O poveste a lui Marin Preda

Strigoaica

Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acest lucru şi voiam mereu să mă duc să mă vadă foştii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la şezătoare, şi după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese şi gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam:

— Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei?

— Lasă că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas.

Marin Preda si inundatiile

Cărţile deasupra apei

Ca oricăruia dintre noi, ştirea nu mi-a venit dintr-odată ca să arate amploarea catastrofei, ci într-un mod răsfrânt şi treptat.

Pentru un om care trăieşte în sfera închipuirii, cum este scriitorul, astfel de catastrofe, de cele mai multe ori, prin brutalitatea lor, îl readuc la realitatea reală şi îl pun în situaţia să-şi dea seama de limitele artei sale. Într-adevăr, la ce mai folosesc cărţile când ele plutesc pe apă? Cel care le scrie se poate simţi micşorat şi se poate întreba cum să-şi ajute semenii, ce să facă pentru ei, când el nu ştiuse decât să scrie. 

Ganduri despre literatura de "mîine" ale lui Marin Preda

Ce vom citi mîine? 

Ce vom citi mîine? Încotro se îndreaptă romanul românesc contemporan? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare este necesar, în prealabil, să răspundem la o alta. Care este destinul literaturii în lume la ora actuală? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupă ea în atenţia publicului şi ce semnificaţie mai au valorile estetice în ochii oamenilor? Mai e literatura tot atît de suverană în sfera manifestărilor de conştiinţă ca în secolele trecute? Mai poate cineva scrie ca Saint-Simon „memorii" de zece mii de pagini (cît opera lui Balzac) şi să mai aibă intactă conştiinţa că revelaţiile lui vor interesa publicul, în acest secol în care nimic nu scapă

Marin Preda şi mămăligarii

Ciudatele obiceiuri ale bucureştenilor

Pînă acum cîteva zile am crezut că obiceiul de a mînca mămăligă la masă îl au doar ţăranii şi nu mi-aş fi putut închipui că bucureştenii ar putea să stea într-o zi în şiruri lungi, la cozi, să obţină mălai. Ei bine, am văzut fenomenul cu ochii mei: bucureştenii au deve­nit mămăligari. Vrînd eu însumi să cumpăr de la casa de comenzi „Mercur" cinci kilograme, mi s-a răspuns:

― Nu, numai două.

O intalnire a lui Marin Preda

Bătrînul învăţător

Mi-a intrat în casă bătrînul învăţător. A dat bună ziua şi mi-a spus că s-a invitat singur, lucru care nu mai era necesar de constatat. Aşa era, nimeni nu-l invitase şi nici prieteni nu eram. N-a fost învăţătorul meu. I-am făcut însă un portret neştiut de el în cîteva capitole şi şi-a recunoscut numele într-o nuvelă în care apăreau detalii cu totul întîmplătoare legate de per­soana lui. A citit-o şi el. Asta a fost demult. Cică ar fi exclamat pe uliţa satului:

Marin Preda in Dacia 1100

Agresivitatea la volan

Am crezut multă vreme că tot ceea ce se spune des­pre psihologia omului de la volan nu sunt decît sim­ple speculaţii menite să-i sperie pe conducătorii auto şi să-i facă prudenţi ca să se micşoreze numărul ac­cidentelor.

Omul de la volan, se spune, îşi însuşeşte psihologic o parte din puterea motorului său şi devine agresiv. Ce idee pur literară! Cum să-şi însuşească o astfel de putere? De ce? Îi lipseşte cumva o doagă? Ce să facă el cu puterea aceea decît tot să meargă pe drum şi să ajungă cu bine la destinaţie?

Marin Preda si dreptul la stat si cascat gura

Ce ne spune Orion?

Un poet ne atrăgea de curînd atenţia că peste ca­petele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o catedrală de lumină". E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne îndeamnă s-o descoperim pe cer.

Într-adevăr, asta e menirea poeţilor, să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoase şi să-i smulgă din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr, contemplarea ne face să descoperim în noi înşine eterni­tatea. Ieşim din blestemul activităţii, care ne mănîncă zilele, şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din rai: adică inactivi şi nemuritori. Asta înseamnă că gestul poetului de ridicare a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi, celor trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotul uzinelor, sau celor care petrec alte ore pe la cozi, înghesuiţi în magazinele su­praaglomerate, şi nu se adresează celor inactivi, care, neavînd ce face, pot să se uite pe cer şi fără îndem­nul poetului. Sau se adresează şi acestora? „Tuturor oamenilor", bănuiesc că ar protesta el cu un gest larg şi afectat citind rîndurile de faţă.

Marin Preda si arta abstracta

Sperietori de ciori

Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloa­nele de toamnă „Apolo" de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu cumva mă înşel asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu ştiu dacă aceste sperie­tori de ciori (fiindcă aşa îmi păreau acele producţiuni plastice expuse în salonul de jos, se puteau vedea şi din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au descreţit fruntea. Groteşti, copilăresc sinistre, aceste întruchipări caraghioase, compuse din fier for­jat, măşti de gaze şi alte elemente constituind parcă probe ale unei civilizaţii arse de incendii uriaşe, ne înveselesc prin prezenţa imaginaţiei care contribuie la alcătuirea lor şi care pe această cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, aşa cum a avut totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de această apropiere poate răsfoi şi găsi ase­menea viziuni într-un album de reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.

O poveste cu copii si parinti a lui Marin Preda

Şerpi pe hîrtie  

Cîntă-mi, zeiţă, mînia ce-aprinse pe doi fii ai Ardea­lului cînd auziră că tatăl lor şi-a desfăcut casa din satul natal şi s-a mutat în satul mamei lor vitrege... Pline de şerpi erau scrisorile pe care vîntul le aducea şi le arunca în noua bătătură a tristului tată... Dragii mei părinţi, în primele mele rînduri de scrisoare pe care vi le pot comunica, ne găsim sănătoşi, care sănătate vă do­rim şi dumneavoastră, aşa cum aţi făcut cu procedeul cînd aţi plecat din sat, să ştiţi, viaţă de trăit nu mai aveţi cu mine, că sunteţi un fel de oameni escroci, în faţa lumii plecaţi din sat şi nu-mi lăsaţi din partea mamei nimica să vă fie ruşine, n-am fost eu acasă că nu duceaţi voi nimica, că aţi dus voi mai înainte, nu vă temeţi că vă bate Dumnezeu, că sunteţi

Calul lui Marin Preda

Un semn de întrebare

În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e aproape totdeauna prea tîrziu, cînd ne dăm seama, să mai realizăm, pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau o frumoasă clădire şi pe urmă să murim, cum de fapt ni se şi întîmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu încă să răspund la o astfel de întrebare.

Marin Preda si ideile fixe

Compromisul cu ideile

Ideile sunt viaţa noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee, sau un sistem de idei, şi nu re­nunţăm la ele nici atunci cînd vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii şi, uneori, în condiţii excepţionale, de convulsie socială, ne pier­dem chiar libertatea şi viaţa. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el, în timp ce un om, un lucru, un obiect nu e decît ceea ce a dat el în afară, o investiţie, dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau mai puţin din fiinţa sa, ca şi lumea care îl poate dezamăgi şi pe care o poate dispreţui suveran. Dar ideea despre sine? Asta e ceva cumplit. Eu, mă?! face omul ducîndu-şi mîna la piept ca pentru a-ţi atrage atenţia asupra fiinţei sale, ca şi cînd ai putea fi orb şi nu l-ai vedea. Eu să fac chestia asta? se holbează la tine cu ochii în flăcări.

O tranta povestita de Marin Preda

Neobosita inventivitate a tipului infect

Îmi vine în minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune, pentru sim­plul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu, scapă cititorului, şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea să nu placă.

O poveste a lui Marin Preda

Astazi, la 33 de ani de la moartea lui Marin Preda, se cuvine cu prisosinta a urca una dintre frumoasele lui povesti. Uite: