Ca oricăruia dintre noi, ştirea nu mi-a venit dintr-odată
ca să arate amploarea catastrofei, ci într-un mod răsfrânt şi treptat.
Pentru un om care trăieşte în sfera închipuirii, cum este
scriitorul, astfel de catastrofe, de cele mai multe ori, prin brutalitatea lor,
îl readuc la realitatea reală şi îl pun în situaţia să-şi dea seama de limitele
artei sale. Într-adevăr, la ce mai folosesc cărţile când ele plutesc pe apă?
Cel care le scrie se poate simţi micşorat şi se poate întreba cum să-şi ajute
semenii, ce să facă pentru ei, când el nu ştiuse decât să scrie.
Şi aici,
deodată, în ciuda acestor adevăruri, putem înţelege valoarea incalcula- bilă a
artei. Cărţile, în mod fizic, se distrug. Bibliotecile pot fi luate de vâltori.
Dar în acele clipe, în conştiinţa oamenilor, opera de artă îşi arată
consecinţele fără greş: ea a cultivat în oameni curajul, spiritul de
sacrificiu, solidaritatea, abnegaţia, bravura, eroismul şi înfruntarea
bărbătească a morţii.
Există totuşi o artă care s-ar putea simţi umilită în
astfel de împrejurări? Este oare adevărat că muzele trebuie să tacă? Pentru a
răspunde la această întrebare e cazul să ne imaginăm următorul tablou pe care
nici nu ştiu dacă nu cumva l-am văzut: este vorba de apă, de foc sau de
cutremur. Un privitor, plasat la o anumită înălţime, vede imediat ce ar trebui
să facă acei oameni care răcnesc în chinurile cataclismului sau aleargă care
încotro, nici măcar cuprinşi de panică – panica poate fi justificată! —, ci de
dezordine, neînţelegere, risipire a forţelor, neputinţă generală, prin
dislocarea nucleului solidarităţii umane. Iată nişte oameni cu totul
nepregătiţi în faţa surprizei! zice privitorul. Cum e posibil acest lucru? zice
tot el. Cum au trăit aceşti oameni înainte? Cum de nu-şi dau seama că dacă ar
fi uniţi şi organizaţi, cei care nu sunt loviţi n-ar sta cu mâinile în
buzunare, pe ideea că la ei n-a venit catastrofa?
În ce constă civilizaţia acestei colectivităţi? zice
privitorul mai departe.
Colectivitatea din tabloul în discuţie, i-am putea noi
răspunde, este una dintre acele colectivităţi în care artele ori au dispărut,
ori au fost înlocuite cu jocuri abstracte ale imaginaţiei. E frumoasă
imaginaţia în artă? Este splendidă. Poate ea lipsi? Dacă lipseşte, arta a
murit. Dar arta nu e numai atât. Ea este deplină şi misterioasă când cumulează
puterea imaginativă a sufletului uman şi aspiraţia omului spre perfecţiune
morală.
Cine n-a fost cutremurat pentru totdeauna citind o scenă
în care o fetiţă, chinuită de nişte oameni străini care o creşteau, era trimisă
în miez de noapte într-o pădure să aducă apă, să adape un cal? În clipa în care
se lupta cu imensa găleată, o mână apucă toarta şi fetiţa simte cum găleata
devine uşoară, îşi ridică privirile şi vede un bărbat blând care îi spune
cuvinte liniştitoare. Milioane de oameni care au citit această scenă, chiar
dacă au uitat concretul ei, au păstrat în schimb sentimentul născut în ei, în
clipa în care au citit, şi care îi va face ca aproape totdeauna să fie alături
de un copil aflat în primejdie. Puterea sentimentelor odată născute nu va fi
ştearsă de niciun dezastru. Arta care a dat naştere unor simţăminte atât de
adânci nu se va simţi umilită niciodată.
Astfel îmi spuneam în timp ce vizitam la Sighişoara
distrusa stradă a Clujului şi în timp ce vasul-amfibie mă ducea pe deasupra
satului înecat Vădeni, de lângă Brăila.
Mă aflu pe cheiul portului Galaţi. Apa este la doi paşi.
Digul format din nisip, crengi de copaci şi saci cu pământ îmi dă sentimentul
că totul s-a aranjat. Forfota din gara fluvială este cea obişnuită. Aproape de
intrare îmi atrage atenţia o femeie cu un copil în braţe. Este bine îmbrăcată,
iar copilul arată sănătos. Numai faţa femeii seamănă cu a celor care s-au
ridicat după o mare febră. Buzele arse, nările spuzite, ochii puţin albiţi.
Fără cuvinte multe, spune că e din Baldovineşti sau, mai bine zis, că a fost
din Baldovineşti, unde se dusese să scape de inundaţiile frecvente din satul
Pisica şi-şi făcuse o casă. Acum, această casă din Baldovineşti, cu sat cu tot,
a fost ştearsă de ape. Nu a salvat nimic, decât copiii.
Toate acestea spuse fără cel mai mic tremur în glas, ca
şi când ar fi întâmplări dintre cele mai obişnuite. A fost, a făcut, a dres.
Mă aşteptam să mă îndepărtez de ea, având şi eu aceeaşi
stare de spirit. Şi cu toate acestea, şi nu numai pe mine, după câţiva paşi,
m-a lovit emoţia cumplită. Apropierea a fost bruscă. Distanţele au pierit,
fiinţa pe care ai avut-o în faţă parcă ţi-e soră sau mamă. Dar oare nu aşa ar
trebui să se întâmple tot timpul? Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne
simţim atât de apropiaţi şi să avem vie în minte ideea că, înainte de a fi
orice-am fi, suntem oameni?
Aceste surori ale noastre îţi spun fără cuvinte că-şi vor
aduna copiii împrăştiaţi, că o vor lua de la capăt, cu aceeaşi linişte pe care
le-o dă instinctul vieţii, care la ele, femeile necăjite ale acestui popor, s-a
transformat în datorie morală, în care ele înţeleg că trebuie să trăieşti nu
numai pentru că îţi place, ci şi pentru că trebuie să trăieşti.
La fel de nepregătit m-a găsit şi imaginea de ansamblu a
Brăilei şi Galaţiului, unde viaţa se desfăşoară normal şi unde am aflat că în
acele zile, cele mai grele, când nu numai apa ameninţa, ci şi vântul, care, pe
lângă valurile distrugătoare, îi împiedica pe oameni să lucreze spulberându-le
pământul din lopată, oamenii au ţinut, în apa până la brâu, concret, cu spatele
lor, digul care se spărsese. Au stat în această poziţie atâta timp cât a fost
nevoie ca să fie refăcut. Pentru mine, această imagine constituie simbolul
rezistenţei noastre. De ce? Pentru că ne asumă şi pe noi, şi ne recunoaştem
astfel în el, ca indivizi şi ca naţiune; pentru că, poate, aşa, va face din noi
nişte oameni totdeauna treji, cu puterea de a răspunde fără panică oricărei
surprize.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu