Doctorul, ieşind afară, privi în jur bănuitor.

   

    — Un loc umed, remarcă el dând din cap.

    — Da, confirmă Procolo, într-adevăr e puţin cam umed. Cum îi e băiatului?

    Doctorul se şi urcase la volan.

    — Băiatul ăsta, răspunse gânditor, băiatul ăsta, hm, să sperăm că bine.

   Maşina o porni spre vale cu farurile aprinse. În întuneric, figura colonelului, rămas pe loc în prag, era impenetrabilă.

     La orele 22 Benvenuto zăcea amorţit de febră. Pe lampa mică, Vettore aşezase o hârtie albastră ca să atenueze lumina. Peste casă se aşternuse o linişte adâncă; se auzea doar, nedesluşită şi îndepărtată, eterna voce a pădurii în respiraţia ei puternică. Dar la ora aceea în camera lui Benvenuto începu să se audă un zgomot sec, ca al unui animal care rodea tavanul, chiar deasupra patului băiatului. Benvenuto privi atent, dar nu văzu decât cele patru grinzi obişnuite, goale, care susţineau tavanul.

    — E un şoarece, spuse Vettore, care şedea într-un colţ.

    — Cheamă-l pe unchiu' un moment, îl rugă băiatul, cu o voce slabă.

    Vettore se duse să-l cheme.

   — Ar trebui să-ncerci să dormi la ora asta, dacă vrei să-ţi treacă febra, spuse Procolo, abia intrat în cameră.

    — Unchiule, e un şoarece care roade, auzi-l, făcu Benvenuto, el nu mă lasă să dorm.

    Colonelul ascultă, dar nu se mai auzea nimic. Şoarecele se oprise.

    — Nu aud nimic, spuse Procolo, aici nu există şoareci. E febra, asta-i, ar trebui să dormi.

   Colonelul ieşi, închizând încet uşa. Atunci şoarecele începu iarăşi să roadă cu un pârâit sec.

   — Unchiule! strigă Benvenuto, cu toată vocea pe care o avea. Unchiule, întoarce-te o clipă.

   Dar colonelul nu-i răspunse.

  Mai târziu, băiatul căzu într-o toropeală adâncă şi Vettore se duse să se culce. Colonelul rămase încă treaz în birou.

   Puţin înainte de miezul nopţii se auzi un semnal inexplicabil al coţofenei şi după cinci minute iată pe cineva care, toc-toc, bătea la poarta de intrare.

   Colonelul coborî la parter în mână cu o lanternă electrică şi rămase puţin nesigur în dosul uşii, strângând clanţa. Apoi se hotărî să deschidă.

   Erau cinci coşmaruri. Unul avea un imens cap gelatinos care părea la fiece moment că se destramă, făcând feţe îngrozitoare. Un altul purta pe gât un cap de viţel jupuit precum cele atârnate în măcelării. Al treilea avea o figură omenească, străbătută toată de zbârcituri, închisă într-o idioţenie fixă. Ceilalţi doi nu aveau propriu-zis cap şi-şi schimbau mereu forma.

  Colonelul abia apucase să întredeschidă uşa că vizitatorii se strecurară înăuntru îndreptându-se spre scară.

    — Ce-i asta? Cine sunteţi? întrebă sec Procolo, deloc speriat.

   — Ssst! şopti primul coşmar, cel cu capul gelatinos, făcându-i cu un fel de mână semn să tacă. Suntem coşmarurile pentru băiatul bolnav.

   Colonelul nu păru mirat şi, arătându-le drumul cu lanterna electrică, merse înaintea celor cinci umbre până în pragul camerei lui Benvenuto. Deschise uşa, le băgă înăuntru. Apoi o închise şi rămase rezemat de ea să asculte.

    Coşmarurile se aşezară în jurul patului lui Benvenuto, mişcându-şi membrele superioare. La lumina micii lumânări de ceară, aprinsă pe noptieră, făceau pe perete umbre imense, halucinante. Dar băiatul era cufundat în toropeală.

    După ce aşteptase zadarnic câteva minute ca să-i ajungă dinăuntru vreo voce, Procolo coborî la parter şi, stingând lanterna, începu să se-nvârtească nervos pe pajişte.

    Curând atenţia îi fu atrasă de un strigăt straniu şi prelung de păsări, care venea dinspre un grup de brazi de la marginea pajiştii. Curios, se apropie şi la lumina palidă a stelelor recunoscu că ajunsese la un fel de rotondă naturală caracteristică, unde Morro pusese cândva să se facă o bancă de lemn, acum complet putrezită.

    Judecând după intensitatea sunetului, vreo douăzeci de păsări mari trebuie să fi fost cocoţate pe brazii din jur. Şi colonelul, după timbrul vocilor, crezu că-i vorba de ciori, mierle, bufniţe şi coţofene, sau cel puţin mare parte din ele.

    Strigătul confuz slăbi din ce în ce până când se făcu tăcere. Atunci se auzi vocea unei bufniţe, extraordinar de solemnă.

    — Dacă ţipaţi mereu aşa, le mustră pasărea, voi fi obligată să întrerup şi de data aceasta şedinţa şi aşa nu vom termina niciodată. Apoi făcu o lungă pauză şi reluă: Aveţi răbdare, încă vreo câteva minute. După interogatoriul ultimului martor, vom putea în sfârşit clasa acest proces.

   — Deci tu, adăugă bufniţa, adresându-se în mod evident unei anumite fiinţe, deci tu ai spus că măsurarea cu stadiul telemetric nu era decât un pretext criminal?

   — Uite cum continui să mă-nţelegi greşit, răspunse vocea plângăcioasă a unei păsări pe care Procolo nu fu în stare s-o recunoască. De ce vreţi să mă faceţi să spun ceea ce n-am spus? Declarasem doar atât: că măsurarea făcută de Procolo mi se părea inexplicabilă. Şi dacă apoi…

   — De ajuns, întrerupse cu ton autoritar bufniţa care, în mod evident, prezida adunarea. Ţi se părea inexplicabilă pentru un singur motiv: pentru că nu putea avea nici o explicaţie. Ce-i păsa lui Procolo să ştie distanţa între doi copaci în inima pădurii şi, pe deasupra, luaţi la întâmplare? Trebuie să fii orb, spun eu, pentru…

   — Era o încercare, interveni atunci o pasăre străină de interogatoriu (spre marea lui surprindere, colonelul recunoscu imediat vocea coţofenei-paznic). Era o simplă încercare a binoclului pe care domnul Procolo îl folosea pentru prima dată! Dacă, prin ipoteză absurdă, el ar fi vrut efectiv să-l părăsească pe copil, ce nevoie avea să recurgă la un pretext atât de stupid? Trebuie să fii răutăcios, spun eu, ca să…

   — Mai întâi de toate nu-ţi permit să mă imiţi, izbucni înveninată bufniţa (se auzi că-şi scutură cu furie penele)… Şi apoi, renunţă la „domnul”, când vorbeşti despre un om ca Procolo. In al treilea rând, apărarea ta e puerilă, ca să nu spun ceva mai rău, cu toate scuzele pe care ai încercat să le găseşti.

   În acest punct bufniţa respiră adânc, apoi reluă cu o intonaţie gravă:

   — Astfel, domnilor, acest proces s-a sfârşit şi totul a fost făcut cu scrupulozitate. Ei bine, continuă după o pauză, afară de puţine amănunte nesemnificative, cele 152 de mărturii au fost de acord şi ne autorizează să afirmăm că măsurarea cu stadiul nu a fost decât un pretext viclean, repet, viclean, ca să-l abandoneze pe băiat. Şi de ce oare, urmă cu ton şi mai autoritar bufniţa, de ce oare a vrut Procolo să-l părăsească pe băiat? Ca să fie mai liniştit? Ca să aibă tihnă să se joace? Ca să mediteze în singurătate? Nu. Oricâte eforturi s-ar face, e imposibil să găseşti explicaţii cinstite. Şi de aceea îl condamnăm pe Procolo: băiatul a fost părăsit ca să moară de foame!

   Voci confuze de jur împrejur subliniară fraza şi se auzi îndelungă agitaţie pe ramuri. Colonelul asculta, nemişcat, rezemat de un trunchi. Înainte ca bufniţa să fi fost gata să reia cuvântul, coţofana-paznic mai îndrăzni să intervină:

    — Regret că am venit la aceste adunări doar în ultimul timp. Altfel, aş fi găsit eu un mijloc să fac să înceteze acest proces idiot. Ce rost poate avea o asemenea sentinţă? Ce vă pasă de ce face… O tăcere de cimitir primi cuvintele coţofenei care se întrerupse, fără voie, tulburată. Apoi bufniţa spuse cu severitate:

   — Mă mir de uimirea ta. Dacă păsările de zi, ca una dintre cele prezente, îşi părăsesc cuibul pentru a petrece noaptea aici să discute, trebuie să existe un motiv serios. Cu toţii ştim că o sentinţă de condamnare nu va putea fi niciodată executată: din nenorocire, până acum nu putem exercita asupra oamenilor constrângeri de acest fel. Nu ne facem iluzii. Dar onoarea Pădurii Bătrâne ne stă la inimă şi în judecata noastră e mult mai multă semnificaţie decât îţi închipui tu. Procese ca acestea se-ntâmplă foarte rar, şi totuşi să nu crezi că se fac degeaba. Ceva din sentinţă va rămâne totuşi şi, cine ştie, poate îşi va face simţită importanţa prin scadenţa ei lungă.

    — De altfel, adăugă bufniţa cu un timbru sepulcral, sentinţa noastră, direct sau indirect, ar putea chiar să ajungă la urechile lui Procolo. Nu m-aş mira nici dacă el însuşi ar fi auzit cuvintele noastre, ascuns după unul din copacii aceştia. Lucrul însă nu ne interesează. Aici tăcu şi scoase un suspin. Domnilor, şedinţa s-a sfârşit. În întuneric, bătăi largi de aripi porniră din copaci, îndreptându-se în toate direcţiile. Câteva minute, mici ramuri uscate, mişcate de păsări, căzură pe pământ mereu mai rare, până când se făcu din nou tăcere. Atunci Procolo o porni spre casă.

   Abia întors acasă, colonelul se retrase în biroul său, aprinse lampa şi se aşeză la masa de scris. (Ajungea până la el, prin pereţi, zgomotul încet al şoarecelui care rodea.)

   Atunci cineva chemă în spatele lui, în şoaptă:

   — Procolo, colonele.

   Era o voce neclară dar fermă, cu rezonanţe misterioase.

  — Ce e? întrebă colonelul, întorcându-se dintr-odată; şi nevăzând pe nimeni, înţelese că fusese umbra sa, o umbră diformă care se-nălţa până în tavan.

   — Colonele! spuse umbra, te-am urmat de când erai copil, nu te-am părăsit nici măcar când dormeai, am făcut cu tine marşuri lungi, am călătorit alături de tine în galop. Şi când tu nici nu te gândeai măcar, eu te întovărăşeam cu credinţă. Mă ridicam dacă tu voiai să te ridici, ţi-am făcut întotdeauna voia şi spune-mi dacă m-am plâns vreodată. Apoi, într-o zi, ţi-ai părăsit uniforma; şi regretam, ştii, să nu mai port sabia aceea agăţată la soldul meu… Şi totuşi, am ascultat în tăcere. Iţi aminteşti, Procolo, nu-i aşa?

   — O fi, făcu colonelul, dar ce vrei să spui cu toate astea? Unde vrei să ajungi?

   — Ai dreptate, murmură umbra, e mai bine să vorbim clar: voiam să-ţi spun că trebuie să te părăsesc.

    — Să mă părăseşti? Ce-ai spus?

    — Trebuie să te părăsesc, repetă umbra, trebuie să plec, pentru că te-ai dezonorat.

   — Dezonorat? izbucni colonelul. Vrei să spui poate din cauza procesului din pădure? E oare posibil să iei în seamă o astfel de comedie?

    — Că au fost păsări sau oameni, nouă, umbrelor, puţin ne pasă, explică umbra. Procesul s-a sfârşit cu condamnarea ta. S-ar putea ca noi să fim puţin formaliste, dar crede-mă, nu sunt lucruri de glumă. Eu sunt umbra colonelului Procolo şi aşa vreau să rămân. Am rămas aceeaşi de altădată, dar tu, dimpotrivă, te-ai schimbat mult. Suntem prea deosebiţi acum, ca să putem continua împreună. Regret şi eu, crede-mă, sunt 56 de ani de când suntem uniţi; e o viaţă întreagă, se poate spune; nu-i uşor să uiţi. Dar acum s-a sfârşit!

    Procolo nu spuse nimic.

   — Mă voi întoarce la bătrâna cazarmă, ştii? urmă umbra după câteva clipe de tăcere. Voi regăsi vechiul nostru regiment, par vremuri atât de îndepărtate. Va trebui să mă ascund într-un colţ întunecat şi voi merge la plimbare doar noaptea, ca să nu mă vadă nimeni. Da, îmi va fi ruşine să fiu întrebată: „Umbră, ei, umbră, unde-ţi este stăpânul? Unde a rămas domnul colonel?” „Domnul colonel a murit, ar trebui să răspund, da, asta ar trebui să răspund, sabia lui a fost mâncată de rugină şi despre el e mai bine să tăcem.” Jur că regret că te las singur, mai spuse umbra, dar vina este şi a ta. Lasă-mă pe mine s-o spun:  Procolo, ţi-ai făcut întotdeauna duşmană lumea, nu-i nici un câine care să te ajute, ţi-ai făcut un gol în jur, ai semănat pretutindeni gerul…

   — Taci! o întrerupse colonelul. Nimeni n-a îndrăznit vreodată să-mi vorbească astfel. Dacă vrei să mă părăseşti, atunci du-te, fără să mă mai plictiseşti.

   Într-adevăr, umbra plecă. Procolo, care nu credea că e posibil, nu se-ngriji să privească. Când în sfârşit se întoarse, umbra dispăruse şi lumina trecea prin corpul său ca şi cum ar fi fost de sticlă.

   Sări în picioare dintr-odată, privi în jur cu îngrijorare, bâlbâi câteva cuvinte trunchiate. Apoi alergă spre uşă, ieşi căutând parcă ceva, în mână cu lanterna de buzunar. „Aşteaptă! Aşteaptă!” striga cu o voce răguşită. Şi văzu pe ultimele trepte umbra care cobora, cu demnă ţinută militară, întinzându-se de-a lungul zidurilor; o sabie lungă îi atârna la şold.

    Era prea târziu ca s-o mai ajungă. Procolo o văzu trecând pragul şi lăsând uşa deschisă, confundându-se cu noaptea.

     Atunci el se duse la fereastra cea mai apropiată, deschise geamurile şi strigă în întuneric:

     — Întoarce-te măcar să-nchizi uşa!

    Dar bineînţeles că umbra îşi continuă drumul. Cuprins de oboseală, colonelul se rezemă de pervaz, îşi trecu o mână pe frunte, cu ochii ficşi în pământ; simţi de jur împrejur tăcerea apăsătoare a casei bătrâne, grea de rezonanţe enigmatice, lăsă timpul să treacă încet, timpul minunat care creşte din oră în oră, înghiţind fără răgaz viaţa, şi acumulează cu răbdare anii, devenind tot mai imens.

   În momentul acela Benvenuto se trezi din amorţeală. Deschizând încet ochii, rămase o clipă aproape prostit, văzând cele cinci arătări înspăimântătoare care se agitau în jurul patului său. Apoi se ridică să şadă cu greu, sprijinindu-se în braţe. Coşmarurile se agitară, luară atitudinile cele mai groaznice, etalându-şi toate vicleniile lor profesionale. Şoarecele întrerupse lucrul.

    — Uite cine vine să mă caute, chiar aşa spuse Benvenuto, gâfâind din greu. Nu v-aţi lăsat aşteptate… Prima dată, acum trei ani, m-aţi speriat, dar acum renunţaţi. Multe lucruri s-au schimbat de atunci. Puteţi să mă lăsaţi în pace… Tu, viţel odios, îmi amintesc, voiai să mă muşti de spinare, apoi a venit lumina zorilor şi ţi-a fost ţie frică… Duceţi-vă, sunt bolnav, ar trebui să vă fie ruşine… Încercaţi, dacă aveţi curaj, la unchiul meu, Sebastiano, mergeţi acolo în camera lui… Dar lăsaţi-mă să respir!… Daţi-vă la o parte, vă spun! Oricum nu mă voi teme! Laşilor, doar fiindcă sunt bolnav!

   Chiar atunci se deschise uşa. Apăru colonelul Procolo; palid ca un giulgiu. Privirile îi erau schimbate, gura avea o altă cută, chiar şi ridurile păreau să formeze pe chipul lui desene noi.

    Nu mai era colonelul de acum o lună, nici măcar cel care fusese văzut, pe 21, în luminiş. Rămase câteva clipe nemişcat, fixându-l pe copil, apoi făcu un gest furios spre coşmaruri.

    — Afară, pentru Dumnezeu, afară! urlă cu voce tăioasă. Afară de-aici, canalii ce sunteţi!

   Aşteptă până ce ieşiră din cameră, apoi baricadă uşa şi le întovărăşi până la poarta casei.

    — Afară de-aici, afară imediat, repetă deschizând canaturile.

    Coşmarurile alunecară în noapte.

    Cu mica lampă în mână, Procolo rămase câteva clipe pe loc, parcă pentru a se odihni puţin. Trecură trei minute de tăcere. Apoi în casă pârâi din nou zgomotul făcut de şoarecele care rodea.

     Colonelul tresări vădit. Luminându-şi calea cu lămpiţa, în mare viteză, de parcă cineva ar fi fugit după el, intră într-o odăiţă plină de unelte vechi, luă un ciocan mare, urcă scara sărind câte două trepte deodată. Ajunse astfel la mansardă, deasupra camerei lui Benvenuto. Era un coridor dreptunghiular, complet gol. Colonelul închise uşa după el.

    Conul de lumină al lămpii se roti rapid pe podea până ce se opri în josul unui perete, unde podeaua de scânduri avea o gaură largă. Acolo era şoarecele şchiop, cel cunoscut de băiat, ocupat să scoată o grindă. Cum îl recunoscu pe colonel, animalul întrerupse lucrul.

    — Lată-mă aici, cum te anunţasem, spuse, în curând grinda va fi tăiată şi ea se va prăbuşi. Am luat bine măsurile. Va cădea chiar în mijlocul patului, drept în capul lui.

    Se auzi respiraţia colonelului în întuneric, o respiraţie agitată şi enervată. Apoi vocea sa, plină de furie, într-un ton minor, asemănător cu un zgomot de lanţuri.

   — Gata cu infernul acesta! gemu el. Doamne, Dumnezeule! Şi cel de jos de acolo care moare! Acum, bestie, te ucid, vreau să isprăvesc cu povestea asta.

   — Dar tu ai fost cel care m-a lăsat… bâlbâi şoarecele sărind afară din gaură şi fugind prin cameră.

   — A, eu te-am lăsat? îl batjocori colonelul şi, aplecându-se deodată, izbi cu o lovitură de ciocan în şoarece, cu elan furibund, spărgându-i ţeasta ca pe o nucă. Lovitura răsună în toată casa.

   Podelele, mobilele, acoperişul, ferestrele, scândurile scării, până şi lemnele de foc îngrămădite în bucătărie, scârţâiră prelung.

   În ziua următoare lui Benvenuto îi merse şi mai rău. Doctorul, venit de două ori, seara lăsă să se-nţeleagă că de-acum încolo ştiinţa nu mai avea prea multă putere.

   Colonelul nu stătu decât câteva minute, în diverse reprize, în camera bolnavului. In rest, rămăsese închis în birou, nemişcat în fotoliul său, cu o carte în mână, încercând să citească.

   Pe seară, Benvenuto căzu într-o toropeală adâncă. Afară ploua. Procolo, după cină, se retrase din nou în camera sa de lucru, aprinse lampa pe birou şi rămase aşezat, fără a lăsa în jurul trupului său nici cea mai palidă umbră.

    Aproape două ore colonelul nu se mişcă niciun milimetru.

    Doar pieptul îi sălta încet în sus şi în jos, făcând să scârţâie cămaşa apretată.

    Deodată, spre orele 22,30, Procolo sări în picioare parcă sub impulsul unei idei subite. Coborând la parter, ieşi afară şi-l strigă de două-trei ori pe Matteo. Cum vântul nu-i răspunse, colonelul păru liniştit şi fugi să-şi ia impermeabilul.

    În noaptea adâncă, fără a folosi lămpiţa, probabil pentru a nu dezvălui că umbra îl părăsise, Procolo merse în Pădurea Bătrână să-l caute pe Bernardi. Abia ajunse la marginea bătrânei păduri, că Bernardi îi ieşi înainte ca prin minune.

    — Mă cauţi, colonele? întrebă duhul.

    — Benvenuto e pe moarte, spuse colonelul. Mi-a trecut prin minte ceva; voi, duhurile, n-aţi putea face ceva? Nu aveţi oare vreun leac?

   — Depinde, răspunse Bernardi. Oamenii mor uneori pentru că trebuie să moa- ră; sunt legi care nu se pot anula. Dar dacă e cum spui… Înţeleg… E un copil… Da, noi, duhurile, ştim ceva despre aceasta; o rămăşiţă a vechii noastre puteri. Da, noi am putea încerca…

    — Atunci încercaţi, pentru Dumnezeu, îl întrerupse colonelul.

    — Încet, şi tu ce ne dai?

    — Ce să vă dau? Cere tu!

   — Vrem ca tu să ne laşi în pace, îi răspunse duhul după o pauză, asta vrem, pur şi simplu. Ca tu să nu ne mai tai nici măcar un ram, şi mai ales să ne scuteşti de îngrozitoarea sclavie a strângerii lemnelor.

   — Şi atunci, la ce-mi serveşte pădurea? Toţi copacii aceştia să nu-mi mai dea nimic? Să mă ştiu proprietar şi atât, asta-i singura satisfacţie?

    — Tu ai cerut, aminteşte-ţi, făcu liniştit Bernardi.

  Cei doi rămaseră muţi în întuneric, unul în faţa celuilalt, sub răpăitul ploii. Bernardi fu acela care rupse tăcerea.

    — Colonele Procolo, aş vrea să plec. Ce ai hotărât?

   — Ştii şi tu ce am hotărât, murmură celălalt privind într-o parte. Iată cuvântul meu, şi-i întinse mâna lui Bernardi. Apoi plecă, puţin adus de spate, întorcându-se spre casă.

  Merse vreo sută de metri. Apoi privi în jur cu bănuială şi, cum fu sigur că Bernardi nu-l putea vedea, aprinse lampa îndreptând-o spre el însuşi. Atunci, cu o extraordinară încetineală, ca şi cum prin grabă ar fi riscat să compromită o minune preţioasă, întoarse capul să privească în spate.

   Colonelul văzu că umbra lui se întorsese. Da, chiar ea era, nu-ncăpea îndoială, era obişnuita, binecunoscuta umbră a lui Sebastiano Procolo. Ea se lipea cu precizie la picioarele sale, adera cum trebuie la sol.

   Colonelul o privi cu ochi strălucitori, dar, ca să nu-i dea satisfacţie, îşi înfrână surâsul care-i urcase pe buze, stinse lumina şi-şi reluă drumul.

  Până aici e arătată povestea. Ce au făcut apoi duhurile ca să-l vindece pe Benvenuto, acesta e un mister absolut. Nici el, nici noi şi nimeni alcineva nu va putea probabil s-o ştie vreodată.

   Când Benvenuto era încă bolnav, micul autocamion duse ultima provizie de lemne strânsă de duhuri în pragul Pădurii Bătrâne. Din ziua aceea locul rămase gol. Puterea lui Sebastiano Procolo asupra duhurilor pădurii se sfârşise. Chiar şi jos în vale, unde murmuraseră atâta, intuiră că lucrurile nu mai mergeau ca înainte. Sinistra faimă a ofiţerului, pe care mulţi îl crezuseră înzestrat cu puteri oculte, se schimbă în indiferenţă. La începutul iernii, jos în Fondo, uitaseră aproape de stăpânul Pădurii Bătrâne. Părea că Procolo era deja o fiinţă nesigură, care trăise în vremuri îndepărtate. Nu mai ieşea din numele său, pronunţat în public, acel nimb de teamă şi de ger. Până atunci lumea preferase să vorbească puţin despre el (nu se ştie niciodată, se spunea, ce e-n stare să facă un asemenea om), dar tocmai de aceea se gândeau deseori la el, mai ales în orele înserării. Acum, în schimb, se găsea câte cineva care îndrăznea chiar să glumească pe socoteala lui Procolo şi-l descria în mod public ca pe un om îngâmfat şi rău.

    Se poate ca despre toate acestea Procolo să fi fost informat (în diverse alte ocazii el dăduse dovadă de o sensibilitate ieşită din comun). Se ştie în orice caz că după boala lui Benvenuto plimbările colonelului prin Pădurea Bătrână se făcuseră tot mai dese.

Dino Buzzati

Cap1 Cap14 Cap16