Neputința

Am fost la vechiul apartament de pe strada București - primul apartament în care am locuit după ce m-am mutat la Timișoara. Acolo am văzut pentru întâia oara zâmbetul Mariei - incredibilul zâmbet al bebelușului, cel care e bucurie pură, fericire, dăruire necondiționată. Acolo am trăit cei mai frumoși ani - cei în care aveam copil mic, în care pregăteam seară de seară vănița și spălam mica piele de înger, anii în care devenisem expert la înfășat și la plimbat cu căruciorul, la răzuit morcovi pentru supă, la preparat ceaiul și, mai târziu, la inventat povești cu animale.
Acolo a murit mama... În acel apartament de două camere, unde am lăsat-o mai mult singură, unde n-am fost în stare să mă dovedesc un fiu iubitor, să trec peste mine însumi, să îi fac o bătrânețe mai ușoară.

Am fost acolo astăzi dimineață și nici acum nu mi-a trecut nodul din gât, senzația de ocean al lacrimilor, apăsarea din plex, furnicăturile din brațe, moliciunea genunchilor. Mobilele grele sunt la locurile lor, întunecate, parcă trăind o legendă din vremea regelui Arthur. Cărțile toate sunt acolo, așa cum le știu din copilărie. Acolo sunt și vechile caiete ale mamei, pline de începuturi - piese de teatru, eseuri, povești... Doar mama nu mai e... Mă uit în locul unde a căzut... ridic ochii spre fereastra prin care a privit, lungită în patul bătrâneții, cum înfloreau copacii, și parcă o văd. Dar nu, nu simt nici regrete, nici duioșie, nici conștiința nu mă mustră, nici spaimele nu mă trec. Nu sunt cuprins de nostalgie, ci doar de un infernal sentiment de neputință. 

Da, asta am simțit, o uriașă neputință, ceva care nu se poate asemăna cu nimic pe lume, pentru că îți ia toate sensurile, câte ți-au mai rămas intacte. Nimic, nimic, nimic... nu mai pot face nimic....