O poveste a lui Silviu Genescu

Adio, Lizette!

Era o ploaie lentă, lipsită de agresivitatea averselor neaşteptate din vară, dar ştia să macine. Dacă nu s-ar fi ghidat după busolă, locotenentul ar fi putut jura că mergeau în cerc de trei zile. Şi în plus, pădurea părea fără sfârşit, ca o emanaţie confuză şi apăsătoare. Decorul era mereu acelaşi: copaci gârboviţi de ploaie, umbre şi forme estompate de valul de apă care se scurgea din cerul cenuşiu. După ce-şi îngropaseră paraşutele, se afundaseră în pădure îndepărtându-se cât puteau de repede de patrulele lansate de nemţi pe urmele lor. Din tot echipajul, reuşiseră să părăsească bombardierul în flăcări doar ei doi.

           Sergentul-mitralior mai fusese doborât odată în spatele liniilor germane. Dar atunci îl ajutaseră parti- zanii.

-    Am avut noroc cu pârâul, glăsui sergentul. Ne-a scăpat de câini, adăugă el. Friţii au o poteră afurisit de eficientă, sir, în asemenea condiţii. În tonul său intervenise o nuanţă de îngrijorare. Eficienţa nemţilor nu era o poveste, iar în mintea sergentului totul căpătase greutatea unei obsesii. Lătratul câinilor de urmărire, de care izbutiseră să scape în prima zi, nu era ceva uşor de uitat. În liniştea din pădure putea prinde contur orice fantasmagorie născută din spaimă. Astfel că cele mai multe dintre opriri se consumau într-o pândă, sfârşită cu o remarcă sarcastică lansată de locotenent. Acum se opriseră să-şi localizeze poziţia. În afară de busolă foloseau şi o hartă imprimată pe o eşarfă de mătase. Locotenentul şi-o desfăşură de pe gât. Pe faţa lui, apa formase o peliculă ce părea să-i dizolve orice expresie. Dârele de murdărie care haşurau harta din loc în loc îi smulseră o grimasă de dezgust. Fără să vrea, îşi frecă ceafa adunând pe degete un strat unsuros de jeg. Se aşeză pe un trunchi prăbuşit desfăşurând harta.

-    Citeşte-mi coordonatele de pe busolă, comandă el sec. Sergentul se răsuci lent, căutând un punct de vizare pentru busola prismatică. Apoi începu să se încrunte, în expresia lui găsindu-şi loc mai mult uimire decât disconfortul de a descoperi că se abătuseră de pe traseu.

-      Ce-i? întrebă ofiţerul peste umăr, băgând de seamă că răspunsul întzârzia să vină.

-      Uitaţi-vă aici, sir, zise sergentul aşezându-i sub ochi cadranul instrumentului. O sută patruzeci de grade, adăugă el. O abatere de cincisprezece grade ne duce direct la Berlin, dacă o ţinem tot aşa. Nicio busolă n-o ia razna în halul ăsta, sir. Locotenentul părea amuzat. Îi aruncă o privire vag compătimitoare.

-      Este din cauza deviaţiei magnetice, băiete, glăsui el. Orice busolă, indiferent de tip, o să-ţi indi- ce coordonatele cu o anumită abatere. Iar când în apropiere există şi o masă metalică sau o sursă de câmp magnetic, lucrurile devin şi mai complicate. În avion, până şi bujiile care funcţionează din plin, prin descărcări electrice, produc un câmp magnetic sesizabil. Când survolam Munţii Metaliferi ca să bombardăm Cehia, aveam întotdeauna bătaie de cap la orientare.

-     Dar aici nu sunt munţi metaliferi, îndrăzni sergentul. Casca de zbor, udă şi lipită de craniu, îi dădea locotenentului un aspect de pasăre ciudată şi agresivă. Nasul proeminent contribuia mult la această impresie. Când se întoarse să vorbească, sergentul ajunse la concluzia că profilul locotenentului îl dezavantaja net pe ofiţer. N-ar fi putut trece nici în ruptul capului drept mândru descendent al unei întregi serii de navigatori olandezi.

-        Predă-mi busola, sergent, rosti locotenentul întinzând mâna.

-       Şi ceasul dumneavoastră a luat-o razna, sir, adăugă sergentul aplecându-se. De fapt, ceasurile amândurora o luaseră razna, acele indicatoare învârtindu-se ca în unele filme publicitare lansate de companiile de asigurări, însoţite de vocea care proclama pe un ton macabru că "fiecare clipă poate fi ultimul moment trăit de dumneavostră, nu întârziaţi să ..."

-         Eu, sincer să fiu, începu sergentul, mă gândeam la un câmp de mine. Dar situaţia este puţin mai complicată, nu credeţi? Sir, adăugă el în nota regulamentului.

Locotenentul se uită spre el, adresându-i o expresie rece şi contrariată. Însă într-o jumătate de minut figura lui ajunse exact la gradul de imobilitate care o făcea de nepătruns pentru oricine. Sergentul avu brusc impresia că se trezise înaintea regulamentului militar deschis la paragraful privitor la atitudinea adoptată de ofiţerii mândrei aviaţii regale britanice faţă de subordonaţi. Fără să vrea, se pomeni că ia poziţia de drepţi.

-        De când eşti în armată, sergent?

-        De şase ani, sir.

-        Şi unde ai învăţat tu că un câmp de mine se detectează cu ajutorul busolei? Nu cred că la Şcoa- la Militară v-au familiarizat cu asemenea metode. Apoi îşi privi ceasul cu acele oprite.

-      Admit că am intrat într-o zonă de perturbaţii magnetice puternice, zise locotenentul, ciocănind cu degetul în cadranul ceasului. Dădea impresia că cere socoteală pentru timpul pierdut. Şi s-ar putea ca acest fenomen să nu fie pe de-a-ntregul natural, continuă el. Îl voi semnala imediat ce ajungem la bază, hotărî el ridicându-se în picioare. Apoi scrută desişurile îngreunate de ploaie, crengile îndoite de pe care apa se scurgea cu un clipocit preluat de zeci de milioane de ori de fiecare frunză. Un zgomot omniprezent, inspirat aproape odată cu aerul. Ofiţerul privi în sus, dezgustat.

-      Când naiba se opreşte? Apoi îşi aminti de gluma făcută în avion pe când îşi încălzeau motoarele: "Azi va fi timp frumos, iar nemţii nu vor trage". Ţii minte ce-am spus înainte de decolare? glăsui el, întorcând spre sergent un obraz străbătut de un rânjet amar.

-     Cred că n-ar fi trebuit să vorbiţi atât de tare, sir, făcu sergentul, rânjind la rândul său. Cineva, acolo sus, ne-a notat probabil numărul matricol.

-   O luăm spre vest, sergent, mormăi locotenentul, fără să pară încântat de umorul spontan al sergentului. Se îndreptă spre desişuri cu paşi ţepeni, zgribulindu-se în jacheta de zbor lucind de apă. Mergând în urma lui, sergentul îşi contemplă propria sa vulnerabilitate. Tălpile cizmelor adunând frunze căzute şi bulgări de pământ mocirlos se îngroşaseră atingând dimensiunea unor tălpi ortopedice, fără de care bietului invalid i-ar fi fost imposibil să se descurce pe stradă. Tocul pistolului de la şold sugera un personaj de operetă defilând cu o agresivitate burlescă înaintea unui public conştient că arma nu-i decât un bluf. Un model de recuzită, din lemn vopsit. Sergentul îşi aminti de ceas. Îi aruncă o privire scurtă şi tocmai atunci un strop de apă se sparse de cadran, făcând ca acele să capete aspectul unor linii mâzgălite în grabă. Clătină din cap cu părere de rău. Îşi aminti de zvonurile îngrijorătoare puse în circulaţie despre armele secrete pregătite de nemţi. Ceva, ceva, tot trebuia să fie adevărat, cugetă el.

-       Credeţi că nemţii au "raza morţii", sir? glăsui el.

-       Prostii. Ar fi câştigat deja războiul, mormăi locotenentul. Ăştia nu sunt marţienii lui Wells.

Această ultimă remarcă îl descumpăni pe sergent. Ce marţieni? se întrebă el. Nici măcar nu catadicseşte să mă lămurească, protestă în gând. Afurisiţii ăştia de ofiţeri. Cu accentul lor de funcţionari din City şi uniformele făcute la comandă, cu blestematele lor de cluburi şi dispreţul lor caraghios faţă de cei ce au chiar şi un sfert de tresă mai puţin ca ei. Ăştia-s marţienii, hotărî sergentul cu un fel de furie surdă. Nu mai spuse nimic multă vreme, asta până ce la un moment întâlniră un trunchi căzut. Iarba călcată în picioare şi urme de paşi încă vizibile, imprimate în pământul aflat parcă în curs de topire.

-      Cred că ne-am întors de unde am plecat, sir, glăsui sergentul. Se strădui să-şi compună o mutră neutră. Locotenentul se aplecă spre trunchi, examinând apoi împrejurimile cu un aer neîncrezător. "Haide, haide", făcu sergentul în gând. "Ai cam dat-o-n bară cu orientarea ta la vedere". Locotenentul îi adresă o privire scurtă şi rece. Apa-i picura în jurul bărbiei, scurgându-se în firişoare subţiri pe eşarfa de la gât. 
-      N-aş spune că nu te încearcă o anumită satisfacţie, sergent. Dacă ne învârtim în jurul cozii, nu poate fi decât în defavoarea amândurora, fiindcă suntem în aceeaşi oală, deci mica ta satisfacţie nu poate fi calificată decât ca tâmpenie. 
-       Cum credeţi, sir, făcu sergentul, adoptând de data asta o anume prudenţă. Rămase pe loc, cu mâinile la spate şi cu piciorul stâng plasat uşor lateral, o atitudine expectativă, încadrată perfect în litera regulamentului. Privirea fixată într-un punct îndepărtat, aflat în afara cadrului. În armata engleză se pricepeau destul de bine să te transforme într-o nenorocită de statuie, dacă asta voiau, se gândi el. 
-        Bine, hai s-o luăm din loc, oftă locotenentul. "Tot spre vest", remarcă sergentul, păşind tăcut în urma lui. Îşi contempla urmele lăsate de trecerea precedentă cu un soi de resemnare obosită. "Pentru potera nemţească ar fi fost suficient ca să-şi dea seama ce se întâmplă şi să-i aştepte stricându-se de râs la copacul doborât. Prin minte i se perindau imagini din evadarea cealaltă, când fuseseră dirijaţi spre maquis-ul din nordul Franţei. Lizette, fetiţa fermierului, aducându-le ouă şi lapte proaspăt. Seara, câte o cană de cidru. Plecarea spre Anglia cu un aparat Lysander, aterizat pe o păşune. Ei, băieţii din R.A.F, înghesuiţi pe bancheta avionului alături de individul taciturn expediat cu acelaşi "colet". Haina de piele a tipului, mirosind a fân şi a grajd, servieta scorojită, burduşită, ţinută strâns între genunchi. Spre surpriza lor, la sosirea pe aerodromul Tangmere, individul este aşteptat cu un alai de maşini oficiale. Monty în persoană sare din jeep să-l salute. Şi ei, care-l crezuseră un amărât de agent paraşutat în Franţa, rămân tablou şi aşteaptă minute bune până-i bagă cineva în seamă şi li se găseşte o maşină care-i duce la unităţile lor. Iar acum se învârteau rebegiţi în jurul cozii. 
-      Adio, Lizette... mormăi el.
Când ajunseră din nou la trunchiul prăbuşit, locotenentul se lăsă să alunece icnind pe lemnul rece şi întunecat, risipind ochiurile de apă adunate în adâncituri, lucind stins, ca nişte bucăţi de sticlă murdară. El se aşeză la celălalt capăt. Rupse o crenguţă şi începu să îndepărteze stratul de noroi şi frunze de pe tălpile cizmelor. 
-    Ce facem, sergent? rosti locotenentul întorcând capul spre el. Mergem de data asta spre câmpul tău de mine? 
Îşi putea compune o mutră neutră şi să răspundă cum scria la carte: "Cum credeţi, sir". Ridică din umeri. 
-   Cred că trebuie să ieşim cât mai repede din pădure. Pe traseul iniţial, şi asta înseamnă într-acolo, zise, întinzând mâna. Asta ne duce spre canalul Escaut, dincolo de care se află Armata a 2-a britanică, sir. Dar despre cum a fost posibil să ne întoarcem de două ori în acelaşi loc, sau de ce busola a luat-o razna, sau de ce ceasurile nu mai sunt bune de nimic, să nu mă întrebaţi, sir, adăugă el, fără să mai aştepte replica locotenentului. 
-    Nu contează dacă o busolă are o deviaţie, indiferent cât de mare, atâta vreme cât ştii asta. "Raza morţii" se numeşte oboseală, decretă locotenentul, ridicându-se în picioare. O să corectăm abaterea pe parcurs. 
Se ridică şi el, cu privirea fixată pe iniţialele R.A.F. cusute pe umărul jachetei de zbor a locotenentului. "Un afurisit de ofiţer găseşte întotdeauna răspunsuri", comentă sergentul în gând, simţind cum valul de antipatie, destinat întregii tagme de galonaţi, adună în faldurile sale invizibile tot cortegiul de cârteli şi mormăieli din comentariile critice spuse de trupă pe la spatele ofiţerilor. Sergentul aruncă o privire scurtă, vag neliniştită, la maşinăria moartă de la încheietura mâinii. "Nu-i cinstit, fir-ar să fie", îşi zise făcându-şi drum printre tufele încâlcite din calea sa.
După un sfert de oră de mers, se opriră la marginea unei poieni, o spărtură inexplicabilă în pădurea acaparatoare. Iarba era străpunsă ici-colo de moviliţele de pământ scos de cârtiţe din galerii. O adiere îngheţată răsufla printre tufe, învolburându-le. 
 Aşezată pe marginea cealaltă a poienii, umbrită de arborii înalţi din spatele ei, casa era o prezenţă cât se putea de neaşteptată. O priveau de la distanţă, încercând să surprindă vreo mişcare dincolo de zidurile tăcute, spălate de ploaie.
Un turnuleţ cu acoperiş ascuţit împungea cerul mohorât. La capătul unei tije lungi se zbătea în vânt un cocoş din tablă, acoperit de rugină. Din culorile vesele în care fusese vopsită orătania nu se mai distingea mare lucru. Scârţâitul metalului ajungea până la ei ca o tânguire într-o limbă ciudată, spusă de un glas dogit, muribund. Sergentul se avântă cu vreo câţiva paşi înainte, ieşind din umbra umedă şi protectoare a pădurii. Locotenentul îl înşfăcă de gulerul jachetei, trăgându-l înapoi cu o smucitură brutală. 
-     Ce naiba faci? şuieră el la urechile sergentului. 
-     Am impresia că am mai văzut casa asta, sir... murumură el.  
-    Greu de crezut. Aici? pufni ofiţerul. Când naiba ai mai fost tu pe aici? Suntem la aproape o sută de kilometri est de Tilburg şi ăsta a fost dintotdeauna teritoriu olandez, deşi erau cât pe ce să-l piardă, comentă el, aducându-şi aminte de tabloul atârnat acasă în sufragerie. Înfăţişa bătălia navală de la Camperdown, când amiralul Duncan îi snopise în bătaie pe olandezi, punându-le regatul în pericol. Unul din strămoşii săi îşi găsise moartea ca ofiţer pe nava "Venerable". Sergentul nu răspunse şi continuă să privească faţada clădirii, căutând detalii cunoscute; privirea i se agăţa de aspecte familiare, confruntându-le cu amintirea într-o frenezie crescândă. Cercevelele scorojite, cele şase beţe rupte din balustrada terasei şi geamurile sparte ale încăperii de sus, unde se adăpostiseră aproape o săptămână. Era de necrezut. Ca şi cum ar fi dat peste o replică identică a lui Tower Bridge, aici, în mijlocul unei păduri din Olanda. Oricum, nu putea fi aceeaşi casă, remarcă el ceva mai calm. 
-     Este un amalgam de stiluri, mormăi locotenentul, nedezlipindu-şi privirile de pe faţada clădirii. 
-     Ce-aţi spus, sir? 
-    Ziceam că această casă arată ca o maşină construită din piese recuperate de la zece modele diferite. 
-      Este exact ca şi cea în care ne-au ascuns partizanii în Franţa, sir. 
-     Numai că pe aici n-a mai călcat nimeni de cel puţin zece ani, comentă locotenentul, remarcând iarba intactă din faţa casei, absenţa oricărui drum care să ducă până la intrare. 
-      Are cel puţin două sute de ani, adăugă el.
Se apropiau de ea mergând prin pădure. Instinctul de animal fugărit îi făcea să evite să străbată spaţiul deschis al poienii. Sergentului i se părea că se afla la gura umedă şi întunecoasă a unei caverne; bolta vegetală de deasupra capetelor filtra lumina mohorâtă a amiezii de septembrie. Se gândi că puteau înnopta aici, la adăpost de ploaie, dar fără cornuri calde şi lapte proaspăt, fără ciripitul vesel al fetiţei fermierului, mai mult decât încântată să-şi exerseze engleza învăţată la şcoală conversând cu ei. "Noroc, Lizette, oriunde ai fi în acest moment", o binecuvântă el în gând.
Şi din nou, ca o coincidenţă tulburătoare, constată, apropiindu-se de latura din stânga a clădirii, că faţada pierduse câteva rânduri de cărămidă aparentă. Dar se abţinu să mai comenteze ceva.

-   O să rămânem aici peste noapte, hotărî locotenentul. Apoi ciocăni încet scândurile care acopereau ferestrele de la parter. Dar va trebui să scoatem şi câteva cuie pentru asta. Mai ai pumnalul la tine?

Casa de pe domeniul acela părăginit din nordul Franţei nu fusese baricadată în felul acesta, pe simplul motiv că nu mai era nimic de jefuit în ea, era nelocuită de aproape un secol, nici măcar nemţii nu-i acordaseră vreo importanţă. Tatăl Lizettei, proprietarul domeniului învecinat, explicase că ăsta era cel mai bun loc pentru ei fiindcă oamenii evitau să se apropie de casă. Legenda susţinea că era blestemată. Sergentul se apropie de fereastră desprinzându-şi pumnalul de paraşutist de la centură.

Despre crucile trasate cu var pe scândurile de le ferestre şi intrare, scorojite, străbătute de striaţiile lemnului, nu făcu niciunul dintre ei vreun comentariu. Dacă altceva nu conta, ele erau cel mai bun indiciu că totul fusese lăsat în părăsire cu mult timp în urmă. Sergentul mai văzuse aşa ceva în Siria, cu ani în urmă. Îi evocau miros de medicamente şi ţarcurile de sârmă ghimpată ale lazaretului. Lama pumnalului extrăgea cuiele fără dificultate din lemnul umflat de apă.

*

"Lizette! M-ai băgat în rahat şi asta confirmă vorba aia de duh care spune că nu ai nevoie decât de o femeie pentru un şir surprinzător de lung de nenorociri. Probabil că n-o să ne mai vedem niciodată, iar această scrisoare este un răcnet disperat de om părăsit pe corabia care se scufundă. Patetic, nu? Aveau dreptate poveştile puse în circulaţie pe seama casei ăsteia. Este un loc blestemat, însoţit de legende malefice, ocolit. Ţăranii din Bergeron sur Glânne evită să intre în ea, ar dărâma-o, dar n-au curaj. Mi-ai spus că legenda pretinde că această clădire dispare din când în când, dar nimeni nu ştie unde. Iadul era una din variante. Este adevărat, pot acum să-ţi confirm asta.

Cred că s-a întâmplat imediat după ce ai plecat. În orice caz, la început n-am sesizat mare lucru. Adormisem. M-am trezit spre dimineaţă - plecaseşi - şi te aşteptam. Apoi s-a auzit o canonadă puternică, eu credeam că tună şi când colo m-am pomenit zgâindu-mă la un cer perfect senin care se vedea prin ochiul de geam de sus. A durat peste două ore şi după-aia prin faţa casei au trecut câteva escadroane de cavalerişti înveşmântaţi în uniformele Primului Imperiu. Uralele lor de "Vive l'Empereur!" completau cât se putea de bine această imagine şi, crede-mă, m-am convins că nu se filma. La început am crezut că visam. După aceea l-am înţeles perfect pe Sir Wellington când a mormăit la Waterloo "Deie domnul să vie noaptea sau Blucher". De data asta însă zarva mândrei cavalerii a Împăratului degaja atmosfera victorioasă de la Austerlitz. Între timp s-au mai întâmplat câteva lucruri, iar eu nu mai aveam curaj nici să cobor la parter. Am halit toate conservele, am băut supa din termos şi sticla de Scotch într-o ordine pe care te las s-o ghiceşti singură şi acum mai am doar două pachete din cartuşul de Gitanes. Trăiesc de trei zile într-un hamac şi ţin pe burtă o geantă cu câteva milioane de franci pe care o mângâi ca pe o pisică afectuoasă şi blândă. Pot să mă şterg undeva cu ei. Ieri seară au început să bată clopotele prin apropiere, un dăngănit prelung şi şfâşietor într-o vecinătate pe care o ştiam capăt de lume, un loc iniţial scufundat în acea tăcere pietrificată, caracteristică petelor albe de pe hartă. Prin geam, am remarcat că, de data asta, clădirea era plasată într-o zonă locuită. Peste drum, erau alte case. Locuiam, dârdâind de frică, pe o ulicioară pavată cu scânduri pe care treceau scârţâind care mortuare. Te-ai prins, nu? Se schimbase cadrul, timpul, scenariul, respiram cea mai autentică savoare a jurnalului din anul ciumei.

Nu, tu nu l-ai citit pe Defoe. Ţie îţi sunt suficiente cărţuliile alea din seria S.A.S. care te-au şi inspirat să dai lovitura de la Banque Generale în care m-am bagat şi eu ca un prostănac. Cioclii au oprit şi la mine, au intrat şi au întrebat temători din capul scărilor dacă este vreun mort în casă. Dacă este cineva viu în casă. Se exprimau în engleza prăfuită din piesele shakespeariene. Au plecat, dar nu înainte de a bate uşile în cuie. Au lăsat în urmă un profund miros de tămâie care mi-a adus aminte că nu prea sunt dus pe la biserică. Dacă-i trecea vreunuia prin cap să urce, îl găuream cu automatul Uzi şi închipuie-ţi tărăboiul dracului. Lătratul automatului israelian pe la 1600 în Londra răpusă de ciumă. Eu tot mai sper să fii tu prima persoană care urcă scările, draga mea Lizette, sau My Darling Clementine? Mai bine m-aş fi predat atunci, pe aeroport. Mi-ar fi dat vreo cin'şpe ani cu eliberare pentru purtare după vreo şapte, mai ales că avocaţii mei ar fi putut dovedi că nu eu i-am ciuruit pe cei doi amărâţi de paznici de la bancă. Lizette Flintaşa! Ani după gratii într-o închisoare curăţică de maximă securitate şi care n-o ia la plimbare prin veacuri. Aşa, sunt condamnat la un periplu într-o direcţie mereu necunoscută şi surprinzătoare. Nu ştiu ce mă aşteaptă la ieşirea din casa asta. Sunt revoltător de neliniştit într-un spaţiu unde jurisdicţia franceză este nulă, aşa-i, Lizette? Sunt oameni care ar plăti bani grei să nu fie în raza de acţiune a braţului lung al legii. Tu şi cu taică-tu, un bătrânel simpatic şi de treabă, v-aţi fi putut îmbogăţi în acest fel, dar fără să experimentaţi pe mine. Ceva îmi spune că m-ai părăsit deliberat, dar, cum se mai întâmplă într-o zi cu ghinion, ai uitat de bani.

Acum este linişte. Plouă continuu. Îmi vine să urlu. Mă plictisesc de moarte şi mi-e silă de mine când îmi văd mutra în ciobul de oglindă de pe podea. Ieri au trecut câteva avioane pe deasupra casei. Bombardiere grele. Lancaster, cred. Unul târa o trenă de flăcări după el şi după câteva momente am auzit o explozie care trebuie că pusese capăt traiectoriei lui. Războiul în care bătrânul tău a făcut câteva fapte bune, din câte-mi povestiseşi. Mi-e frică, Lizette!

Închei aici. Cineva este jos, la uşă. Au început să desfacă scândurile englezeşti. Să fie Gestapoul? Adio, Lizette! Şi du-te dracului."