Secretul Pădurii Bătrâne (14)

Incendiul

   După singurătatea din iarnă, căsuţa din La Spacca se redeschise vieţii mai bătrână cu un an (ca, de altfel, toate celelalte case) în primăvara lui 1926.

    Se întoarseră Benvenuto şi colegii săi, se întoarseră zilele cu soare şi cu jocuri la picioarele brazilor gigantici, în prezenţa unor mulţimi de păsări şi de rozătoare.

    — Veţi vedea cum s-a schimbat Benvenuto, nici măcar nu-l veţi mai recunoaşte, le spusese Matteo brazilor, din dorinţa de a se arăta bine informat.

 

   În schimb, brazii îl recunoscuseră imediat: era băiatul de acum un an, acelaşi, absolut acelaşi. Poate puţin mai înalt, dar la fel de palid şi de plăpând. După incidentul de acum un an cu Berto, el prefera de obicei să stea la o parte să-i privească pe ceilalţi jucându-se. Şedea la Valle Secca pe margine cu un aer meditativ. Berto totuşi nu-l mai trata ca altădată, nu-i mai spunea fă asta, fă aia, nu-l mai batjocorea pentru slăbiciunea lui. Uneori, fără să observe colegii, Benvenuto pătrundea în pădure. Într-o zi îl întâlni pe Bernardi. Se salutară.

   — Eşti un băiat bun, îi spuse Bernardi, punându-i dreapta pe un umăr; păcat că şi tu ai să pleci şi nu ne vom mai putea vedea.

   — Unde să plec? Vor să mă alunge?

  — Nu, nu asta. Dar şi tu într-o bună zi n-o să te mai arăţi şi, chiar dacă vei reveni, nu va mai fi acelaşi lucru.

   — A, eu voi reveni totdeauna la codrul meu, poţi fi sigur.

  — Da, se poate să vii des aici în pădure, chiar toată viaţa. Şi totuşi, va veni o zi, nu ştiu precis când, poate peste câteva luni, poate anul viitor, poate chiar peste doi ani, va veni o zi, în care... mi se pare că te şi văd, am văzut de-acum prea mulţi oameni… Uite, vei veni în codru, te vei învârti printre copaci, te vei aşeza cu mâinile în buzunare, vei continua să priveşti în jur, apoi vei pleca plictisit.

   — Dar cum poţi să ştii ce voi face eu? făcu Benvenuto.

  — O ştiu, pentru că am mai văzut mulţi ca tine. Toţi fac la fel, aşa cere viaţa voastră. Şi ceilalţi veneau să se joace la La Spacca. Şi ceilalţi fugeau noaptea ca să vină la serbările noastre, şi ceilalţi vorbeau cu duhurile şi cântau împreună cu vântul, şi ceilalţi petreceau aici, cu noi, zile fericite, nimic de zis. Apoi, într-o zi de primăvară, s-au întors ca să-şi reia viaţa obişnuită. Dar ceva n-a mai fost ca înainte. Ca şi cum codrul le-ar fi părut altfel. Să ne-nţelegem, vedeau bine că tot la fel erau copacii, cu aceeaşi înălţime, cu aceleaşi crengi, cu aceleaşi umbre sau aproape aceleaşi. Şi totuşi, nu ne mai puteam înţelege. Noi eram acolo ca de obicei, în spatele trunchiurilor, şi le făceam semne de salut. Ei treceau pe aproape fără să ne arunce măcar o privire. Noi îi strigam pe nume. Niciunul nu se-ntorcea. Nu mai izbuteau să ne vadă, iată pricina; nu mai auzeau vocile noastre. Vânturile, bătrânii lor prieteni de joacă, treceau peste ei, fluierau printre crengi, urându-le bun venit. „E vânt, spuneau băieţii cu un aer plictisit, ar trebui să ne întoarcem. Se pregăteşte o furtună.” Şi păsările prindeau să cânte. „Bună ziua, bucuroşi de revedere; dacă o vrea Dumnezeu veţi rămâne puţin printre noi.” Dar era ca şi cum ar fi vorbit cu pereţii: băieţii continuau să discute nepăsători, cel mult dacă vreunul întreba: „Nu ştii oare dacă se poate vâna pe-aici?”

   Rămâneau ceva mai mult de o jumătate de oră. „Îţi aminteşti, spunea unul, când am bătut râsul?” Şi ceilalţi râdeau, ca şi cum ar fi fost un lucru foarte vechi, din timpuri de demult apuse. Bătuse râsul? Îi găsisem tremurând de spaimă lângă un trunchi în timp ce animalul se apropia cu aer ameninţător… Abia ajunsesem la timp ca să-l lovesc cu o creangă uscată pe spinare, punându-l pe fugă. Îi salvasem eu, acesta e adevărul, nimic special într-adevăr, dar apoi să-i aud spunând „am bătut râsul”! Uitaseră, uitaseră complet. Ne uitaseră pe noi, duhurile, uitaseră vocea vântului, limbajul păsărilor. Câteva luni fuseseră de-ajuns.

  — Sărmanii de ei, continuă Bernardi, nu erau vinovaţi. Lăsaseră în urmă copilăria, nici nu şi-o mai închipuiau măcar. Timpul, nimic de zis, trecuse şi peste ei şi nu-şi dăduseră deloc seama. La vârsta aceea era firesc. La vârsta aceea priveşti înainte, nu te gândeşti la ce-a fost. Râdeau nepăsători ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu s-ar fi închis o întreagă lume în urma lor. Rămaseră aici puţin peste o jumătate de oră. Flecăreau între ei fără a-i da codrului vreo atenţie. Apoi unul a spus: „La ce mai stăm acum? E o umezeală de infern.” Au plecat cum veniseră, înainte de a ieşi la loc deschis, unul dintre ei aruncă pe jos o ţigară aproape terminată, încă aprinsă. Un tovarăş de-al meu, enervat de purtarea lor, vru să pună piciorul deasupra. „Lasă, i-am spus, asta-i legea vieţii lor.” Şi am rămas în tăcere să privim dâra subţire de fum până când s-a sfârşit.

  Deşi este foarte greu să cunoşti întru totul relaţiile şi intrigile băieţilor care se adunau la La Spacca, se ştie că în anul acela se porni un fel de război cu grupul altor băieţi care nu ţineau de colegiu şi care locuiau la Fondo. Aceştia urcau uneori la coliba de la marginea Pădurii Bătrâne şi avură loc lupte, cu deznodământ incert.

  Plana astfel de la începutul verii, în întâlnirile de la La Spacca, o atmosferă încordată de aventură. Ochii se roteau mereu în jur, spionând printre umbrele trunchiurilor. Foşnetele printre copaci făceau să-ţi ţii respiraţia, şi la căderea serii toţi vorbeau în şoaptă.

  Pe 22 iunie băieţii adunaţi la La Spacca se hotărâră pentru o explorare în interiorul pădurii. Berto auzise spunându-se că adversarii luaseră obiceiul să se adune într-un mic luminiş, la circa cinci sute de metri de colibă. Benvenuto, care de câteva zile părea fără chef şi obosit, a fost rugat să rămână în căsuţă, să facă pe santinela. In cazul unei incursiuni duşmane, ar fi trebuit să imite de trei ori cântatul cucului, ceea ce-i reuşea foarte bine.

   Se pare că explorarea aceea în micul luminiş nu era decât un pretext, născocit de Berto, pentru a-l lăsa pe Benvenuto singur. Desigur, cei doi nu se aveau bine. În ziua aceea, pe cât se pare, Berto avea dreptate să aştepte un asalt din partea băieţilor din Fondo. Dacă ar fi venit, l-ar fi găsit astfel pe Benvenuto singur şi i-ar fi dat o lecţie straşnică. Nu e nicio îndoială, în orice caz, că Berto nu-l putea suferi pe tânărul Procolo: spunea că-şi dă aere de superioritate, că bogăţia care-i fusese lăsată de Morro i se urcase la cap şi că în fond era un mare laş. Dovezi însă nu există. Nimic nu exclude faptul că Berto nu era amestecat deloc şi că totul ar fi fost datorat întâmplării.

   Băieţii de la colegiu se îndepărtaseră de o bună jumătate de oră, când duşmanii veniră într-adevăr. Târându-se ca şerpii pe pajişte, ascunzându-se după copaci şi tufişuri, fără a face nici cel mai mic zgomot, se apropiară la câţiva metri de casă. Să fi fost opt sau nouă.

  Benvenuto, întins într-un hamac atârnat în interiorul căsuţei, adormise adânc. Era o zi cu soare palid, caldă şi înăbuşitoare.

  Băieţii din Fondo nu aveau de data aceasta nici bastoane, nici pietre. Fiecare strângea în mâini un mănunchi de paie. Tăcuţi ca pisicile, ei înconjurară coliba şi împrăştiară în juru-i paiele. Trei sau patru îi dădură apoi foc şi se îndepărtară repede, afundându-se în Pădurea Bătrână. Flăcările se înălţară fără chef. În lumina soarelui nici măcar nu se vedeau. Dar încetul cu încetul îşi luară elan şi atacară coliba la bază. O perdea densă de fum se ridică vertical spre zenit. Benvenuto mai dormea încă.

  Câteva păsări care asistau la spectacol piuiau cuprinse de presentimente triste. Nişte vânturi atrase de coloana de fum veniră acolo şi printre ele sosi şi Matteo.

   — Benvenuto, Benvenuto! strigă în sfârşit cineva de la marginea pădurii.

  Băieţii de la colegiu se întorseseră şi bănuiseră imediat adevărul. Unul dintre ei crezu că el incendiase coliba, dar apoi se văzură paiele care ardeau şi era evident că fusese o lovitură a duşmanilor.

  — Benvenuto! Benvenuto! strigau colegii cu disperare. Gluma începea să miroasă a moarte.

  Benvenuto se trezi în sfârşit. Colegii săi, prin fum, îl văzură apărând în uşa colibei cu o figură palidă şi îndurerată. Benvenuto, fără să strige, rămase un moment sprijinit de uşor să privească. Apoi o porni, cu o încetineală de necrezut, ca şi cum tot focul acela nu-l privea deloc. Înainta prin fumul dens, abia atins de flăcări, obosit şi indiferent.

  În sfârşit, Benvenuto ieşi din colibă. Colegii îl priviră îngroziţi. Atunci băiatul râse obosit:

  — Mi-am uitat şapca! strigă cu o voce neclară. Se întoarse, se îndreptă spre colibă, cu o indiferenţă de nespus, pătrunse prin zidul de fum, rămase înăuntru câteva secunde, apoi apăru din nou, cu şapca în cap, traversă pentru a treia oară flăcările tuşind de câteva ori.

   — Da' mişcă-te, repede, îi strigară colegii. Vrei să mori ars?

  — Grabă, grabă, răspunse Benvenuto (se auzea de parcă s-ar fi căznit să-şi sufoce plânsul), de ce atâta grabă? Cine mă aşteaptă?

  Nu se ştie cum, băiatul rămăsese nevătămat. Colegii săi, adunaţi sub primul şir de brazi, se traseră instinctiv cu câţiva centimetri când Benvenuto le trecu prin faţă. Toţi (chiar şi Berto) respirau lung şi greu, cu ochii limpezi şi mari. Tot cu paşi înceţi, Benvenuto intră în codru, în direcţia casei lui Procolo, unde locuia în timpul vacanţei. Îl întovărăşi doar vântul Matteo, învolburându-se printre crengile înalte, fără să ştie ce să spună. Odată îndepărtat cu circa două sute de metri (colegii nu-l mai puteau auzi acum), Benvenuto se opri sprijinindu-se de un trunchi şi începu să tuşească. Fumul îi făcuse rău. Era o tuse dureroasă care de fiecare dată îl silea pe băiat să se-ncovoaie. Vântul se rotea şi nu ştia ce să spună.

Dino Buzzati

Cap1 Cap13 Cap15