Secretul Pădurii Bătrâne (12)

Căruţaşul

   La 26 iulie l925, o zi foarte caldă, spre amiază, colonelul observă, departe, înaintând pe drumul din fundul luminişului, un car tras de un cal mare. Curios, se duse spre el şi în câteva minute îl ajunse. Era convoiul ciudat descris de vântul Evaristo în „Buletinul de ştiri”. Căruţaşul, cu o pălărie mare neagră pe cap, era mai înalt cu cel puţin o palmă decât colonelul. Şi calul era de dimensiuni ieşite din comun. Asemenea care, de altfel, nu se mai văzuseră niciodată; era format dintr-o ladă mare, toată lăcuită în negru şi închisă cu un capac. De departe părea un sicriu.

  

   Căruţaşul, ţinând calul de dârlogi, înainta cu mare încetineală, cu ochii aţintiţi în pământ.

  — Unde te duci cu baraca asta? întrebă Sebastiano Procolo când ajunse aproape. Ce ai în lădoiul ăsta?

  Căruţaşul, fără să se oprească, ridică privirile spre colonel, dar nu zise niciun cuvânt.

   — Eşti pe pământul meu, tinere, insistă Sebastiano Procolo, şi ai obligaţia să-mi dai socoteală. Ce e în lădoiul ăla?

   De data asta căruţaşul se opri şi ridică în sus capul, arătându-şi doi ochi mici, dar strălucitori.

  Apoi repezi biciul în aer, cu o plesnitură formidabilă, şi răspunse cu voce ameninţătoare:

   — Ce e înăuntru? Ce e înăuntru? Şi mai plesni din bici. Inima ta blestemată, asta e înăuntru!

    Şi spunând aşa, căruţaşul se apropie de ladă şi-i deschise iute capacul.

    Atunci se auzi dinăuntru un vuiet nelămurit dar puternic şi apoi un nor des de fluturi mici, îndesaţi şi albicioşi se înălţă repede spre cer, se desfăcu într-un şir imens, se roti de trei, patru ori deasupra luminişului şi se îndreptă în cele din urmă în direcţia Pădurii Bătrâne. Să tot fi fost vreo cincizeci de mii.

   În învălmăşeală, cum e firesc, unii fluturi fură loviţi, alţii căzură pe jos chiar ucişi. Colonelul ridică unul şi-l examină atent. Era un fluture adevărat, lung de vreo trei centimetri, cu burta roz şi aripile albe acoperite de diverse dungi negre în zigzag.

   Sebastiano Procolo nu ştia despre ce insectă era vorba şi privi cu ochi înfuriaţi la căruţaş.

   — Nu ştiu ce fluturi sunt ăştia, exclamă el, dar dacă vor aduce pagube, fii sigur că te trimit la puşcărie.

  Intre timp, cu o manevră surprinzătoare, dată fiind îngustimea drumului, necunoscutul întorsese carul şi se îndreptase numaidecât spre vale, fără a-l asculta pe colonel.

  — Cine eşti? Opreşte! Spune-mi numele dumitale! strigă Sebastiano Procolo, scoţând din buzunarul drept din spatele pantalonilor un revolver cu resort. Fii atent că trag în cal!

   — Trage, trage numai, răspunse căruţaşul întorcând doar capul, fără a se opri.

  Colonelul apăsă pe trăgaci. Se auzi doar un mic declic metalic şi atât. De alte patru ori Procolo mai declanşă cocoşul, dar nimic: uitase să încarce arma. Căruţaşul continua să meargă de parcă ar fi fost foarte sigur că revolverul nu se va slobozi. Acum era departe.

  Colonelul rămase nemişcat ca şi cum ceva îl împiedica să se mişte. Mâna lui dreaptă, care strângea revolverul, căzu inertă în jos. Era cald. Codrii şi câmpiile scoteau aburi nevăzuţi spre cer.

  Pe când carul misterios dispărea din raza lui vizuală, Procolo privi pe pământ la umbra sa, care avea dimensiuni neobişnuite, ca în noaptea sărbătorii din Pădurea Bătrână.

  Nu avem despre aceasta nici o mărturie sigură. Dar mulţi afirmă că în unele zile umbra colonelului Procolo, în soare sau sub lună, era disproporţionat de lungă. Proporţiile anormale ale umbrei, verificate în cele două împrejurări amintite, ar putea să fi fost produse de fenomene speciale de refracţie sau chiar de înclinarea terenului. Să fi fost chiar umbra care să atingă o mărime excepţională, noi n-am putea spune: faptul s-ar fi opus legilor fizice universal recunoscute ca exacte. Ultimul cuvânt n-a fost totuşi încă spus şi este sigur că, răspândindu-se zvonuri despre curiosul fenomen, zeci de persoane, mai ales copiii, urcau deseori la casa lui Procolo în speranţa de a-l putea admira. De altfel, există multe alte lucruri obscure pe lume pe care ştiinţa le ignoră şi care îi par neverosimile cui nu le-a văzut personal!

   În vremea aceea, în Valle di Fondo, a fost o vară bună cu seri lungi şi zile senine. Într-o zi, Matteo, probabil de rea-credinţă, îl anunţă pe colonel că se simţea restabilit: era gata, dacă Procolo ar fi vrut, să repete tentativa împotriva lui Benvenuto. Forţele îi reveniseră. De data aceasta erau multe şanse de succes.

  Colonelul spuse nu. Trebuiau să fie prudenţi. Când încercase el să-l părăsească pe băiat, apăruse de îndată un vânt ca să împrăştie ştirea: din fericire, totul se redusese la nimic şi acum fusese uitat. Dar prea puţin timp trecuse de atunci. Era mai bine să aştepte încă. Ocaziile nu vor lipsi, desigur.

  Venind iarna, se aşternu zăpadă mare. Benvenuto, întors la colegiu, era dus, în orele libere şi duminicile, împreună cu colegii, să schieze. Dat fiind că ceilalţi, şi mai ales Berto, erau mult mai curajoşi şi-l batjocoreau pentru căzăturile lui frecvente, el mergea deseori într-o vâlcea mai peste mână şi urca şi cobora, urca şi cobora, până când se simţea sleit. In scurtă vreme, picioarele sale erau obosite, schiurile se-ncălecau singure, Benvenuto se cufunda în zăpadă şi uneori începea să plângă.

  — He, he, suflă într-o zi vântul Matteo, făcând să cadă din crengile brazilor din jur cocoloaşe de zăpadă, unchiul tău Sebastiano nu a plâns niciodată, adu-ţi bine aminte, şi nici bunicul tău. Probabil nici străbunicul tău şi tot aşa, cei din generaţiile anterioare, de când a existat neamul Procolo.

  Dar Benvenuto nu se consolă.

 — Există alţii, poate, care ar trebui să plângă, continuă vântul Matteo. Tu n-ai deloc nevoie. Lasă, ai să înveţi să schiezi, vei deveni puternic, te vei face înalt ca unchiul tău Sebastiano, vocea îţi va deveni puternică şi când vei striga, lupii vor fugi departe. Tu eşti la început: asta-i situaţia, eu, în schimb, sunt pe sfârşite. Eu chiar aş avea de ce să plâng, dacă nu m-ar chema Matteo. Da' nu vezi cum am ajuns? Întreabă, întreabă pe cine e mai bătrân ca tine ce era vântul Matteo. Acum iată-mă aici să consolez copiii.

  Ridicându-se din zăpadă, Benvenuto asculta în tăcere.

  — Există lucruri care nu se mai întorc, dragul meu, continuă Matteo cu glas uşor înfuriat, fii atent, când va fi rândul tău, să nu-l laşi să-ţi scape. Ce-a fost a fost. Bineînţeles cu străinii mai fac încă gură. Trebuie să te ţii bine cât poţi. De pildă, vreau să-ţi cânt ultimul meu cântec. E intitulat „Dorinţă epică”. Ziua nu e cea mai potrivită, dar din păcate astăzi nu mai sunt eu cel care face timpul.

  Ziua aceea posomorâtă, cu bolta cerului acoperită uniform de nori de culoare cenuşie, nu era într-adevăr potrivită pentru un cântec de acest fel. Cu toate acestea, Matteo ştiu să-l prezinte: „Dorinţa ce mi-a venit la cotitura văii (şi nu mi-a venit doar mie într-adevăr!), dorinţa ce mi-a intrat în gând când am observat, în sfârşit, dar mi-a trebuit timp, am observat că am uitat în fundul peşterii blestemate maiul meu uriaş cu care purtam atâtea bătălii.

  Dar făcusem deja prea mult drum ca să mă întorc şi să-l iau.

  Acum nu-mi mai rămânea decât să-mi urmez drumul până la capătul largii văi, să continui alături de ceilalţi drumul fără să mai plec la luptă, fără alte furtuni în munţi, nici victorii, nici întoarceri triumfale, nici bucuria distrugerilor.

   Atunci mă apucă un dor – suntem de acord, nu mai e nicio scăpare, partida e în întregime pierdută – ca doar o singură dată, Matteo, oh, odată doar, apoi nu voi mai cere nimic, să mai plec într-o dimineaţă la una din vechile mele isprăvi. Şi doar odată, una singură, să mă simt feroce ca atunci şi plin de tinereţe!”

   Apoi Matteo plecă, aproape de pământ, istovit şi umilit.

Dino Buzzati

Cap1 Cap11 Cap13