Educatie sanitara in comunism (10)

Unde mi-e căciula

Ceasornicul deşteptător sună îndelung. Răducu se răsuci, îşi trase mai bine plapuma peste cap şi continuă să doarmă.

Părinţii intrau în schimbul doi, plecaseră deja.

Ileana, surioara dintr-a şasea învaţă după amiază. S-a făcut ora şapte. Văzînd că nu se trezeşte, trase pla­puma de pe el şi-l obligă să se scoale. Răducu, somno­ros cum era, pierdu minute bune pînă se trezi, apoi făcîndu-se că se spală, zăbovi alte cîteva minute în baie.

     În fine, înfulecă ceva, îşi făcu pacheţelul, se îmbrăcă şi dădu să iasă în mare grabă... era târziu. Dar... căciula... nu e căciula...

—      Unde mi-e căciula ! strigă el la Ileana.

—      Am văzut ieri motanul vecinilor cu ea, îl luă surioara peste picior.

Răducu începu să scotocească... prin dulap, prin bibliotecă... peste tot; nu e şi nu e. Timpul zbura, iar el, îmbrăcat cum era şi cu ghiozdanul pe spate, aplecîndu-se să caute pe sub mobile, transpirase tot şi-şi rupsese o curea de la ghiozdan.

Intr-un târziu, găsi căciula sub pat, o luă cu greu şi o zbughi pe uşă.

—      Ce dezordonat! îşi zise Ileana. A întârziat de la şcoală.

*

—      Cine lipseşte? întrebă tovarăşa învăţătoare pe Ioana, şefa clasei a II-a A.

—   Georgescu Radu, abia apucă să răspundă ea, că uşa clasei se deschise, şi intră grăbit, cu ghiozdanul atîrnîndu-i pe un umăr, cu fularul şi căciula în mînă, paltonul descheiat.

—      Răducu! ce e cu tine?

—      Am întârziat!

—      Haide, repede în bancă; şi lecţia de limba română începu.

Astăzi, copii, am să vă citesc din minunata noastră carte cu bucăţi de lectură, o întîmplare pe cît de tristă pe atît de instructivă. „Punctualitatea” este intitulată, şi istoriseşte întâmplarea a doi prieteni care se iubeau atît de mult, încît şi-ar fi dat şi viaţa unul pentru celălalt.

Prin piaţa îmbelşugată a unui mare oraş din tim­puri străvechi — începu ea lectura — treceau doi tineri care prin înfăţişarea, portul şi ţinuta lor se arătau a fi străini de locurile acelea. Erau paşnici, respectuoşi şi îndatoritori, încît nici cel mai arţăgos cetăţean al oraşului nu s-ar fi putut plînge de ei.

Curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte, de a afla cît mai nulte din viaţa şi obiceiurile localnicilor, îi îndemna, le mîna paşii prin toate colţurile pieţii.

Ajunşi în partea de răsărit, iată că se ivi o mare zarvă; negustori, vînzători, cumpărători sau simpli tre­cători se înghesuiau cu toţii să vadă lupta dintre doi oameni care, nu se ştie din ce pricină, se băteau în duel.

Străinii, împinşi de curentul târgoveţilor care se îm­bulzeau, ajunseră şi ei în preajma luptătorilor. Deodată însă, tocmai cînd aceştia erau mai încleştaţi în duel, o voce răsună peste capetele tuturor: „patrula! patrula oraşului!”

Cum duelul era interzis şi pedepsit cu moartea, prin lege, cei doi luptători, oricît de îndîrjiţi ar fi fost, încetară lupta şi părăsiră în fuga mare locul duelului, amestecîndu-se în mulţime, pentru a li se pierde urma; ba unul dintre ei aruncă chiar şi sabia, care căzu la picioa­rele paşnicilor tineri care vizitau oraşul. Cel mai înalt o luă şi cu vădit interes începu s-o studieze.

Intre timp însă, cei ce la început năvăliseră să ur­mărească duelul, acum se retrăseseră în mare grabă şi înfricoşaţi, temîndu-se să nu fie bănuiţi de compli­citate.

Cînd îşi luă ochii de la sabia pe care o ţinea în mînă, tînărul străin se văzu înconjurat de patrulă. Pe locul duelului nu mai rămăsese nici un curios în afara prietenului său.

Zadarnic încercară ei să spună ostaşilor adevărul; aceştia îi luară cu forţa, îi duseră în faţa judecătorului şi în răstimp de un ceas, flăcăul cel înalt şi chipeş, acuzat de încălcarea legii care interzicea duelul fu condamnat la moarte, urmînd ca a doua zi în zori să fie j executat.

Nicicând nu gîndise tînărul să aibă o soartă atît de tristă. Toate încercările bunului său prieten de a-l salva rămăseseră fără rezultat.

Potrivit obiceiului, condamnatul avea dreptul la în­deplinirea unei ultime dorinţe. Acesta ceru judecătoru­lui să-i îngăduie să-şi vadă părinţii. Judecătorul îi ac­ceptă cu condiţia ca pînă la ceasul execuţiei să fie înapoi. j Dacă nu, în locul lui va fi executat bunul său prieten.

Tinerii, cunoscîndu-se oameni de caracter şi iubindu-se neasemuit de mult, se învoiră.

*

A doua zi, în piaţa publică a oraşului se înălţa sum­bră spînzurătoarea, care avea să pună capăt zilelor condamnatului, pildă vie pentru cei ce vor mai îndrăzni să nesocotească legea.

Dar iată că ora execuţiei se apropia şi chipeşul tînăr nu se înapoiase încă.

Sosi judecătorul!

Pregătirile se încheiaseră. Din clipă în clipă se aştepta ordinul execuţiei. Prietenul condamnatului fu luat şi pregătit pentru spînzurătoare. Mulţimea, în tă­cere crispată, aştepta înfricoşată. Unele firi mai slabe plîngeau soarta tînărului nevinovat, care trebuia să moară în locul altui nevinovat.

Judecătorul privi ceasul palatului. Ora execuţiei trecuse. Se ridică şi dădu ordinul cuvenit.

Dar tocmai cînd călăul era gata să-l execute, judecătorul zări alergînd şi făcîndu-şi cu greu loc prin mulţime, pe tînărul condamnat, care întorcîndu-se de la mare distanţă, întîrziase cu două minute.

Execuţia fu oprită. Condamnatul se înfăţişă judecă­torului şi ceru să fie executat. Prietenul său însă pro­testă, spunînd că el este cel ce trebuie să fie executat, deoarece aşa a fost învoiala. Condamnatul, istovit de oboseala drumului ţinu să-i reamintească judecătorului că el este „vinovatul” şi deci el trebuie să. moară. Atunci prietenul său, în marea sa dragoste pentru condamnat, şi în dorinţa de a-1 salva, îl acuză pe judecător de lipsă de punctualitate în ordonarea execuţiei: „Dacă ora execuţiei ar fi fost respectată, dacă deci dumneavoastră domnule judecător aţi fi fost punctual — spuse el dîrz şi demn — eu aş fi atîrnat de mult în ştreangul acela iar la întoarcere prietenul meu ar fi fost salvat."

„Nu! spuse condamnatul, nu domnul judecător poartă vina ci eu, care nu am fost punctual".

Mulţimea, îndrăgdndu-i pe amîndoi, izbucni, cerîn- du-i judecătorului iertare.

Acesta, copleşit şi el de atâta putere de dăruire, cîtă văzuse la aceşti tineri, îi eliberă în uralele mul­ţimii satisfăcute.

*

Clasa — cucerită de întâmplările eroilor — ascultase povestea înmărmurită. Satisfăcuţi de deznodâmîntul final, copiilor li se citea pe chipuri bucuria prilejuită de triumful binelui. Chiar şi Răducu uitase de necazul întîrzierii. Dar un gînd i se înfiripă în minte: „de ce alesese tovarăşa tocmai această bucată de lectură?.. despre punctualitate... nu cumva... Sigur, asta era; el în ultima vreme întîrziase mereu, adică nu fusese punc­tual. Tovarăşa învăţătoare a vrut să-i arate lui, să le demonstreze tuturor copiilor ce mare importanţă are punctualitatea; dar de mîine...”

Marea hotărîre luată atunci de Răducu n-a mai fost călcată niciodată. Nu numai în timpul şcolii, dar şi astăzi, punctualitatea inginerului Radu Georgescu este proverbială. Probabil, are grijă să-şi pună totdeauna căciula la locul ei.
Ionel Dorobanţu

Cap9