Secretul Pădurii Bătrâne (16 - final)

Avalanşa

   În pădure nu se mai respira atmosfera dinainte; nu pentru că nu se mai vedeau duhurile sub formă de oameni şi de animale, sau pentru că Bernardi era de negăsit. Un element de nedefinit ajunsese să lipsească. O întreagă viaţă care altădată fremăta în aer se închisese în interiorul trunchiurilor. Atinsă în sfârşit pacea, duhurile stăteau în trupul brazilor să facă socoteala anilor. Şi colonelul colinda fără răgaz, căutând în jurul său cu privirea, ca în ultima zi petrecută de el în cazarmă, înainte de a-şi părăsi regimentul, când el inspectase de repetate ori dormitoarele, simţind cum lucrurile acelea nu mai erau ale sale, că autoritatea sa, construită cu răbdare, cu trudă de ani de zile, dispăruse deodată, că soldaţii, care ieri încă mai tremurau la o privire de-a sa, mâine l-ar fi considerat un egal al lor şi poate nici măcar nu l-ar mai fi salutat pe stradă.

   Brazii imenşi, copacii imperiali cimentaţi de secole, trunchiurile subţiri că nu-nţelegeai cum pot rămâne în picioare, umbrele, freamătul crengilor, cărările parcă desenate, glasurile păsărilor, mirosul de răşină şi de pământ bun, îndepărtatele strigăte inexplicabile care străbăteau în timpul zilei prin locuri pustii, până şi tăcerea maiestuoasă, colonelul simţea că toate acestea nu mai sunt ca înainte. El trecea ca un străin, proprietar doar teoretic, care nu-şi putea atinge bogăţiile sale, în timp ce cândva trecea pe acolo ca un stăpân, chiar dacă era urât şi blestemat.

   Privirile sale alunecau în sus şi în jos de-a lungul trunchiurilor nemăsurate, din zona de umbră nemişcată până la vârfurile pierdute în cer şi mereu agitate de vânt. Uneori, în vreun ascunziş adânc, după ce privise în jur cu bănuială, el striga: „Bernardi! Bernardi!” Ar fi vrut măcar să-i vorbească, să mai ştie ceva despre duhurile dispărute deodată. Dar nimeni nu-i răspundea. Doar foşnetul vârfurilor se-auzea, asemenea gemetelor valurilor.

   Aşa sosi iarna lui l926. Benvenuto, întors la colegiu, îşi reluă schiurile şi în orele libere mergea în mica lui vale să exerseze. Deseori venea acolo şi Matteo, vântul.

   Schiurile începură să-i dea ascultare. Încetul cu încetul se făcură docile, găsiră drumul chiar şi în zăpada adâncă. Într-o zi Benvenuto apăru, mic, mic, în vârful unei lungi pârtii bătătorită de colegii mai pricepuţi. Ceilalţi băieţi erau în josul pârtiei şi-l priveau înspăimântaţi. Benvenuto îşi dădu drumul în viteză, ghemuit în zăpadă cu ochii semiînchişi. Pe pârtia îngheţată, schiurile pocneau gemând tatatac, tatatac, zbătându-se neliniştite.

   Micul Procolo se lansase la maximum, de vânt ochii i se umpleau cu lacrimi, aerul îi şuiera în urechi, copacii fugeau pe de lături, inima îi bătea puternic, să frâneze acum era imposibil. Colegii îl văzură trecând prin mijlocul lor, lăsând în urmă o dâră subţire de fum strălucitor care se descompunea în atâtea duhuri bizare cu puţine secunde de viaţă. Trecu prin mijlocul lor ca un fulger, traversă, cu mare elan, toată suprafaţa plană şi se înfundă din nou mai jos în mijlocul copacilor, de pe care se înălţară protestând vreo douăzeci de corbi.

   — Benvenuto! Benvenuto! îl strigară colegii cei mai puternici şi fugiră după el râzând pentru că de-acum încolo era unul de-al lor.

   Zi după zi, anul arăta că trage să moară. La casa din Pădurea Bătrână orele treceau mai degrabă încet, mai ales seara, cu atât mai mult cu cât Procolo nu reuşea să suporte mult timp vocea radioului.

    — Ar trebui să mergeţi jos la Fondo uneori, domnule colonel, aţi găsi tovărăşie, îi spunea Vettore lui Procolo.

    Dar colonelul nu se mişca şi nimeni nu venea să-l caute, cu excepţia lui Aiuti, de două ori pe săptămână, ca să-l informeze despre administrarea pădurilor nepotului; Benvenuto, duminica dimineaţa, pentru un scurt şi rezervat salut; coţofana din când în când, ca să-i povestească noutăţile, şi vântul Matteo în fiecare seară pe la orele l7, ca să primească ordine care nu existau.

   Cu Matteo, Procolo se arăta foarte rezervat; nu-i făcuse nicio aluzie asupra puterii pierdute, asupra duhurilor din Pădurea Bătrână şi cu atât mai puţin asupra misterului acesteia. Se spune că şi unul şi celălalt, vântul şi colonelul, ar fi evitat să vorbească despre Benvenuto. Amândoi încercaseră într-o zi să-l omoare pe băiat, amândoi erau foarte schimbaţi de atunci, şi totuşi încercau să pară încă duri ca altădată, înarmaţi împotriva pornirilor miloase. Poate îşi închipuiau că-şi păstrează astfel spiritul tinereţii luptătoare, înşelându-se pe rând. De câte ori se întâlneau, fiecare se temea că celălalt va începe să vorbească despre Benvenuto: şi ajungeau de aceea să nu vorbească de el niciodată.

   Mai mare încredere, dacă poate fi folosit cuvântul pentru un asemenea om, o arăta Sebastiano Procolo coţofenei: „Da, recunosc, în fond tu nu ai avut niciodată vreo pretenţie, m-ai cruţat de scenele pentru moartea fratelui tău, avu de mai multe ori ocazia să-i spună colonelul, recunosc că n-ai avut niciodată în cap poezii sau altfel de stupidităţi din astea şi că serviciul l-ai făcut, dacă nu bine, măcar cu bunăvoinţă.” Sigur că el ar fi vrut să adauge:„…Şi-mi voi aminti cât voi trăi cum m-ai apărat la proces, fără ca nimeni să ţi-o fi cerut.” Dar n-o spunea de ruşine.

    Când venea să-i povestească noutăţile, coţofana se aşeza pe lampa din birou şi colonelul, înfundat în fotoliu, stătea nemişcat s-o asculte.

  Deseori pasărea, care era curioasă şi nu înţelesese niciodată prea bine ce sentimente cocea în pieptul său Procolo, se distra să-i vorbească de Benvenuto. Povestea cum devenise mai puternic şi alerga pe schiuri la fel cu colegii săi. Odată, făcând o confuzie teribilă, coţofana îi povesti episodul cu coşmarurile, spunând că Benvenuto fusese surprins de ele într-o seară când adormise în codru şi că reuşise să închidă unul în rucsac. Nu este însă exclus ca pasărea să fi deformat special povestea, ca să-l provoace pe colonel şi să obţină de la el vreo destăinuire.

    Procolo, în schimb, nu aduse obiecţii, limitându-se să remarce de două ori, în cursul povestirii: „Curios… Într-adevăr curios”.

   Coţofana, de altfel, făcea de obicei nişte comunicări foarte plicticoase. Cu osebire în lunile reci, când băieţii erau aproape totdeauna închişi în colegiu, lungea vorba, descriind ruperea unei crengi de brad, incursiunile vulpilor la turmele din fundul văii, moartea unui iepure îngropat de o avalanşă, apariţia unui nou ecou într-un colţ al muntelui. În majoritatea cazurilor, pasărea nu făcea decât să povestească „Buletinul de ştiri” răspândit prin grija vântului Evaristo: ştiri care-l puteau interesa prea puţin pe Procolo. Dar colonelul asculta, asculta, poate voia să exploateze la maximum acea unică tovărăşie posibilă, văzând desenându-se tristeţea serilor interminabile.

   După ce soarele lui 3l decembrie apuse, oamenii începură să aştepte Anul Nou. Şi în seara aceea colonelul Procolo era singur (înainte de apus Benvenuto venise pe schiuri de la colegiu, pentru a-i face urările cuvenite, dar rămăsese puţine minute).

  După cină, colonelul se retrase în birou şi deschise radioul. Vettore, în sufragerie, pregăti o sticlă de muscat spumos şi un pahar cu picior pentru ca la miezul nopţii stăpânul să poată bea pentru anul nou care se năştea. Apoi se aşeză în bucătărie, adormind lângă foc.

   Să tot fi fost orele 2l când Matteo suflă la fereastra lui Procolo. Colonelul nu deschise, că 'ar fi intrat un frig al dracului, dar luă un palton gros şi ieşi în faţa casei sub lumina lunii care răsărea.

  — Colonele, făcu Matteo, îţi aduc pentru anul nou un mare cadou, o ştire nemaipomenită.

   — Spune repede, răspunse colonelul, pentru că în noaptea asta e frig.

  — Vei fi foarte mulţumit: Benvenuto… Dar aici vocea se încurcă şi nu se mai înţelegea nimic.

   — Benvenuto?… Ce s-a întâmplat?

   — A căzut o avalanşă… reluă puţin după aceea vântul, şi el a rămas îngropat.

   Colonelul rămase încremenit.

   — Eşti sigur? Unde s-a-ntâmplat? Întrebă colonelul cu glas stins.

   — In valea lui Lentaccio, la marginea Pădurii Bătrâne, pe când cobora pe schiuri coasta, când venise deja noaptea.

   — Matteo, nu glumeşti?

  — Nimeni nu ştie încă, colegii săi n-au observat şi nimeni n-o va şti înainte de primăvară.

   — În valea lui Lentaccio? Dar în ce punct s-a-ntâmplat?

  — Aproape de vârf, făcu Matteo, pe un făgaş lateral. Mi-a spus-o un corb care asistase la scenă, dar semnul avalanşei l-am văzut puţin mai înainte şi eu, trebuie să fi fost o surpătură grozavă. Benvenuto rămăsese să schieze, pe când colegii se întorseseră acasă.

   — Şi nimeni nu s-a dus în ajutorul lui?

   — Nimeni, poţi să stai liniştit. Dar acum te las, colonele. De data asta măcar vei fi mulţumit.

 — Da, murmură Procolo, ai perfectă dreptate. Aşteptă ca Matteo să se fi îndepărtat şi intră în casă, la cald. Vettore continua să doarmă lângă foc şi colonelul intră în şopron unde încă se mai afla caleaşca lui Morro şi se găseau îngrămădite diverse scule vechi. Procolo luă o lopată, o cântări în mâini şi ieşi iar în noapte.

  În lumina lunii Sebastiano Procolo traversă diagonal pajiştea. Rămaseră în zăpadă urmele adânci ale cizmelor sale, o urmă subţire de culoare albastru-închis.

   Cum zăpada era înaltă, colonelul mergea încet, ducându-şi lopata pe umăr. Nimeni nu l-ar fi putut recunoaşte de departe, urcând aşa de greu, el, Sebastiano Procolo, obişnuit cu lungi paşi fermi şi marţiali.

   Colonelul pătrunse printre copaci, coborând oblic spre fundul văii. Brazii erau rari în zona aceea şi se mai vedea încă bine. În sfârşit, ajunse în mica vale a lui Lentaccio. De-o parte, într-o râpă lungă lipsită de copaci, se distingea perfect urma unei avalanşe recente, rostogolită de pe munte. Locul era tăcut şi pustiu.

   Cu paşi agitaţi, colonelul ajunse la lavină. Şi, oricât ar părea de necrezut, se spune că el s-ar fi uitat în jur, ca pentru a căuta pe cineva care să-l ajute pe el, Sebastiano Procolo.

    Începu să sondeze zăpada, cu coada lopeţii, pentru a găsi trupul lui Benvenuto. Masa avalanşei era lungă de vreo l50 de metri şi colonelul pierdu multă vreme lucrând. Din când în când i se părea că a întâlnit ceva tare, începea să sape cu greu, până când observa că greşise.

   Cine ştie de unde venit, spre orele 22,l5, un mic vânt înfuriat, necunoscut în valea aceea, începu să se târască în făgaş, producând viscol. Până la aproximativ un metru şi jumătate de la pământ zăpada prinse să se-nvolbure, scânteind sub lună.

  Paltonul colonelului nu era de ajuns. Procolo simţea zăpada îngheţată intrându-i chiar şi în haină, ochii lui nu mai puteau fi ţinuţi deschişi, mâinile, deşi cu mănuşi, îngheţau. Dar el continuă totuşi, săpând ici şi colo cu lopata, fără a găsi nici cea mai mică urmă. Poate vântul acela prinsese gust; viscolul se făcu tot mai violent, în înalt totul era senin, luna urma călătoria ei obişnuită.

   Vijelia era într-adevăr foarte puternică, dar colonelul nu renunţă la căutări. Părea că-şi pierduse calmul, terorizat de gândul că nu va ajunge la timp; încerca să sape într-o parte, după două sau trei lopeţi încerca în alta, revenea la punctul dinainte, apoi începea să sape în a treia zonă. În faldurile largi ale mantalei sale, care se zbătea speriată, viscolul scotea un şuier înăbuşit. Dă-i şi dă-i, mişcările colonelului se făcură din ce în ce mai încete, pe când vântul îşi înălţa glasul. Deodată se opri, susţinându-se în lopată. Pentru prima oară după cincizeci şi şase de ani spinarea lui era frîntă. În sfârşit, se trase la o parte, retrăgându-se pe o latură a râpei şi rezemându-se de un trunchi de brad. Viscolul se porni în juru-i, se-nvârti îndelung sub copac, îngrămădi zăpadă peste zăpadă, îngropând în câteva minute cizmele colonelului.

   Aşteptând ca vijelia să se sfârşească, Procolo rămase drept, ţinând cu stânga lopata. Viscolul îi deranjase mustăţile care acum atârnau pe laturile gurii, deşi din când în când, între rafalele de vânt, el încerca să le pună la loc. Dar foarte curând renunţă şi la aceste încercări.

   Se pare că un iepure a fost cel care a răspândit, spre orele 23,55, ştirea prin pădure: „Colonelul e pe moarte”. Vestea se răspândi ca prin minune, ajunse la hotarele Pădurii Bătrâne, coborî până la fundul văii, pătrunse în fâneţele nelocuite, atinse creasta munţilor. Păsările, trezite din somn, şoptiră cuvinte neîncrezătoare şi-şi vârâră din nou capul sub aripă. Dar vestea deveni insistentă, repetată de veveriţe, de vulpi, de marmote şi de multe alte animale, trezite deodată din hibernare. Aceleaşi vânturi o repetară, vânturile care-şi propuseseră să lase în pace pădurile la începutul noului an. Evaristo în persoană, întrerupându-şi odihna, plecă primprejur ca să ducă vestea.

   Astfel, în mica vale a lui Lentaccio, la limita brazilor, se strânseră animalele pădurii, care cu această ocazie se pare că făcuseră un armistiţiu. Până şi un urs foarte bătrân, se spune, ultimul supravieţuitor al unui neam întreg, apăru printre umbrele trunchiurilor, curios şi el să vadă cum murea Procolo. Şi copacii înconjurători fură plini ochi de păsări care-şi disputau cu lovituri de cioc cele mai bune posturi de observaţie. În fine, veniră şi duhurile din Pădurea Bătrână, nu toate, că n-ar fi fost destul loc. Să fi fost vreo trei sau patru sute şi poate printre ele era Bernardi.

    Ele se opriră printre copaci, ca să nu-i vadă colonelul.

  Totuşi, cum se-ntâmplă-ntotdeauna, câte un iepure, câte o veveriţă prea doritoare să vadă, înaintară pe zăpadă la loc deschis, uitând consemnul.

   Viscolul era pe domolite. Nu mai era decât un vârtej rapid la nivelul pământului, care făcea un zgomot slab. Dar Procolo rămânea pe loc, rezemat cu spatele de brad. Zăpada îngrămădită de vânt îl îngropase până la jumătatea piciorului, şi totuşi el nu se mişca să se elibereze, parcă ar fi fost paralizat.

   Într-adevăr, Sebastiano Procolo nu mai era în stare să se mişte. Gerul îi intrase în trup, amorţindu-i braţele şi picioarele. Doar privirile fulgerau ici şi colo şi văzură iepurii şi veveriţele care priveau curioase la lumina lunii. Puţin mai apoi colonelul observă şi toate celelalte fiinţe care spionau dintre copaci.

   — Ce se-ntâmplă aici? tună vocea lui Procolo. Ce-i adunarea asta? Ce-i aşa de interesant?

   Fu un freamăt în pădurea înconjurătoare pentru că animalele, intimidate, se retraseră toate împreună. Se auziră foşnete rapide de paşi şi mari bătăi din aripi.

  — Colonele! strigă atunci coţofana-paznic, venită şi ea în mica vale, de la înălţimea unei zade. Vrei să chem pe cineva?

    — Şi tu aici?! Făcu înfuriat colonelul. Vezi-ţi de treburile tale, ar fi mai bine.

   — Colonele! insistă coţofana. Sub lună faţa ta are o culoare ciudată. Colonele, nu te simţi bine. E mai bine să chem pe cineva.

   — Nu te-amesteca în treburile mele, răspunse Procolo. Aminteşte-ţi cum a murit fratele tău.

   — Atunci, te salut, spuse coţofana, atunci îţi spun adio. Şi pasărea se desprinse în zbor spre lună, îndepărtându-se peste vârfurile copacilor.

  Odată coţofana dispărută, Procolo crezu că a rămas singur şi se prăbuşi la picioarele bradului cu capul atârnându-i. În schimb, multe animale, încet-încet, reveniseră în mica vale a lui Lentaccio şi priveau în tăcere scena. Vijelia de-acum trecuse. Miezul nopţii era aproape.

    În sfârşit, veni şi Matteo.

  — Colonele, ce-ai făcut? şuieră vântul după ce dăduse de două-trei ori ocol copacului.

  — Am venit pentru nişte capcane, răspunse Sebastiano Procolo ridicându-se repede în picioare, pusesem trei sau patru, ca să prind vulpi.

  — Am văzut lopata, insistă Matteo, ai venit să-l salvezi pe Benvenuto, ăsta-i adevărul. Acum mori aici, şi toate pentru nimic.

   — Pentru nimic? Întrebă cu glas adânc Procolo.

   — Pentru nimic. Fusese o glumă. Benvenuto e la colegiu. Voiam să-ţi dau o veste bună, ca tu să petreci primele ore ale anului mulţumit!

   — O glumă! Juri că-i o glumă?

   — Ţi-o jur, colonele, dar eu nu ştiam toate astea, îmi spuseseşi întotdeauna…

   — O glumă. Ah, o glumă grozavă! făcu Procolo.

  — Trebuia să-mi fi spus adevărul, se justifică vântul, eu nu-mi puteam închipui…

   — Nu e cazul să-ţi faci griji, spuse Procolo. Acum ne vom întoarce acasă.

  — Mi-e teamă că e prea târziu. Mi-e teamă că s-a sfârşit. Nu mai ai putere, te văd… Dar, colonele, de ce n-ai spus-o? De ce ai vrut să te arăţi altfel? Mărturiseşte! Eu, da, eram istovit pentru totdeauna, nu mai eram bun decât să ţin zmeiele sus, dar şi tu erai îmbătrânit, nici tu nu mai erai acelaşi, inima ta simţea nevoia căldurii şi n-ai vrut s-o spui niciodată. Ţi-era ruşine, colonele? Ţi-era ruşine că eşti om? Că eşti la fel ca toţi ceilalţi?

   — Mă voi întoarce acasă, îţi spun. Lasă-mă, în sfârşit, în pace.

  — Să te las în pace? Uşor de spus! Nu-ţi aminteşti, când m-ai eliberat, ce ţi-am jurat? Viaţa mea va fi legată de a ta, până în ultima clipă. Dacă tu mori, trebuie să mor şi eu.

  — Mi-ar părea rău, zise colonelul, mi-ar părea într-adevăr rău. Dar acum, ce-a fost a fost. Acum e mai bine să mă laşi.

   Matteo se făcu că pleacă. Fluieratul său slăbi repede.

  — Matteo! strigă atunci Procolo. Aşteaptă un moment! Uitam ceva. Vreau să-ţi spun asta, ca să nu mă judeci greşit, îmi pare rău că te-am minţit, că m-am prefăcut cum nu eram. Asta-i. Dar a fost o singură dată.

   Vocea îi slăbise.

   — Nu te mai gândi, colonele, răspunse vântul, întorcându-se de îndată. În fond, îţi dau dreptate. Lasă-mă acum să rămân aici, am putea aştepta împreună. Oricum, primul soare al anului nu-l vom putea vedea.

   — Nu, spuse Sebastiano Procolo, prefer să rămân singur.

  Într-adevăr, Procolo rămase singur, pe când începea întâi ianuarie. Chiar şi animalele, printre copaci, fuseseră învinse de somn. Aerul era îngheţat şi senin. Luna începuse să coboare. Pădurea Bătrână era neagră.

  În casa lui Procolo, sub lampă, stătea neatinsă sticla de vin, doar cu paharul alături. Vettore continua să doarmă. Radioul uitat deschis umplea casa cu melodii vesele, melodii de sărbătoare, însoţite de strigătele obişnuite.

   Şi în mica vale singuratică, în care murea colonelul, ajunseră ecouri de clopote şi de pocnitori îndepărtate. Dar în rest nu se-ntâmplă nimic special. Vechiul an se îndepărta şi, ca de obicei, începu de îndată cel nou, fără nici cea mai mică întrerupere.

   Faţa lui Procolo se făcuse şi mai palidă. Mustăţile se încrustaseră cu gheaţă. Odată plecat Matteo, colonelul se lăsase din nou în voia soartei. Braţele îi atârnau inerte, capul era lăsat în piept.

  Atunci veniră vânturilel să-l salute. Personal nu-l cunoşteau, dar li se păru potrivit să aducă un omagiu stăpânului Pădurii Bătrâne, care murea ca un adevărat cavaler.

    <Notă> Matteo, însă, nu era printre ele

  Printre crengile brazilor vânturile începură cântecele lor. A fost, desigur, o muzică măreaţă, de ocazii solemne, cum le e dat oamenilor obişnuiţi să asculte cel mult o dată în viaţă! Sebastiano Procolo înţelese şi cu o sforţare extremă reuşi să ridice capul. Animalele, în pragul codrului, se treziră.
    Vânturile cântau vechile poveşti despre giganţi, care constituiau partea cea mai frumoasă a repertoriului lor. Aceste poveşti nu le cunoaştem, dar se ştie cum umpleau de o imensă bucurie pe cine le asculta.

   Se întâmplă astfel că animalele uitară iarna şi-şi închipuiră că se află deja în mijlocul unei veri fericite. Fiecare se gândi cu mare încredere la viitor, simţindu-se foarte cutezător şi gata de orice osteneală. Nu era decât efectul muzicii. Dar cât dură aceasta, iluziile părură adevărate. Multe dintre micile animale prezente îşi închipuiră că pot trăi pentru vecie. Unele visară să ajungă foarte puternice şi de o frumuseţe extraordinară. Toate se gândeau la şansele din noul an, la modul în care să poată folosi cele 365 de zile fericite. Colonelului, în schimb, nu-i mai păsa deloc de zilele viitoare. El privea spre fundul micii văi, de unde înainta cu repeziciune o masă întunecată. Erau sute de oameni în şiruri ordonate care mergeau în ritm, cu paşi uşori şi hotărâţi, ca şi cum n-ar fi mers pe zăpadă, ci pe o şosea frumoasă, făcută după toate regulile. Înaintea tuturor venea un om cu un drapel, apoi ceilalţi. Nu-ţi trebuia multă isteţime ca să recunoşti regimentul colonelului. Doar fanfara lipsea, şi totuşi tot aerul era plin de muzică, de un cântec victorios. Procolo stătea tot rezemat de copac, cu capul înălţat mândru, jumătate cufundat în zăpadă. Regimentul său înainta într-o ordine minunată, în ciuda terenului accidentat şi a urcuşului abrupt. El distingea deja baionetele scânteind în lumina lunii şi recunoştea, cu memoria lui extraordinară, soldaţii unul câte unul. Când îi trecu drapelul pe dinainte, braţul său drept se contractă vădit: în mod evident Procolo voia să-l salute, dar gerul îl înţepenise cu totul.

   În marş triumfal, minunata armată urcă până în susul văii şi se cufundă fără să-şi domolească pasul printre brazii din Pădurea Bătrână. Totuşi, soldaţii continuară să treacă vreme îndelungată. Chiar Procolo se miră mai întâi că regimentul său atinsese proporţii atât de formidabile. Oricum, avu de ce să fie mulţumit.

   La un moment dat, baionetele nu mai străluciră, pentru că apusese luna. Zăpada se făcu vânătă. Soldaţii părură negri, nu mai puteau fi recunoscuţi. La răsărit se putu distinge ceva ca o nouă lumină slabă.

   Stelele începeau să pălească atunci când defilarea încetă şi ultimul pluton fu înghiţit de pădure. Glasul vânturilor se stinse, animalele se retraseră în vizuini şi în cuiburi, obosite moarte după noaptea albă.

   Totul rămase tăcut şi liniştit, aşteptând să se ridice soarele. Tot rezemat de brad, colonelul mai stătea încă drept, cu capul ridicat semeţ, perfect nemişcat. Nemişcate braţele şi picioarele, nemişcaţi ochii şi gura, nemişcate până şi cutele mantalei. Chiar şi inima se oprise.

   Între timp, vântul Matteo se duse la colegiu. Deşi era ultima noapte a anului, nu fusese aranjată nicio serbare; totuşi, în dormitor băieţii erau treji şi în întuneric aşteptau miezul nopţii, ca să destupe şi ei o sticlă de-a lor, numărând minutele pe ceasul lui Berto, care avea cifrele fosforescente.

  Colegii şuşoteau cu însufleţire, şi totuşi Benvenuto observă numaidecât că Matteo foşnea afară. Fără ca ceilalţi să bage de seamă, băiatul sări pe pat şi deschise o fereastră, lăsând obloanele închise. Izbi de două ori în lemn cu nodurile degetelor.

   — Am venit să te salut, spuse Matteo. Noaptea asta plec.

   — Unde pleci?

   — Măcar de-aş şti! Dar e sigur că nu mă mai întorc.

   — Aşteaptă, făcu Benvenuto. Mă-mbrac numaidecât şi vin afară.

   Lunecând tăcut prin interiorul întunecat, Benvenuto intră în vestiar şi îmbrăcă o haină grea, cea pe care-o folosea să schieze. Apoi, cu mare băgare de seamă, deschise uşa de la intrare şi ieşi afară în lumina lunii.

  — Noaptea asta mi-e dat să mor, spuse Matteo, mi-a şi început risipirea, în curând voi urca spre slăvi şi voi pieri încetul cu încetul în cer.

   — De ce spui „mi-e dat”? Cum moare un vânt?

   — Las-o încolo, e un lucru tainic, într-o zi poate vei şti.

   Vocea lui se făcea tot mai slabă, îndepărtându-se spre slăvi.

  — Nu, făcu Benvenuto, Matteo, nu pleca. Nu, nu trebuie să mori. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Gândeşte-te, dacă tu rămâi, vei redeveni cel de altădată, îţi vor reveni puterile, în trei luni va sosi primăvara şi va fi din nou anotimpul bun. Gândeşte-te, Evaristo o să plece, vei fi din nou stăpânul văii, vei stârni furtuni mari şi toţi se vor teme de tine. Vei lua-o de la capăt. Apoi, în nopţile senine, vei cânta în codru, lumea va veni să te asculte, chiar din satele cele mai îndepărtate. Duhurile vor ieşi printre trunchiuri şi eu voi putea să cânt împreună cu tine, cum făceam altădată.

   — E în zadar, spuse vântul, trebuie într-adevăr să plec. De altfel, asta-i poate faimoasa noapte în care îţi vei sfârşi copilăria. Nu ştiu dacă ţi-a spus-o cineva. De noaptea asta cei mai mulţi nu-şi dau seama, nici măcar nu bănuiesc că există, şi totuşi e o barieră precisă care se-nchide deodată. Se-ntâmplă de obicei în somn. Da, se poate să fie rândul tău. Mâine vei fi mult mai puternic, mâine va începe pentru tine o viaţă nouă, dar multe lucruri nu le vei mai pricepe: nu vei mai înţelege graiul copacilor şi nici pe cel al păsărilor sau al fluviilor ori al vânturilor. Chiar dacă eu aş rămâne, n-ai mai putea să-nţelegi niciun cuvânt din ce spun. Ai auzi glasul meu, dar ţi s-ar părea un foşnet fără sens, ai râde chiar de lucrurile astea. Nu, poate e mai bine aşa, să ne despărţim la momentul potrivit.

    Cuvintele deveneau între timp tot mai slabe. Matteo, fără voia sa, se înălţa încet spre cer.

   — Aşteaptă, făcu Benvenuto, mă duc să iau schiurile şi te-nsoţesc pe munte atât cât e posibil să rămânem împreună.

  — Iţi mulţumesc, răspunse Matteo; adică, mergând în sus, voi încerca să mă deplasez lateral, încât să nu ne depărţim până în vârf.

  După puţin timp, Benvenuto o porni la drum, urmându-l pe prietenul Matteo, care urca pentru totdeauna, risipindu-se încet-încet.

   Se îndreptă spre Pădurea Bătrână, favorizat de lumina lunii, forţând ritmul, ca să rămână în urma vântului care trecea şi revenea deasupra capului său şi câştiga treptat în înălţime.

  Chiar fără s-o vrea, vântul izbea în brazii care răsunau plăcut. Apropiindu-se momentul despărţirii, Benvenuto era destul de emoţionat şi nu ştia ce să spună. Era obositor marşul prin zăpada adâncă şi neregulată, trecând adesea prin zone de întuneric. Dorind morţiş să se ţină în legătură neîntreruptă cu vântul, angajat în truda grea, Benvenuto nu reuşea să-nţeleagă ce tot murmura între timp Matteo.

  Trecură prin mica pajişte unde într-o noapte de-acum îndepărtată fusese sărbătoare mare. O voce adâncă şi nazală, vocea unei bufniţe, răsună pe neaşteptate:

   — Matteo! strigă bufniţa, fiindcă tot eşti aici, vreau să-ţi spun ceva. E o bucată de vreme de când mă tot gândesc. Vreau să te fac de ruşine, uite. Eşti un vânt bun şi milos, fără nici cel mai mic suflu, şi trebuie să te mai ascultăm lăudându-te, că eşti puternic, că nu te temi de nimeni, că eşti asta, că ai făcut ailaltă? O paiaţă, asta eşti, un fanfaron grotesc, creatura cea mai ridicolă pe care am cunoscut-o. Priviţi-l acum ce aere îşi dă şi cum îi dă dreptate prostul acela de băiat.

   — Bufniţo, răspunse vântul, bufniţo, ţie să-ţi fie ruşine, pentru că eu sunt pe moarte.

   Deşi pasărea nu se vedea în întuneric, se-nţelege că rămăsese uluită, auzind un suflu atât de precipitat.

   — La dracu' cu mania ta de-a vorbi! făcu spre bufniţă, cu glas limpede, o soaţă. Uite ce gafă fenomenală ai făcut! Să intri în pământ de ruşine!

   — Iartă-mă, Matteo, făcu bufniţa, încurcată, iartă-mă, eu nu mă gândeam, am mania asta de a face în ciudă, nu vorbeam serios… Crede-mă, nu vorbeam serios!

  — N-are importanţă, bufniţo, făcu Matteo. Între timp se înălţa, se înălţa şi Benvenuto se căznea să rămână în apropiere. De la colegiu mersese mărşăluind fără o clipă de răgaz şi începea să se simtă obosit.

    În cele din urmă ajunseră la poalele lui Corno.

  — Uite aici peştera blestemată care a fost nenorocirea mea, observă Matteo, lunecând la baza stâncilor. Apoi adăugă: Atunci, adio, Benvenuto, mai mult de atâta nu poţi urca.

  — Ba pot, răspunse băiatul şi, lăsând schiurile, se caţără în sus pe stâncile luminate de lună, căutând sprijin prin zăpadă.

   — Nu face prostii, zise vântul, într-o clipă poţi aluneca. Oricum, un metru mai mult, un metru mai puţin, tot trebuie să ne despărţim.

  Benvenuto însă nu cedă. Tropăind pe stânca abruptă şi rece ca gheaţa, care oferea într-adevăr multe crăpături bune de care să te agăţi, băiatul urcă mai sus de vârfurile copacilor, se înălţă repede pe un perete, în cele din urmă ajunse pe o terasă suspendată, având deasupra doar cerul.

   El văzu dedesubtul său Pădurea Bătrână care emana umbre magice, văzu luna apunând şi o geană aurie apărând pe cer, la răsărit. Totul era extraordinar de liniştit. Vii, în lumea întreagă, cel puţin aşa părea, nu erau decât Benvenuto, chiar sub vârful Corno, şi Matteo, pe moarte.

  La un moment dat, vântul depăşi vârful Corno, desprinzându-se pentru totdeauna de pământ. Benvenuto nu-i mai simţi adierea, dar îi mai putea auzi cuvintele.

   — Adio, Benvenuto, adio! striga tot mai slab Matteo. Aminteşte-ţi uneori de mine. Mai trebuie să-ţi spun ceva: în noaptea asta unchiul tău Sebastiano a murit, îl vor găsi în mijlocul zăpezii, nimeni nu va înţelege de ce. A fost un sfârşit demn de el, o moarte de mare senior.

    Glasul vântului se istovi în neant. Fără îndoială, continuă să-l salute pe băiat, adresându-i expresii afectuoase. Dar acum era prea sus pentru a putea fi auzit.

    Benvenuto ar fi vrut să-i strige câteva cuvinte, dar nu reuşea să vorbească, ceva îi strângea gâtlejul. Atunci, pe când soarele se înălţa, îşi mai agită o dată pălăria, până când se lăsă linişte deplină.

SFARSIT

Dino Buzzati

Cap1 Cap15