Ieri, drumul Timișoara-Hanovra mi-a oferit două experiențe interesante, atăt prin ele însele cât și prin concluziile pe care le poți trage comparându-le. O să le povestesc pe amândouă aici, rugându-i pe toti cei care sunt dispuși, să mediteze puțin la câteva din păcălelile care ni se vând nouă despre Europa și europenilor despre noi.
La ora 8 eram la Mako, pe unde se intră în Ungaria. Acolo este singurul punct unde ți se cere să prezinți pașaportul sau ce act ai tu, asta pentru că pătrunzi în spațiul Schengen. Cine este însoțit de un copil minor, are nevoie, la acea trecere, de o împuternicire din partea mamei acestuia, prin care ea se declară de acord ca tu să ieși din țară împreună cu copilul ei. Aveam o astfel de împuternicire, făcută în 2012. Scrie în ea că e valabilă pe termen nelimitat și că poate fi folosită pentru a ieși din țară de un număr nelimitat de ori. Știam, ce-i drept, că s-au modificat anumite proceduri, dar am trecut de mai multe ori pe baza acestei împuterniciri, așa că m-am gândit să o folosesc încă o dată, în principiu ca să mă lămuresc dacă mai e sau nu mai e valabilă. Aveam, ce-i drept, încă una, făcută în 2014 și valabilă până anul viitor, așa că stăteam liniștit.
Vameșul român, un băiat de vreo 30 de ani, s-a uitat la hârtia respectivă, a întors-o pe ambele părți, a privit-o țînând-o înspre soare, a pipăit-o ca să simtă exact timbrul sec, după care s-a dus la un coleg de-al lui mai bătrân și a purtat cu el o discuție. După aia a venit și mi-a zis că nu e OK, pentru că hârtia mea e prea veche și că ar trebui să am alta. I-am spus că nu aveam de unde să știu treaba asta, că trec de două ori pe an și nimeni nu s-a legat de ea, dar dacă trebuie, la vară o să facem una nouă. Mi-a zis: „nu, domnu' Baz, nu la vară, trebuie s-o faceți mâine”. Am mai parlamentat cu el o vreme, apoi el s-a dus din nou să discute cu vameșul bătrân, după care iar a venit și m-a întrebat dacă Maria nu are la ea vreun act care să dovedească faptul că e la școală în Germania. Avea, i l-a arătat, omul s-a uitat la el rapid și ne-a dat drumul să trecem.
Iată, i-am spus Mariei, un om normal la cap, cu care am putut să discutăm și pe care l-am convins că nu ești un copil de furat. Un om care nu s-a cramponat de hârtia aia nenorocită - așa ceva în vremea lui Ceaușescu ar fi fost de neconceput, n-am fi putut trece decât dacă am fi lăsat o șpagă consistentă etc.
Vameșul român, un băiat de vreo 30 de ani, s-a uitat la hârtia respectivă, a întors-o pe ambele părți, a privit-o țînând-o înspre soare, a pipăit-o ca să simtă exact timbrul sec, după care s-a dus la un coleg de-al lui mai bătrân și a purtat cu el o discuție. După aia a venit și mi-a zis că nu e OK, pentru că hârtia mea e prea veche și că ar trebui să am alta. I-am spus că nu aveam de unde să știu treaba asta, că trec de două ori pe an și nimeni nu s-a legat de ea, dar dacă trebuie, la vară o să facem una nouă. Mi-a zis: „nu, domnu' Baz, nu la vară, trebuie s-o faceți mâine”. Am mai parlamentat cu el o vreme, apoi el s-a dus din nou să discute cu vameșul bătrân, după care iar a venit și m-a întrebat dacă Maria nu are la ea vreun act care să dovedească faptul că e la școală în Germania. Avea, i l-a arătat, omul s-a uitat la el rapid și ne-a dat drumul să trecem.
Iată, i-am spus Mariei, un om normal la cap, cu care am putut să discutăm și pe care l-am convins că nu ești un copil de furat. Un om care nu s-a cramponat de hârtia aia nenorocită - așa ceva în vremea lui Ceaușescu ar fi fost de neconceput, n-am fi putut trece decât dacă am fi lăsat o șpagă consistentă etc.
Am plecat de-acolo și am tras tare. Pe la 1 eram aproape de granița dintre Ungaria și Slovacia. Și, ca un făcut, așa cum mi se întâmplă mie întotdeauna, exact în minutul în care ar fi trebuit să fiu atent ca să nu scap intrarea pe M15, exact în minutul ăla a trebuit să mă concentrez pe cu totul altceva și am ratat. M-am trezit la granița cu Austria, fără nicio posibilitate de a face stânga-mprejur. N-am avut încotro, am pornit navigatorul, m-a dus pe niște bretele întortocheate și m-a scos din nou pe autostradă, pe celălalt sens, la vreo 500 de metri de frontieră. Eram, așadar, în Austria și intram în Ungaria. La frontieră, control - mă trage un burtos pe dreapta, apoi se înființează un tip slab, negricios, mic de statură și nebărbierit, care nici una nici două mă întreabă unde este vigneta da Austria. Îi spun: „domnule, eu nu vin din Austria, vin din Ungaria, am ratat intrarea pe M15, către Bratislava și am fost forțat să întru în Austria ca să mă întorc către Ungaria”. La care tipul îmi spune, sec: „aveți sau nu aveți vignetă de Austria?” Îi spun că n-am dar că nici nu aveam de unde s-o iau, așa că să-mi dea el una. Ce credeți, că mi-a dat? Da' de unde! Mi-a comunicat, pe un ton marțial, cu o oarecare agresivitate, că dacă nu am vigneta, atunci trebuie să plătesc 120 de euro. L-am întrebat, dintr-un reflex al românului: „cum, 120 de euro pentru câteva sute de metri?” și el mi-a răspuns încă și mai agresiv: „și pentru câțiva centimetri!”
M-am uitat la tipul ăla cu privirea pe care sunt sigur că aș avea-o dacă m-aș uita la un zombie avortat. Sunt sigur că a înțeles toată scârba de care eram cuprins, dar n-avea ce-mi face, nu e nicio lege care să te pedepsească pentru privirea cu care te-a lăsat Dumnezeu. Mă gândeam că aș putea să-l întreb dacă așa îl învață pe el să aplice legile din țara lui și apoi să scuip pe jos, etc. Dar sigur că n-am făcut așa ceva - poate mă mai și arestau. M-am dus și am plătit 120 de euro, am primit o chitanță cât o față de pernă și am plecat.
Multă vreme m-am tot întrebat: oare nu e, totuși, mai bine să ai de-a face cu oameni și nu cu mașini cu chip de om? Tot lăudăm sistemul din Vest - asta avem în vedere? Ne place să ajungem și noi așa, niște automate de respectat legile fără abatere, fără judecată, fără înțelegere? De ce oare la Hanovra, m-am mai întrebat, când am parcat pentru întâia oară greșit, funcționarul de la primărie a putut să ne explice că nu așa se parchează mașina și apoi să ne anuleze amendă, rugându-ne că pe viitor să fim mai atenți?
Răspunsul mi-a venit în minte brusc: pentru că, așa cum îmi spunea acum vreo 20 de ani un oarecare Pop, trăit multă vreme în Germania, Austria nu e decât un fel de Germanie de mâna a doua.
M-am uitat la tipul ăla cu privirea pe care sunt sigur că aș avea-o dacă m-aș uita la un zombie avortat. Sunt sigur că a înțeles toată scârba de care eram cuprins, dar n-avea ce-mi face, nu e nicio lege care să te pedepsească pentru privirea cu care te-a lăsat Dumnezeu. Mă gândeam că aș putea să-l întreb dacă așa îl învață pe el să aplice legile din țara lui și apoi să scuip pe jos, etc. Dar sigur că n-am făcut așa ceva - poate mă mai și arestau. M-am dus și am plătit 120 de euro, am primit o chitanță cât o față de pernă și am plecat.
Multă vreme m-am tot întrebat: oare nu e, totuși, mai bine să ai de-a face cu oameni și nu cu mașini cu chip de om? Tot lăudăm sistemul din Vest - asta avem în vedere? Ne place să ajungem și noi așa, niște automate de respectat legile fără abatere, fără judecată, fără înțelegere? De ce oare la Hanovra, m-am mai întrebat, când am parcat pentru întâia oară greșit, funcționarul de la primărie a putut să ne explice că nu așa se parchează mașina și apoi să ne anuleze amendă, rugându-ne că pe viitor să fim mai atenți?
Răspunsul mi-a venit în minte brusc: pentru că, așa cum îmi spunea acum vreo 20 de ani un oarecare Pop, trăit multă vreme în Germania, Austria nu e decât un fel de Germanie de mâna a doua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu