Basmul
despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (5)
Sfârşind, maşina neagră făcu o plecăciune, iar
regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc şi de trist, încât
cei de faţă începură să privească chiorâş la Trurl, pentru că întunecase mintea
regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată şi întrebă:
— Mai
ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, maşină dragă?
— Stăpâne
– răspunse maşina, înclinându-se până la pământ – am să-ţi spun istoria ciudat
de abisală a lui Clorian Teoriţius Clapostol, intelectric şi gândant
mamonistic.
Odată, excelentul constructor Clapauţius,
trăgându-şi sufletul după uriaşele-i munci (căci tocmai îi meşterise regelui
Gropofil Maşina-Care-Nu-Există – dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe
planeta mamonizilor şi începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până
ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic,
şi din care ieşea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în faţa
ei nişte butoaie de cerneală goale, şi surprins de acea privelişte, băgă capul
înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică
ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit şi plin de tot
felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri
turtită, ochii i se roteau scârţâind teribil în rame, la fel şi mădularele îi
scârţâiau neunse, şi numai sârmelor şi sforicelelor îşi datora fărâma de
existenţă pe care şi-o ducea într-o straşnică lipsă de curent, după cum
dovedeau clar bucăţile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea
lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viaţă! La vederea
acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauţius se înmuie şi, discret, vru
să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi,
se răsti cu glas piţigăiat:
— Venit-ai,
în sfârşit!?
— Păi,
am venit... bâigui Clapauţius, mirat că era aşteptat acolo unde n-avusese deloc
intenţia să fie.
— Acuma?
Ei, atunci să pieri, să cazi în străfunduri, frânge-ţi-ai mâinile, gâtul şi
picioarele – ţipă bătrânul cât îl ţinea gura şi începu să arunce în Clapauţius,
care încremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Când, în sfârşit,
obosit, încetă cu bombardatul, Clapauţius îl întrebă cu blândeţe cărui fapt
datorează o asemenea primire. Un timp, bătrânul mai bombăni: Pocni-te-ar
scurtcircuitul! De-ai înţepeni pe veci, corosivule! Dar după aceea,
potolindu-se, se îmbună într-atâta încât, gâfâind, cu degetul ridicat,
blestemând din când în când, dar aruncând scântei atât de des, că începu să
miroasă a ozon, îi povesti cu aceste cuvinte istoria sa:
— Să
ştii, străine, că eu sunt primul gândant dintre gândanţi, pasionat de
ontologie, iar numele meu – care cândva va întuneca strălucirea stelelor – este
Clorian Teoreţius Clapostol. M-am născut din părinţi sărmani, din fragedă
copilărie am simţit atracţie către cugetarea care pătrunde tainele existenţei.
Având şaisprezece ani, am scris prima mea operă intitulată Deotronul.
În ea am expus teoria generală a zeităţilor aposteriorice, care
zeităţi trebuie să fie dăruite Cosmosului de către civilizaţii, pentru că, după
cum se ştie, materia este cea dintâi, iar la începutul începuturilor nimeni nu
gândeşte. Atunci, în zorii istoriei, trebuie să fi domnit o completă lipsă de
cugetare şi, bineînţeles, ia uită-te numai la. Cosmosul ăsta, cum arată!! Aici
bătrânul se înecă de mânie, bătu din picior, apoi, obosind, continuă: Am
explicat deci necesitatea de a alcătui zei din spate, câtă vreme în faţă nu
erau; şi orice civilizaţie care se ocupă cu intelectrica nu năzuieşte spre
nimic altceva decât spre construirea Plenipotenţialei Ultimative, adică rectificatorul
răului sau îndreptătorul căilor Inteligenţei. În această operă am cuprins de
îndată planul primului Deotron, precum şi caracteristica abilităţii lui,
măsurată în deoni. Această unitate a plenipotenţei desemnează echivalentul
efectuării de minuni pe o rază de un miliard de parseci. Când a apărut acea
carte, tipărită de mine însumi, am alergat cât ai clipi în stradă, sigur fiind
că poporul mă va purta îndată pe umerii săi, mă va încununa cu flori şi mă va
acoperi cu aur, dar nici măcar vreun prăpădit de cibernardin nu m-a lăudat. Mai
mult mirat decât dezamăgit din cauza asta, m-am aşezat la masă şi am scris
cartea Ciocan pentru Inteligenţă, în două volume, în care am arătat că
fiecare civilizaţie are înaintea ei două căi, şi anume, sau să se chinuie pe
sine însăşi, sau să se răsfeţe de-a binelea. Şi una şi alta o face, devorând
câte puţin Cosmosul şi prelucrând rămăşiţele de stele, transformându-le în
scaune de closet, rotiţe, pinioane, ţigarete şi perniţe mici, şi asta vine de
acolo, că, neputând înţelege Cosmosul, doreşte acel Neînţeles să-l preschimbe
oarecum în Înţeles şi nu încetează până ce nu transformă nebuloasele în cloace,
iar planetele în dormitoare şi bombe, având în vedere totodată Suprema Idee a
Ordinii, căci numai Cosmosul asfaltat, canalizat şi catalogat i
se pare suficient de decent. În al doilea volum, cu titlul Advocatus
Materiae, am arătat că Inteligenţa, ca urmare a avidităţii sale, se
simte în largul ei numai atunci când reuşeşte să supună vreun gheizer cosmic
sau să înhame la el vreun roi de atomi, care să fabrice o alifie contra
pistruilor. După care se aruncă spre fenomenul următor, pentru ca, în calitate
de tropheum, să-l lege la şirul de prăzi
scientifice. Dar şi acele două tomuri excepţionale au fost primite cu tăcere;
mi-am spus atunci că cea mai mare virtute este răbdarea şi stăpânirea de sine.
Apoi, după apărarea Cosmosului în faţa Inteligenţei, pe care am întors-o pe
toate părţile, precum şi a Inteligenţei în faţa Cosmosului, a cărui nevinovăţie
se întemeiază pe faptul că Materia, din nechibzuinţă, îşi îngăduie tot felul de
porcării, am scris, cuprins de o bruscă inspiraţie, cartea Croitorul
Existenţei, în care am dovedit cât se poate de logic că certurile
filozofilor sunt un lucru fără sens, căci fiecare se cuvine să aibă propria lui
filozofie, croită asemenea hainei pe care o poartă. Fiindcă şi această operă a
fost întâmpinată cu o linişte de mormânt, am scris imediat alta, în care am
înregistrat toate ipotezele posibile, referitoare la Cosmos; prima ipoteză este
aceea că, de fapt, Cosmosul nu există; a doua, că el este rezultatul greşelilor
unui oarecare Creatoric, care s-a străduit să creeze lumea, neavând habar cum
se face aşa ceva; a treia, că lumea este rezultatul nebuniei unui Supercreier,
care s-a mâniat pe sine însuşi în mod nelimitat; a patra, că este o idee în mod
absurd materializată; a cincea, că este o materie care gândeşte ca un cretin –
şi, sigur de sine, aşteptam să se stârnească dispute înverşunate, ecouri, să
fiu umilit, admirat, consacrat, în sfârşit, mă aşteptam la atacuri şi blesteme;
dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci uimirea mea nu mai cunoscu
margini. Mi-am zis că, probabil, i-am studiat prea puţin pe ceilalţi gân-danţi
şi îndată, procurându-mi operele lor, i-am cercetat pe rând pe cei mai de
seamă, pe Frenezius Perloi, pe Bulfon Strâmţilă, creatorul şcolii
strâmţiştilor, pe Turbuleon Gratifalc, pe Sferiţius Logar, şi pe însuşi Lemuel
Cel Chel.
Dar în opera lor n-am găsit nimic demn de
atenţie. În vremea asta, cărţile mele se răspândeau treptat, am înţeles deci că
cineva le citeşte şi că dacă le citeşte, vor apărea şi rezultatele. În fapt nu
mă îndoiam că voi fi chemat de Tiranus, care-mi va cere să mă ocup de el ca
temă principală şi să-i închin un panegiric. Mi-am pus deci în cap exact ce-i
voi spune, şi anume, că pentru mine Adevărul e totul şi pentru el sunt gata
să-mi dau şi viaţa; Tiranus, îmbătându-se de landele pe care mintea mea minunată
a reuşit să i le aducă, va încerca să mă câştige cu tot felul de promisiuni
mieroase, să-mi arunce la picioare pungile de arginţi, dar văzând
neînduplecarea mea, va spune, plecându-se la şoaptele sofiştilor, că, întrucât
eu mă ocup de Cosmos, s-ar cuveni să mă ocup şi de persoana lui, căci şl el
este un fragment al Cosmosului. Eu, auzind acestea, o să-l iau peste picior,
aşa că el mă va da pe mâna călăului; încă dinainte mi-am călit corpul cum se
cuvine, ca să pot rezista la cele mai groaznice chinuri. Dar au trecut zile şi
luni, şi Tiranus nu reacţionă în nici un fel, aşa că mă pregătisem degeaba să
înfrunt torturile. Numai un zgârie-pană, pe nume Strangulofil, a scris într-o
fiţuică de seară că un farsor, numit Clorianel, se ocupă cu băsnuirea a tot
felul de basme şi băsneli în cartea cu titlul Deutron sau
Ultimul Pleniputuros. Mă uitai înfrigurat la opera mea – şi,
într-adevăr, datorită unei greşeli de tipar, în titlu, în loc de "e"
a apărut "u", deci în loc de "pleniputeros" s-a strecurat
"pleniputuros"... Am vrut în prima clipă să-l omor, dar raţiunea a
învins. "Va veni şi vremea mea! – mi-am zis. Nu se poate ca cineva să
împrăştie zi şi noapte adevăruri în toate părţile, precum boabele de mazăre,
până ce din ele izbucneşte strălucirea Cunoaşterii Ultimative – şi să nu se
aleagă cu nimic!
Va veni şi ecoul, veni-va şi gloria, şi tronul
de fildeş, şi titlul de Prim Gândist, dragostea noroadelor, alinarea- în
liniştea grădinii, propria şcoală, discipolii iubitori şi mulţimea
venerându-mă! Căci tocmai asemenea visuri are fiecare gândant, străine!
Desigur, se spune că singura lor hrană este Cunoaşterea, iar Adevărul – singura
lor băutură, că nu doresc nici bunuri pământeşti, nici îmbrăţişările
electritelor, nici strălucirea aurului, nici stele pe piept, nici glorie şi
laudă. Toate astea sunt basme prea cinstit oaspete de peste mări, numai basme!
Toţi doresc acelaşi lucru, dar diferenţa dintre ei şi mine este aceea că eu, în
măreţia spiritului meu, îmi recunosc deschis şi fără să mă ruşinez, această
slăbiciune. Dar anii treceau şi nimeni nu mă numea altfel decât Clorianel sau
Cloricel-bufonul. Când am împlinit patruzeci de ani de la naştere m-am mirat că
aştept atâta vreme reacţia maselor fără vreun rezultat. M-am apucat atunci să
scriu o carte despre esefdiţi, care sunt poporul cel mai înaintat din întreg
Cosmosul. Cum, n-ai auzit de ei? Nici eu, căci nu i-am văzut şi nici nu-i voi
vedea vreodată; dar existenţa lor am dovedit-o în mod pur deductiv, logic,
necesar şi teoretic. Câtă vreme – aşa am dedus – în Cosmos sunt civilizaţii
dezvoltate în mod diferit, cele mai numeroase trebuie să fie cele mediocre, de
mijloc, altele sau sunt destul de întârziate în dezvoltare, sau au luat-o mult
înainte. Deci când ai un asemenea grafic statistic, atunci, ca într-o
colectivitate în care cei mai numeroşi indivizi sunt cei de statură mijlocie şi
numai unul singur trebuie să fie cel mai înalt, aşa şi în Cosmos trebuie să
existe o civilizaţie care a atins Suprema Fază a Dezvoltării. Locuitorii ei,
esefdiţii, ştiu de-acum totul, ceea ce noi nici nu îndrăznim să visăm. Am
demonstrat acest lucru în cele patru volume ale cărţii mele, ruinându-mă cu
cheltuielile pentru hârtie cretată şi portretul autorului, dar şi această
tetralogie a împărtăşit soarta predecesoarelor sale. Am recitit-o acum un an,
din scoarţă-n scoarţă, vărsând lacrimi de atâta supremă voluptate, atât de
genial este scrisă, atât este de pătrunsă de absolut, că pur şi simplu nu-ţi
vine să crezi. Ei, şi aşa am ajuns la cincizeci de ani! Se întâmplă – mi-am zis
– o să cumpăr operele şi scrierile altor gândanţi, ce se scaldă-n plăceri şi
bogăţii, ca să văd ce-o fi prin ele. Erau cărţi despre diferenţa dintre faţă şi
dos, despre minunata alcătuire a tronului regal, despre dulcile lui rezemători
şi despre justele lui picioare, tratate despre poleirea farmecelor fizice,
descrieri amănunţite a tot felul de lucruri, în care nimeni nu se lăuda pe
sine, ci aşa se aranjaseră toate, că Stafilocus îl admira pe Streptocus, iar
Streptocus pe Stafilocus şi amândoi erau acoperiţi de omagii de către logariţi.
Se întreceau în laude reciproce cei trei fraţi Smulgeni – Smulgus îi ridica în
slăvi pe Smulgoniu, Smulgoniu pe Smulgander, iar acesta, la rândul lui, iar pe
Smulgus. Atunci când le-am studiat operele, m-a cuprins o furie nemaipomenită,
m-am aruncat asupră-le, strivindu-le, sfâşiindu-le, mestecându-le chiar... până
ce suspinele mele au încetat, lacrimile mi s-au uscat şi m-am aşezat iar la
lucru, scriind de data aceasta o operă despre Evoluţia Inteligenţei ca
Fenomen cu Dublu Tact. Căci aşa cum am dovedit, o legătură circulară leagă
pe feţele-palide cu roboţii. Mai întâi, ca urmare a frământării mâlului argilos
la malul mării, se nasc fiinţe cleioase, alburii, care de-aici îşi trag numele
de albumenşi. După mai multe veacuri, acestea ajung să-şi poată insufla
spiritul în metale şi fac din automaţi slugile lor plecate. După altă bună
bucată de vreme, automaţii, eliberându-se de cleioşi, efectuează experienţe,
încercând să vadă dacă nu s-ar putea uneori să insufle vâscozităţii conştiinţa
şi când încearcă asta pe albumină, atunci reuşesc. Dar feţele-palide sintetice,
după un milion de ani iar încep să se prindă de fier şi astfel totul se
învârteşte pe rând, în vecii vecilor; după cum vezi, în acest mod am rezolvat
disputa veşnică cu privire la ceea ce a fost întâi – robotul sau faţa-palidă?
Am trimis această operă la Academie, erau şase tomuri legate în piele, şi
pentru tipărirea ei am irosit tot restul averii mele. Mai trebuie oare să-ţi
spun că lumea cea crudă le-a trecut şi pe ele sub tăcere? Am atins şaizeci de
ani, mă apropiam de şaptezeci şi speranţele în gloria veşnică mi se
spulberaseră. Ce era de făcut? Am început să mă gândesc la veşnicie, la urmaşi,
la generaţiile viitoare, care mă vor descoperi şi vor cădea cu feţele-n ţărână
înaintea mea. Dar totodată începură să se încuibeze în mine oarecare îndoieli,
la drept vorbind ce-mi va fi de folos, câtă vreme nu voi mai fi? Şi, conform cu
învăţăturile mele, cuprinse în cele patruzeci şi patru de tomuri cu parergă şi
paralipomenă, a trebuit să recunosc că n-aş fi avut absolut nici un folos.
Totul fierbea în mine şi m-am aşezat ca să scriu Testamentum
pentru Posteritate, în care aveam să-i dispreţuiesc pe cei ce vor
veni după mine, să-i afurisesc cum se cuvine, să-i umilesc, să-i ruşinez, să-i
insult cât s-o putea, cu mijloace exacte. Ce? Spui că asta nu era just, că
trebuia să-mi îndrept mânia împotriva contemporanilor care mă cunoscuseră? Da'
de unde!? Prea cinstite! Păi, când fiecare cuvânt al acestui Testament
va arunca lumină asupra gloriei mele viitoare, contemporanii vor fi
fost de mult în pământ, şi atunci asupra cui îmi voi arunca blestemele, asupra
unor dispăruţi? Dacă aş proceda aşa cum spui, urmaşii mi-ar studia operele în
preaplăcută linişte, oftând numai niţeluş de ochii lumii: Bietul de el! Cu ce
eroism potolit a fost împărtăşită măreţia lui! Cât de drept s-a mâniat pe
strămoşii noştri, oferindu-ne cu atâta delicată abnegaţie opera vieţii sale! –
Aşa ar fi! Ce să fac deci? Să nu fie vinovaţi? Idioţilor, care m-au îngropat de
viu, moartea să le fie scut în faţa fulgerului răzbunării? Numai gândindu-mă la
asta, mi se urcă unsoarea la cap! Să-mi parcurgă operele în linişte,
blestemându-şi părinţii – cum buna lor educaţie o pretinde – în locul meu? N-or
să ajungă ei să facă asta!!! Las' că-i pocnesc eu de departe, de dincolo de
mormânt! Să ştie cei ce-mi vor unge numele cu miere şi chipului meu îi vor pune
aureolă, că tocmai pentru asta le doresc să-şi frângă clapele până la ultima,
să se îmbolnăvească de prea greu supravoltaj şi să li se coclească căpăţânile,
dacă nu sunt în stare decât să scormonească prin cimitirele trecutului! Poate
printre ei o să crească vreun nou gândant, neobişnuit, dar ei, ocupaţi cu
căutarea resturilor corespondenţei pe care am avut-o cu spălătoreasă mea, nici
nu vor observa aceasta! O, atunci să ştie neapărat că blestemul meu pornit din
inimă şi cel mai sincer dispreţ al meu e cu ei şi printre ei, că pentru mine ei
nu sunt decât nişte linge-morminte, nişte gâdilă-hoituri, nişte şacalişti care
se îndoapă numai cu cadavre, fiindcă nici unul din ei nu se poate adăpa la
izvorul de apă vie al înţelepciunii! Şi, editându-mi toate operele, iar de
nevoie aflându-se printre ele şi acest Testamentum, încărcat
de ultimul blestem pe care-l îndrept împotrivă-le, să n-aibă parte aceşti
necromanţi, aceşti cadavrofili, de satisfacţia că sunt din neamul unui înţelept
vestit. Clorian Teoriţius Clapostol, care şi-a răspândit învăţătura cu multe
veacuri înainte! Ridicându-mi monumente, să-i lumineze gândul că le-am dorit
tot ce poate fi mai rău în Cosmos, iar ura cuprinsă în blestemul meu,
îndreptată spre viitor, e egală numai tu neputinţa ei. Şi mai doresc să ştie că
mă lepăd de ei şi între mine şi ei nu există nimic altceva în afară de sincerul
dispreţ pe care li-l nutresc!!!
Zadarnic încercă Clapauţius, cât ţinu acest
discurs, să-l potolească pe bătrânul înfuriat. Rostind ultimele cuvinte, acesta
se ridicase în picioare şi, ameninţând cu pumnul generaţiile viitoare, cu gura
plină de teribile ocări, nu se ştie cum cunoscute în cursul unei vieţi pline de
laudă, învineţit de furie, întărâtat, bătea din picior, urla, arunca scântei,
ca până la urmă, de atâta supratensiune colerică, să se prăvălească mort la
pământ! Clapauţius, profund mâhnit de această neplăcută întorsătură a
evenimentelor, se aşeză alături pe o stâncă, luă în mână
"Testamentul" şi începu să-l citească, dar, de atâtea epitete
dedicate viitorului, de la a doua pagină i se şi împăienjeniră ochii, iar la
capătul celei de-a treia trebui să-şi şteargă fruntea îmbrobonată de sudoare,
căci virtuosul răposat Clorian Teoriţius dădea dovezi de oratorie atât de slută
cum nu s-a mai văzut deloc pe plan cosmic. Trei zile în şir citi Clapauţius, cu
ochii cât cepele, acel documentum, până ce rămase
pe gânduri: să-l dezvăluie întregii lumi sau să-l distrugă? Şi aşa stă până
azi, neputând să rezolve problema...
— În
toate astea – zise regele Genialon, când maşina, terminându-şi povestea, se
depărtă – văd cât se poate de clar un fel de aluzii la chestiunea plăţii care
ţi se cuvine, stimate constructor; e şi timpul, căci după D noapte stropită cu prea frumoase basme, zorile unei zile noi
pătrund până la noi, în peşteră. Aşa că, spune-mi, dragul meu, cum şi cu ce
vrei să te răsplătesc?
— Maiestate
– zise Trurl – mă pui în mare încurcătură. Orice aş cere, dacă voi obţine, voi
regreta, poate, că n-am cerut mai mult. Pe de altă parte, n-aş vrea să am faţă
de Maiestatea Voastră pretenţii exagerate. Aşa că las în seama bunăvoinţei
Voastre stabilirea onorariului...
— Fie
şi aşa – răspunse regele. Povestirile au fost minunate, maşinile – perfecte,
aşa că nu văd altă soluţie decât să te înzestrez cu cea mai mare comoară pe
—
care, sunt absolut sigur, n-ai schimba-o cu nimic altceva. Îţi dăruiesc
sănătatea şi viaţa – iată ce cred eu că ţi se cuvine pe deplin... Orice alt dar
mi s-ar părea nepotrivit, căci aurul nu poate fi egal nici cu Adevărul, nici cu
înţelepciunea. Fii, aşadar, sănătos, prietene, şi ascunde şi mai departe lumii
adevărurile prea crude pentru ea, băgându-le, pentru a fi mai greu dibuite,
printre basme.
— Maiestate – zise Trurl mirat – oare la
început aveai de gând să-mi iei viaţa? Aceasta urma să-mi fie răsplata?
— Poţi
judeca vorbele mele oricum doreşti – răspunse regele. În ceea ce mă priveşte,
eu înţeleg lucrurile aşa: dacă m-ai fi amuzat numai, generozitatea mea n-ar fi
cunoscut nici o limită. Ai făcut mai mult, aşa că nici un fel de bogăţii nu-ţi
pot răsplăti opera; dându-ţi mai departe posibilitatea să faci ceea ce ţi-a
adus atâta slavă, nu găsesc pentru tine o mai mare răsplată...
P18
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu