miercuri, 23 aprilie 2014

Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(19)

Basmul despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (5)

Sfârşind, maşina neagră făcu o plecăciune, iar regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc şi de trist, încât cei de faţă începură să privească chiorâş la Trurl, pentru că întunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată şi întrebă:
Mai ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, maşină dragă?
Stăpâne – răspunse maşina, înclinându-se până la pământ – am să-ţi spun istoria ciudat de abisală a lui Clorian Teoriţius Clapostol, intelectric şi gândant mamonistic.
Odată, excelentul constructor Clapauţius, trăgându-şi sufletul după uriaşele-i munci (căci tocmai îi meşterise regelui Gropofil Maşina-Care-Nu-Există – dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe planeta mamonizilor şi începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic, şi din care ieşea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în faţa ei nişte butoaie de cerneală goale, şi surprins de acea privelişte, băgă capul înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit şi plin de tot felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri turtită, ochii i se roteau scârţâind teribil în rame, la fel şi mădularele îi scârţâiau neunse, şi numai sârmelor şi sforicelelor îşi datora fărâma de existenţă pe care şi-o ducea într-o straşnică lipsă de curent, după cum dovedeau clar bucăţile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viaţă! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauţius se înmuie şi, discret, vru să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se răsti cu glas piţigăiat:
Venit-ai, în sfârşit!?
Păi, am venit... bâigui Clapauţius, mirat că era aşteptat acolo unde n-avusese deloc intenţia să fie.
Acuma? Ei, atunci să pieri, să cazi în străfunduri, frânge-ţi-ai mâinile, gâtul şi picioarele – ţipă bătrânul cât îl ţinea gura şi începu să arunce în Clapauţius, care încremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Când, în sfârşit, obosit, încetă cu bombardatul, Clapauţius îl întrebă cu blândeţe cărui fapt datorează o asemenea primire. Un timp, bătrânul mai bombăni: Pocni-te-ar scurtcircuitul! De-ai înţepeni pe veci, corosivule! Dar după aceea, potolindu-se, se îmbună într-atâta încât, gâfâind, cu degetul ridicat, blestemând din când în când, dar aruncând scântei atât de des, că începu să miroasă a ozon, îi povesti cu aceste cuvinte istoria sa:
Să ştii, străine, că eu sunt primul gândant dintre gândanţi, pasionat de ontologie, iar numele meu – care cândva va întuneca strălucirea stelelor – este Clorian Teoreţius Clapostol. M-am născut din părinţi sărmani, din fragedă copilărie am simţit atracţie către cugetarea care pătrunde tainele existenţei. Având şaisprezece ani, am scris prima mea operă intitulată Deotronul. În ea am expus teoria generală a zeităţilor aposteriorice, care zeităţi trebuie să fie dăruite Cosmosului de către civilizaţii, pentru că, după cum se ştie, materia este cea dintâi, iar la începutul începuturilor nimeni nu gândeşte. Atunci, în zorii istoriei, trebuie să fi domnit o completă lipsă de cugetare şi, bineînţeles, ia uită-te numai la. Cosmosul ăsta, cum arată!! Aici bătrânul se înecă de mânie, bătu din picior, apoi, obosind, continuă: Am explicat deci necesitatea de a alcătui zei din spate, câtă vreme în faţă nu erau; şi orice civilizaţie care se ocupă cu intelectrica nu năzuieşte spre nimic altceva decât spre construirea Plenipotenţialei Ultimative, adică rectificatorul răului sau îndreptătorul căilor Inteligenţei. În această operă am cuprins de îndată planul primului Deotron, precum şi caracteristica abilităţii lui, măsurată în deoni. Această unitate a plenipotenţei desemnează echivalentul efectuării de minuni pe o rază de un miliard de parseci. Când a apărut acea carte, tipărită de mine însumi, am alergat cât ai clipi în stradă, sigur fiind că poporul mă va purta îndată pe umerii săi, mă va încununa cu flori şi mă va acoperi cu aur, dar nici măcar vreun prăpădit de cibernardin nu m-a lăudat. Mai mult mirat decât dezamăgit din cauza asta, m-am aşezat la masă şi am scris cartea Ciocan pentru Inteligenţă, în două volume, în care am arătat că fiecare civilizaţie are înaintea ei două căi, şi anume, sau să se chinuie pe sine însăşi, sau să se răsfeţe de-a binelea. Şi una şi alta o face, devorând câte puţin Cosmosul şi prelucrând rămăşiţele de stele, transformându-le în scaune de closet, rotiţe, pinioane, ţigarete şi perniţe mici, şi asta vine de acolo, că, neputând înţelege Cosmosul, doreşte acel Neînţeles să-l preschimbe oarecum în Înţeles şi nu încetează până ce nu transformă nebuloasele în cloace, iar planetele în dormitoare şi bombe, având în vedere totodată Suprema Idee a Ordinii, căci numai Cosmosul asfaltat, canalizat şi catalogat i se pare suficient de decent. În al doilea volum, cu titlul Advocatus Materiae, am arătat că Inteligenţa, ca urmare a avidităţii sale, se simte în largul ei numai atunci când reuşeşte să supună vreun gheizer cosmic sau să înhame la el vreun roi de atomi, care să fabrice o alifie contra pistruilor. După care se aruncă spre fenomenul următor, pentru ca, în calitate de tropheum, să-l lege la şirul de prăzi scientifice. Dar şi acele două tomuri excepţionale au fost primite cu tăcere; mi-am spus atunci că cea mai mare virtute este răbdarea şi stăpânirea de sine. Apoi, după apărarea Cosmosului în faţa Inteligenţei, pe care am întors-o pe toate părţile, precum şi a Inteligenţei în faţa Cosmosului, a cărui nevinovăţie se întemeiază pe faptul că Materia, din nechibzuinţă, îşi îngăduie tot felul de porcării, am scris, cuprins de o bruscă inspiraţie, cartea Croitorul Existenţei, în care am dovedit cât se poate de logic că certurile filozofilor sunt un lucru fără sens, căci fiecare se cuvine să aibă propria lui filozofie, croită asemenea hainei pe care o poartă. Fiindcă şi această operă a fost întâmpinată cu o linişte de mormânt, am scris imediat alta, în care am înregistrat toate ipotezele posibile, referitoare la Cosmos; prima ipoteză este aceea că, de fapt, Cosmosul nu există; a doua, că el este rezultatul greşelilor unui oarecare Creatoric, care s-a străduit să creeze lumea, neavând habar cum se face aşa ceva; a treia, că lumea este rezultatul nebuniei unui Supercreier, care s-a mâniat pe sine însuşi în mod nelimitat; a patra, că este o idee în mod absurd materializată; a cincea, că este o materie care gândeşte ca un cretin – şi, sigur de sine, aşteptam să se stârnească dispute înverşunate, ecouri, să fiu umilit, admirat, consacrat, în sfârşit, mă aşteptam la atacuri şi blesteme; dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci uimirea mea nu mai cunoscu margini. Mi-am zis că, probabil, i-am studiat prea puţin pe ceilalţi gân-danţi şi îndată, procurându-mi operele lor, i-am cercetat pe rând pe cei mai de seamă, pe Frenezius Perloi, pe Bulfon Strâmţilă, creatorul şcolii strâmţiştilor, pe Turbuleon Gratifalc, pe Sferiţius Logar, şi pe însuşi Lemuel Cel Chel.
Dar în opera lor n-am găsit nimic demn de atenţie. În vremea asta, cărţile mele se răspândeau treptat, am înţeles deci că cineva le citeşte şi că dacă le citeşte, vor apărea şi rezultatele. În fapt nu mă îndoiam că voi fi chemat de Tiranus, care-mi va cere să mă ocup de el ca temă principală şi să-i închin un panegiric. Mi-am pus deci în cap exact ce-i voi spune, şi anume, că pentru mine Adevărul e totul şi pentru el sunt gata să-mi dau şi viaţa; Tiranus, îmbătându-se de landele pe care mintea mea minunată a reuşit să i le aducă, va încerca să mă câştige cu tot felul de promisiuni mieroase, să-mi arunce la picioare pungile de arginţi, dar văzând neînduplecarea mea, va spune, plecându-se la şoaptele sofiştilor, că, întrucât eu mă ocup de Cosmos, s-ar cuveni să mă ocup şi de persoana lui, căci şl el este un fragment al Cosmosului. Eu, auzind acestea, o să-l iau peste picior, aşa că el mă va da pe mâna călăului; încă dinainte mi-am călit corpul cum se cuvine, ca să pot rezista la cele mai groaznice chinuri. Dar au trecut zile şi luni, şi Tiranus nu reacţionă în nici un fel, aşa că mă pregătisem degeaba să înfrunt torturile. Numai un zgârie-pană, pe nume Strangulofil, a scris într-o fiţuică de seară că un farsor, numit Clorianel, se ocupă cu băsnuirea a tot felul de basme şi băsneli în cartea cu titlul Deutron sau Ultimul Pleniputuros. Mă uitai înfrigurat la opera mea – şi, într-adevăr, datorită unei greşeli de tipar, în titlu, în loc de "e" a apărut "u", deci în loc de "pleniputeros" s-a strecurat "pleniputuros"... Am vrut în prima clipă să-l omor, dar raţiunea a învins. "Va veni şi vremea mea! – mi-am zis. Nu se poate ca cineva să împrăştie zi şi noapte adevăruri în toate părţile, precum boabele de mazăre, până ce din ele izbucneşte strălucirea Cunoaşterii Ultimative – şi să nu se aleagă cu nimic!
Va veni şi ecoul, veni-va şi gloria, şi tronul de fildeş, şi titlul de Prim Gândist, dragostea noroadelor, alinarea- în liniştea grădinii, propria şcoală, discipolii iubitori şi mulţimea venerându-mă! Căci tocmai asemenea visuri are fiecare gândant, străine! Desigur, se spune că singura lor hrană este Cunoaşterea, iar Adevărul – singura lor băutură, că nu doresc nici bunuri pământeşti, nici îmbrăţişările electritelor, nici strălucirea aurului, nici stele pe piept, nici glorie şi laudă. Toate astea sunt basme prea cinstit oaspete de peste mări, numai basme! Toţi doresc acelaşi lucru, dar diferenţa dintre ei şi mine este aceea că eu, în măreţia spiritului meu, îmi recunosc deschis şi fără să mă ruşinez, această slăbiciune. Dar anii treceau şi nimeni nu mă numea altfel decât Clorianel sau Cloricel-bufonul. Când am împlinit patruzeci de ani de la naştere m-am mirat că aştept atâta vreme reacţia maselor fără vreun rezultat. M-am apucat atunci să scriu o carte despre esefdiţi, care sunt poporul cel mai înaintat din întreg Cosmosul. Cum, n-ai auzit de ei? Nici eu, căci nu i-am văzut şi nici nu-i voi vedea vreodată; dar existenţa lor am dovedit-o în mod pur deductiv, logic, necesar şi teoretic. Câtă vreme – aşa am dedus – în Cosmos sunt civilizaţii dezvoltate în mod diferit, cele mai numeroase trebuie să fie cele mediocre, de mijloc, altele sau sunt destul de întârziate în dezvoltare, sau au luat-o mult înainte. Deci când ai un asemenea grafic statistic, atunci, ca într-o colectivitate în care cei mai numeroşi indivizi sunt cei de statură mijlocie şi numai unul singur trebuie să fie cel mai înalt, aşa şi în Cosmos trebuie să existe o civilizaţie care a atins Suprema Fază a Dezvoltării. Locuitorii ei, esefdiţii, ştiu de-acum totul, ceea ce noi nici nu îndrăznim să visăm. Am demonstrat acest lucru în cele patru volume ale cărţii mele, ruinându-mă cu cheltuielile pentru hârtie cretată şi portretul autorului, dar şi această tetralogie a împărtăşit soarta predecesoarelor sale. Am recitit-o acum un an, din scoarţă-n scoarţă, vărsând lacrimi de atâta supremă voluptate, atât de genial este scrisă, atât este de pătrunsă de absolut, că pur şi simplu nu-ţi vine să crezi. Ei, şi aşa am ajuns la cincizeci de ani! Se întâmplă – mi-am zis – o să cumpăr operele şi scrierile altor gândanţi, ce se scaldă-n plăceri şi bogăţii, ca să văd ce-o fi prin ele. Erau cărţi despre diferenţa dintre faţă şi dos, despre minunata alcătuire a tronului regal, despre dulcile lui rezemători şi despre justele lui picioare, tratate despre poleirea farmecelor fizice, descrieri amănunţite a tot felul de lucruri, în care nimeni nu se lăuda pe sine, ci aşa se aranjaseră toate, că Stafilocus îl admira pe Streptocus, iar Streptocus pe Stafilocus şi amândoi erau acoperiţi de omagii de către logariţi. Se întreceau în laude reciproce cei trei fraţi Smulgeni – Smulgus îi ridica în slăvi pe Smulgoniu, Smulgoniu pe Smulgander, iar acesta, la rândul lui, iar pe Smulgus. Atunci când le-am studiat operele, m-a cuprins o furie nemaipomenită, m-am aruncat asupră-le, strivindu-le, sfâşiindu-le, mestecându-le chiar... până ce suspinele mele au încetat, lacrimile mi s-au uscat şi m-am aşezat iar la lucru, scriind de data aceasta o operă despre Evoluţia Inteligenţei ca Fenomen cu Dublu Tact. Căci aşa cum am dovedit, o legătură circulară leagă pe feţele-palide cu roboţii. Mai întâi, ca urmare a frământării mâlului argilos la malul mării, se nasc fiinţe cleioase, alburii, care de-aici îşi trag numele de albumenşi. După mai multe veacuri, acestea ajung să-şi poată insufla spiritul în metale şi fac din automaţi slugile lor plecate. După altă bună bucată de vreme, automaţii, eliberându-se de cleioşi, efectuează experienţe, încercând să vadă dacă nu s-ar putea uneori să insufle vâscozităţii conştiinţa şi când încearcă asta pe albumină, atunci reuşesc. Dar feţele-palide sintetice, după un milion de ani iar încep să se prindă de fier şi astfel totul se învârteşte pe rând, în vecii vecilor; după cum vezi, în acest mod am rezolvat disputa veşnică cu privire la ceea ce a fost întâi – robotul sau faţa-palidă? Am trimis această operă la Academie, erau şase tomuri legate în piele, şi pentru tipărirea ei am irosit tot restul averii mele. Mai trebuie oare să-ţi spun că lumea cea crudă le-a trecut şi pe ele sub tăcere? Am atins şaizeci de ani, mă apropiam de şaptezeci şi speranţele în gloria veşnică mi se spulberaseră. Ce era de făcut? Am început să mă gândesc la veşnicie, la urmaşi, la generaţiile viitoare, care mă vor descoperi şi vor cădea cu feţele-n ţărână înaintea mea. Dar totodată începură să se încuibeze în mine oarecare îndoieli, la drept vorbind ce-mi va fi de folos, câtă vreme nu voi mai fi? Şi, conform cu învăţăturile mele, cuprinse în cele patruzeci şi patru de tomuri cu parergă şi paralipomenă, a trebuit să recunosc că n-aş fi avut absolut nici un folos. Totul fierbea în mine şi m-am aşezat ca să scriu Testamentum pentru Posteritate, în care aveam să-i dispreţuiesc pe cei ce vor veni după mine, să-i afurisesc cum se cuvine, să-i umilesc, să-i ruşinez, să-i insult cât s-o putea, cu mijloace exacte. Ce? Spui că asta nu era just, că trebuia să-mi îndrept mânia împotriva contemporanilor care mă cunoscuseră? Da' de unde!? Prea cinstite! Păi, când fiecare cuvânt al acestui Testament va arunca lumină asupra gloriei mele viitoare, contemporanii vor fi fost de mult în pământ, şi atunci asupra cui îmi voi arunca blestemele, asupra unor dispăruţi? Dacă aş proceda aşa cum spui, urmaşii mi-ar studia operele în preaplăcută linişte, oftând numai niţeluş de ochii lumii: Bietul de el! Cu ce eroism potolit a fost împărtăşită măreţia lui! Cât de drept s-a mâniat pe strămoşii noştri, oferindu-ne cu atâta delicată abnegaţie opera vieţii sale! – Aşa ar fi! Ce să fac deci? Să nu fie vinovaţi? Idioţilor, care m-au îngropat de viu, moartea să le fie scut în faţa fulgerului răzbunării? Numai gândindu-mă la asta, mi se urcă unsoarea la cap! Să-mi parcurgă operele în linişte, blestemându-şi părinţii – cum buna lor educaţie o pretinde – în locul meu? N-or să ajungă ei să facă asta!!! Las' că-i pocnesc eu de departe, de dincolo de mormânt! Să ştie cei ce-mi vor unge numele cu miere şi chipului meu îi vor pune aureolă, că tocmai pentru asta le doresc să-şi frângă clapele până la ultima, să se îmbolnăvească de prea greu supravoltaj şi să li se coclească căpăţânile, dacă nu sunt în stare decât să scormonească prin cimitirele trecutului! Poate printre ei o să crească vreun nou gândant, neobişnuit, dar ei, ocupaţi cu căutarea resturilor corespondenţei pe care am avut-o cu spălătoreasă mea, nici nu vor observa aceasta! O, atunci să ştie neapărat că blestemul meu pornit din inimă şi cel mai sincer dispreţ al meu e cu ei şi printre ei, că pentru mine ei nu sunt decât nişte linge-morminte, nişte gâdilă-hoituri, nişte şacalişti care se îndoapă numai cu cadavre, fiindcă nici unul din ei nu se poate adăpa la izvorul de apă vie al înţelepciunii! Şi, editându-mi toate operele, iar de nevoie aflându-se printre ele şi acest Testamentum, încărcat de ultimul blestem pe care-l îndrept împotrivă-le, să n-aibă parte aceşti necromanţi, aceşti cadavrofili, de satisfacţia că sunt din neamul unui înţelept vestit. Clorian Teoriţius Clapostol, care şi-a răspândit învăţătura cu multe veacuri înainte! Ridicându-mi monumente, să-i lumineze gândul că le-am dorit tot ce poate fi mai rău în Cosmos, iar ura cuprinsă în blestemul meu, îndreptată spre viitor, e egală numai tu neputinţa ei. Şi mai doresc să ştie că mă lepăd de ei şi între mine şi ei nu există nimic altceva în afară de sincerul dispreţ pe care li-l nutresc!!!
Zadarnic încercă Clapauţius, cât ţinu acest discurs, să-l potolească pe bătrânul înfuriat. Rostind ultimele cuvinte, acesta se ridicase în picioare şi, ameninţând cu pumnul generaţiile viitoare, cu gura plină de teribile ocări, nu se ştie cum cunoscute în cursul unei vieţi pline de laudă, învineţit de furie, întărâtat, bătea din picior, urla, arunca scântei, ca până la urmă, de atâta supratensiune colerică, să se prăvălească mort la pământ! Clapauţius, profund mâhnit de această neplăcută întorsătură a evenimentelor, se aşeză alături pe o stâncă, luă în mână "Testamentul" şi începu să-l citească, dar, de atâtea epitete dedicate viitorului, de la a doua pagină i se şi împăienjeniră ochii, iar la capătul celei de-a treia trebui să-şi şteargă fruntea îmbrobonată de sudoare, căci virtuosul răposat Clorian Teoriţius dădea dovezi de oratorie atât de slută cum nu s-a mai văzut deloc pe plan cosmic. Trei zile în şir citi Clapauţius, cu ochii cât cepele, acel documentum, până ce rămase pe gânduri: să-l dezvăluie întregii lumi sau să-l distrugă? Şi aşa stă până azi, neputând să rezolve problema...


— În toate astea – zise regele Genialon, când maşina, terminându-şi povestea, se depărtă – văd cât se poate de clar un fel de aluzii la chestiunea plăţii care ţi se cuvine, stimate constructor; e şi timpul, căci după D noapte stropită cu prea frumoase basme, zorile unei zile noi pătrund până la noi, în peşteră. Aşa că, spune-mi, dragul meu, cum şi cu ce vrei să te răsplătesc?
Maiestate – zise Trurl – mă pui în mare încurcătură. Orice aş cere, dacă voi obţine, voi regreta, poate, că n-am cerut mai mult. Pe de altă parte, n-aş vrea să am faţă de Maiestatea Voastră pretenţii exagerate. Aşa că las în seama bunăvoinţei Voastre stabilirea onorariului...
Fie şi aşa – răspunse regele. Povestirile au fost minunate, maşinile – perfecte, aşa că nu văd altă soluţie decât să te înzestrez cu cea mai mare comoară pe
care, sunt absolut sigur, n-ai schimba-o cu nimic altceva. Îţi dăruiesc sănătatea şi viaţa – iată ce cred eu că ţi se cuvine pe deplin... Orice alt dar mi s-ar părea nepotrivit, căci aurul nu poate fi egal nici cu Adevărul, nici cu înţelepciunea. Fii, aşadar, sănătos, prietene, şi ascunde şi mai departe lumii adevărurile prea crude pentru ea, băgându-le, pentru a fi mai greu dibuite, printre basme.
Maiestate – zise Trurl mirat – oare la început aveai de gând să-mi iei viaţa? Aceasta urma să-mi fie răsplata?
Poţi judeca vorbele mele oricum doreşti – răspunse regele. În ceea ce mă priveşte, eu înţeleg lucrurile aşa: dacă m-ai fi amuzat numai, generozitatea mea n-ar fi cunoscut nici o limită. Ai făcut mai mult, aşa că nici un fel de bogăţii nu-ţi pot răsplăti opera; dându-ţi mai departe posibilitatea să faci ceea ce ţi-a adus atâta slavă, nu găsesc pentru tine o mai mare răsplată...
P18 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!