Femei comuniste (7)

Traiţi bine?

CONSTANŢA SEMENIUC, preşedintele C.A.P. Tîrgu Trotuş, judeţul Bacău

—       N-aş spune că ne plîngem.

Cu o asemenea întrebare se intră repede în vorbă. Mai ales cînd îţi alegi „eroul“ din auto­buzul cu care descinzi în sat. Se întîmplase să stăm alături, pe aceeaşi banchetă. Fire deschisă, răspunsese fără s-o bîntuie niscai suspiciuni. Şi se recomandase: Constanţa Semeniuc.

 

     —       Sînteţi cam sub munte, aici. Căldura vine tîrziu, frigul devreme, iar ploile izbucnesc din senin.

—       Văd că ştiţi. Sînteţi de pe la noi?

—       Nu sînt, dar mă pricep. Şi dacă eram de pe...

—       Sigur, vă cunoşteam. E adevărat ce spu­neţi dumneavoastră, dar altu-i necazul acum!

—       Altul?

—       Da, zăpada. Altfel, vedeţi ce minune... E o minune să trăieşti aici.

Femeia însăşi este frumoasă. Şi mîndră. Splendoarea plaiurilor natale i-a turnat în ochi bulgări de lumină şi în suflet siguranţa. Sigu­ranţa aceea nemaipomenită că pămîntul există pentru ea şi pentru toţi cei ca ea, spre a-i ajuta să devină fericiţi. Şi, evident, alţi oameni.

Pentru asta, ştie, este nevoie de muncă. De extraordinar de multă muncă. Arată casele, dea­lurile, frunţile încruntate ale munţilor şi vrea neapărat să-mi afle părerea.

—       Nu-i aşa că-s minunate ? Nu-i aşa că vă plac ?

Închid ochii. Este prea mult alb. Un sat în miez de iarnă este un sat alb. Aici zăpada nu se jenează să fie pură. Învăluie totul în cuşme şi cojoace sclipitoare. Dar, curios lucru, tocmai zăpada nu este pe placul Constanţei Semeniuc:

—       Spulberatică. Şi firavă. Bate vîntul şi o duce. Noi avem nevoie de zăpadă serioasă, bogată, în stare să apere recoltele de ger şi să sature în primăvară pămîntul cu apă.

Ştiu că nu glumeşte. De peste trei ani este secetă. De peste trei ani privesc oamenii cu speranţă spre norii ce năvălesc ca bivolii de peste munţi, în turme nărăvaşe ce par a potopi pămîntul, iar zăpada, nimic de zis, împodobeşte malurile Trotuşului şi dealurile, şi lunca, dar dacă scurmi cu vîrful piciorului dai repede de brazdă. Or, asta, pentru cei din Tîrgu Trotuş, nu este zăpadă. Este, cel mult, o minciună fru­moasă. Şi lor nu le plac minciunile. De nici un fel. Privirile femeii par o flacără de miere, căci răspund unui gînd al ei :

—    Am vrea să ningă mult, să plouă cînd trebuie, dar... ştiţi ceva? Nu ne mai temem atît de norii noştri înşelători. Sîntem mai tari. In anul 1976 aproape că n-a căzut strop de ploaie, dar producţia din cooperativă a fost mai mare cu două milioane. Cu două milioane, am zis. În condiţii supervitrege. Cum? Cum de am reuşit? Uite aşa — şi face un gest din care reiese că ei, oamenii de acolo, s-au bătut pentru bunăstarea lor, pentru rodnicia muncii lor, şi cu cerul şi cu pămîntul. Dar mai ales cu pămîntul. Şi că s-au bătut, ca să spunem aşa, într-o sinceră şi deplină duşmănie. Apoi, odată mă priveşte cu ghiduşie, şi se face că a luat-o razna cu vorbele:

—      Aoleo, zice, aoleo, dar am uitat... pe dumnea­voastră vă interesează satul, cum trăim, adică noi.     

—      Păi aţi şi început să-mi spuneţi. Şi aţi început cu ce trebuie, cu munca, adică. Unde există hărnicie...

—      Şi pricepere.

—      Da, neapărat şi pricepere, se trăieşte...

—      Nu vă grăbiţi!

—      Adică vreţi să mă contraziceţi?

—     Nu, dar uite, am ajuns la staţie, aici tre­buie să coborîm, şi, dacă n-aveţi nimic împo­trivă, vă conduc pînă la consiliul popular. Acolo o să aflaţi ce şi cum. Drumul este însă lung, căci comuna este formată din trei sate, ce se ţin lanţ, şi nu ştii unde se termină unul şi începe celălalt, aşa că pînă acolo, tot privind, o să vă faceţi o imagine cît de cît.

Oamenii se opresc joviali la bineţe: „Mneaţa Avădanei, cine este tovarăşii?“ „Maică Maria, tocmai dumneata? Doar mă ştii măritată de 13 ani. Ce-ţi face brigada?“ „Iaca bine. Nu mai vii să vezi saivanul cela? Pînă nu cade".

—   Este Maria Vîrnav, îmi zice, şefa brigăzii de la Tîrgu Ocna. Aşa-i place să-mi spună, ca de fată, Avădanei. Mă iubeşte ca pe copila ei. Are peste 60 de ani, dar conduce cu mînă de fier brigada. Acum doi ani, ce am mai trudit să-i salvăm oile, căci zăpada şi furtuna începu­seră să dărîme un saivan. Toţi cooperatorii au sărit ca unul şi s-au luptat cu nămeţii. A fost extraordinar. Apoi odată îşi ia seama: Iar am uitat. Da, vedeţi cum arată satul. În general este foarte bine gospodărit; avem un secretar de partid şi primar inimos şi iubit de oameni. Se zbate pentru comună şi oamenii îl urmează în ceea ce vrea să facă, deoarece este spre binele nostru. Să vedeţi ce frumos se conturează, pe un deluţ, centrul. Sînt acolo toate instituţiile social-culturale, noua şcoală, cu etaj, magazi­nele, grădiniţa de copii, complexul de servire tot cu etaj, da, este gata, la fel şi noul dispensar uman. Ne civilizăm. Dar, să ştiţi, tot de la mi­lioanele acelea se trag toate.

— Dar dumneavoastră, cetăţenii, întreb eu, dumneavoastră cu ce contribuţi la gospodărirea şi înfrumuseţarea comunei?

—     Cum cu ce? Anul trecut s-au efectuat, prin muncă patriotică, lucrări în valoare de peste 1 200 000 de lei. Asta înseamnă cam 250 de lei pe cap de locuitor, indiferent ce vîrstă are. Mi se pare că ar fi ceva, nu? Şi anul acesta este vorba de un angajament cetăţenesc ce trece de 1 300 000.

—       De unde ştiţi?

—      Simplu. S-a anunţat la o adunare cetăţe­nească cu deputaţii. Ei ne reprezintă la primărie şi tot ei vin să ne mobilizeze cînd este vorba să realizăm ceva.

La un moment dat ne oprim:

—      Vreţi să staţi de vorbă cu un deputat? Iată doi. Bătrînul acela este Petre Tudor, din Tuta. De cînd îl ştiu eu tot deputat este. Şi unul din cei mai destoinici. Cea de lîngă el este Vilma Fîrţadi, legumicultoarea noastră. Grădina a adus, ca venit, milionul...

Cei doi o salută, sînt recomandat „un tova­răş", bătrînul povesteşte cum au construit ei un punct sanitar modern numai prin muncă patriotică, în timp ce Semeniuc şi Vilma se cam aprinseseră, parcă, pe o chestiune de legumicul­tură. In sfîrşit, pornim mai departe, dar mă opreşte iar la o poartă :

—     Aici locuieşte o deputată pe cinste, care este şi o cooperatoare de mîna întîi — o cheamă Lupaşcu Elena. Elena noastră este un exemplu personal de bună gospodărire. Dealtfel, vreau sa vă anunţ că pe şoseaua principală nu se vor mai construi decît case tip vilă, cu etaj, fiecare cu cîte două apartamente pentru două familii. Aşa, păstrînd elementele de arhitectură de la noi, căci sînt frumoase. Oo, dar staţi o secundă, căci am două vorbe cu Ştefana Rusu, briga­dieră şi ea la cooperativă. Brigadieră nouă, acum promovată. Era şi normal, tovarăşe, căci peste 75 la sută din cei care au scos milioanele sînt femei. Vine, îmbujorată :

—    Mi-a zis că sînteţi aşteptat la consiliu. Deci, ştiau că veniţi. Vasăzică să ne grăbim. Şi cum vă spuneam la început, am muncit pe brînci pentru milioanele astea. Căci n-a plouat. Dar de-acum, gata, nu ne mai este frică: am terminat în toamnă un sistem local de irigaţii. Aducem apa din Trotuş şi udăm, pentru înce­put, cam 200 de hectare. Deci, un spor la an­gajamente de încă două milioane. Poate este mult, dar aşa răspundem noi chemărilor şi sar­cinilor partidului.

La consiliul popular, primarul ne iese jovial înainte: „Ne bucură că vreţi să scrieţi despre sat şi despre oamenii săi. Despre ce facem şi cum trăim noi aici. Dealtfel cred că v-aţi făcut pe drum o imagine".

—     Mi-a spus tovarăşa Semeniuc o mulţime de lucruri. Nu ştiu doar dacă corespund...

—  Vai de mine, cum să nu corespundă? Tovarăşa Semeniuc ştie la fel ca şi noi... este preşedinta cooperativei agricole, este membră în comitetul judeţean de partid, în comitetul judeţean al femeilor, în consiliul judeţean al...

Femeia aceasta tînără, cu bulgări de lumină în ochi, stă acum parcă jenată, dar odată ridică capul şi zice:

—     A fost uşor, căci îmi cunosc satul. Şi oamenii. Ambiţioşi! Vrem să devenim mai bogaţi, să creştem pe măsura ţării. Asta e!

Ninge. Ca într-un pastel. In satul copleşit de acest imens alb, oamenii reuşesc să fie tot mai conştienţi de forţa şi de valoarea lor, într-un proces de devenire comunistă, care are ca prime coordonate demnitatea omului şi bunăstarea generală. De aici derivă în mod firesc şi mîndria. Mîndria de a nu fi — pe colţul lor de pămînt românesc — oarecine. Şi nu sînt.

6