Un semn de întrebare
În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e
aproape totdeauna prea tîrziu, cînd ne dăm seama, să mai realizăm, pentru
împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o
carte, sau să construim un pod, sau o frumoasă clădire şi pe urmă să murim, cum
de fapt ni se şi întîmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu
încă să răspund la o astfel de întrebare.
Nu cunosc deloc viaţa Hortensiei Papadat-Bengescu. Am văzut-o pe
scriitoare prima oară în 1943, la puţin timp după ce începusem să frecventez
cenaclul lui Eugen Lovinescu, frecventare care n-a durat mai mult de cîteva
luni, fiindcă în aprilie am fost luat eu militar, şi în iulie, cînd eram
într-un concediu, marele critic murea, şi am mers în urma cortegiului său
funerar împreună cu Constant Tonegaru. Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul,
scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a
plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă şedinţă o nuvelă mai
tradiţională, intitulată De capul ei, şi pe care Geo Dumitrescu o
reţinuse s-o publice în efemera sa revistă Albatros, dar pe care n-a mai
avut timp s-o publice, preferîndu-l în numărul acela ― auzi dumneata! ― pe Nic.
Smeureanu! Lovinescu a exclamat de cîteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui
subţire şi senină: „Are talent!... Are talent!" Ei, mi-am zis eu atunci
plin de trufie, păi dacă am talent, staţi să vă citesc una care să justifice
mai bine această apreciere. Şi am venit cu Calul. „Hm! a exclamat
criticul la urmă, în tăcerea plină de nesiguranţă care se lăsase. Descriptiv,
descriptiv..."
În cursul săptămînii următoare cineva mă anunţă că Eugen
Lovinescu vrea să mă vadă imediat. M-am dus şi l-am găsit în acelaşi birou:
avea un musafir, o doamnă în vîrstă.
― Ia loc, domnule, mă invită criticul. Uite (îmi spuse în treacăt
cu o mică emfază), doamna Hortensia Papadat-Bengescu!... Cea mai mare
scriitoare română.
M-am uitat la doamna din faţa mea şi n-am recunoscut deloc în
figura ei îmbătrînită şi obosită pe „femeia din faţa oglinzii", în plină
frumuseţe matură, aşa cum o arăta, în Istoria literaturii, G. Călinescu.
„O fi ea cea mai mare scriitoare română, am gîndit eu, dar dacă nu mai mă pot
îndrăgosti de ea şi ea de mine, ce folos?" Aveam douăzeci de ani, cum
puteam gîndi altfel? II admir abia acum pe Sadoveanu, care în alt timp istoric
la vîrsta mea de atunci „se stabileşte la Fălticeni şi se căsătoreşte cu
Ecaterina Bălu", cum spune, în „tabelul său cronologic",
prefaţatorul. A avut apoi timpul să tot stea de vorbă cu tot felul de moşi
uitaţi de Dumnezeu, care nu lipsesc din literatura lui, cum nu lipsesc nici din
viaţă. „Nu mă interesează persoana dumitale", i-am spus eu în gînd
bătrînei din faţa mea şi mi-am întors privirea spre critic, să aflu de ce mă
chemase.
― Un domn, mi-a spus el atunci, al cărui nume nu trebuie să-l
ştii, îţi oferă zece mii de lei în schimbul nuvelei dumitale Calul, pe
care te roagă să i-o trimiţi prin mine, în original, aşa cum ai scris-o, şi
copie să-ţi faci dumneata după ea. E un admirator al dumitale din cenaclu. Ca
să vezi, a mai adăugat criticul cu o blîndă filozofie, nici n-ai apucat să te
afirmi, şi ţi-ai şi găsit admiratori. Ţin-te bine!
Am luat banii încîntat, reprezentau cam două salarii de-ale mele
de proaspăt secretar de redacţie la un jurnal de după-amiază la care am putut
intra tot prin recomandarea criticului, către Ion Vinea, care era director,
patron fiind celebrul, pe atunci, Pamfil Şeicaru. M-am grăbit să copiez
manuscrisul şi să trimit bizarului admirator originalul. Am aflat abia tîrziu
de la Zaharia Stancu că trebuia să fi fost Dinu Nicodin, prieten bun cu
criticul, scriitor încifrat, ilizibil, om foarte bogat şi de o cruzime rafinată
cunoscută numai de puţini, care explică pesemne plăcerea pe care i-o făcusem eu
cu uciderea minuţioasă şi crudă a „calului" meu.
Prin 1952, mă aflam la Tuşnad într-un prim concediu adevărat din
viaţa mea. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui, nelinişte pe care
n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu
scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare
inventate de care mi se legase numele (naturalism!) şi în care nepăsător
pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va
transforma în una politică. Atunci va fi grav.
― N-am acuma chef să scriu, i-am spus. Nu vreau să fiu scriitor.
― Eşti scriitor, mi-a spus el. Tot trebuie să scrii. Scrie acum.
― Ce să scriu?
― Du-te pe la ţară, vezi ce e, şi scrie.
Reuşise să mă neliniştească şi pe mine. M-am dus pe la ţară, dar
nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huşi, şi acolo la
primărie am văzut o scenă: un tînăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în
mînă este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o
agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urmă are o clipă de derută cu tocul în
aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările: cum trăise nu
fusese bine... Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă şi el
altă viaţă? „Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit atunci o voce poruncitoare.
Ce faci, ai înţepenit acolo?" Tînărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu
genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hîrtia întîi s-a împurpurat,
apoi s-a făcut de o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el?
Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai
stat printre oameni cîteva minute. Nimeni nu-i adresa un cuvînt. A luat-o tăcut
pe lîngă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt.
N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la
Bucureşti şi plecînd spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vreo
douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea.
― E bună, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus tot.
Cine era cel care i-a adresat cuvintele acelea dure?
― Cine ştie ce tîmpit!
― În cazul ăsta sentimentul dureros pe care îl descrii tu
îşi diminuează semnificaţia.
― Ai dreptate. E un nesimţit, probabil un individ care vedea în
afacerea care se încheia ceva foarte avantajos pentru el, dar fără vreo
semnificaţie mai înaltă.
― Păi tocmai de-aia nici n-a înţeles ce sens profund avea pentru
celălalt tot ceea ce se întîmpla în sat. Sau a înţeles, dar a vrut să-l
umilească.
― Aşa e. Am să insist asupra acestui personaj negativ.
― Şi trebuie să spui şi cine e, a continuat prietenul meu,
criticul. Ce poziţie socială ocupă, e în partid, sau nu e? Pe urmă n-ai descris
cum au ajuns aceşti ţărani, deocamdată puţini, la convingerea că trebuie să-şi
facă altă viaţă!
Aici m-am înfuriat. I-am răspuns că intenţia mea a fost să descriu
numai atît cît am descris şi nimic mai mult.
― Da, dar nu e suficient, mi-a răspuns el, n-o să apară.
― De ce?
― Nu se înţelege cine e individul care îi adresează acele cuvinte
dure. Trebuie să arăţi satul cu tot ce se întîmpla în el.
― Şi ce mai rămîne din ce am vrut eu să spun?
― Tot. Şi e interesant. Şi nuvela va apărea. Şi alungi şi norii
care s-au strîns deasupra capului tău, mi-a mai spus acest prieten cu o stranie
pasiune, care a fost mai convingătoare decît argumentele lui.
Ţinea foarte tare la mine, eram de aceeaşi vîrstă, ştia pe atunci
mai multe decît ştiam eu şi voia să mă apere de o primejdie de care eu nu eram
conştient. Eram singuri, noi doi, în camera mea frumoasă de pe strada Ana
Davilla şi se făcuse dimineaţă...
Generaţiile afirmate tăceau. Se afirmaseră. Mihail Sadoveanu
scrisese sau se pregătea să scrie Mitrea Cocor, care avea să-i aducă pe
plan internaţional o medalie de aur, dar nu Premiul Nobel, pe care îl merita
pentru opera sa anterioară, premiu pe care sîrbul Ivo Andrici avea să-l primească.
Omul pe care îl admiram demult, G. Călinescu, se ţinea departe de generaţia
mea, şi, cînd l-am vizitat o dată, a crezut de cuviinţă că trebuie să-mi spună
din cinci în cinci minute, fără nicio legătură cu discuţia de care de altfel
marele om n-avea nici un chef: „Ştii, nu se mai întorc vremurile... roata
istoriei... socialismul va fi învingător..." Am înţeles că avea probabil
mulţi musafiri reacţionari pe care îi da afară în felul acesta. Întîi m-am
simţit jignit, dar apoi am început să rîd: „Şi de-aia sunteţi dumneavoastră
săptămînal optimist?"
Am publicat nuvela îngroşată considerabil în august şi am plecat
să mă odihnesc la Tuşnad, unde Uniunea Scriitorilor avea o vilă. Am găsit acolo
printre alţi scriitori şi o doamnă nu atît foarte bătrînă, cît foarte retrasă
şi foarte absenta. Cine e? am întrebat. Mi s-a răspuns că e Hortensia
Papadat-Bengescu. O însoţea aproape tot timpul Claudia Milian, stăteau de vorbă
amîndouă, dar nu prea mult. Nu mi-era mie atunci gîndul la viaţa celei mai mari
scriitoare române, cu problemele grave care se puneau generaţiei mele. Şi pe
lîngă asta aveam treizeci de ani, şi „scriitorul, deşi se stabilise evident în
Bucureşti, nu se căsătorise încă cu nimeni şi n-avea ştiinţa de a se apropia de
colegii săi ajunşi la capătul unei vieţi şi al unei opere", cum ar putea
scrie în viitor un autor de „tabele cronologice" de vieţi.
N-a stat mult acolo Hortensia Papadat-Bengescu. Nu se simţea bine,
ne-a explicat Claudia Milian. Dacă ar fi murit atunci, gîndul la destinul ei nu
mi-ar fi turburat cu nimic astăzi amintirea acestor efemere întîlniri. Dar am
auzit că a mai trăit cîţiva ani, şi un alt prieten al meu, tot critic, a
vizitat-o într-o iarnă acasă. Locuia în condiţii înspăimîntătoare, şi acest
prieten nu mi-a spus şi mie atunci să mă duc s-o văd şi eu. Mi-a spus mai
tîrziu (cînd era prea tîrziu!), într-o zi cînd marea scriitoare nu mai era pe
această lume ca să ne mai pună nouă, generaţiilor mai tinere (şi, la urma urmei,
şi propriei ei generaţii strălucite), un tăcut şi neluat în seamă de nimeni
semn de întrebare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu