Rinichiul maestrului

Am stat mult și m-am gândit la episodul transplantului de rinichi în care a fost implicat Alexandru Arșinel. M-am uitat atent la pozițiile adoptate de diverse persoane, ONG-uri, etc. Mulți cred că Arșinel a luat un rinichi peste rând, doar pentru că el este Arșinel și nu nea Anton de la sculărie. Alții au spus că marele, uriașul, extraordinarul profesor Lucan din Cluj știe el mai bine ce face și au explicat cum e treaba cu compatibilitatea. Au venit apoi cei care cred că oamenii care așteaptă să apară câte un rinichi ar trebui operați în ordinea vechimii. Alții au spus că nu, nu vechimea contează, ci gravitatea cazului, sau vârsta pacientului. În urma discuțiilor, acuzelor etc, Arșinel a declarat că se simte iarăși foarte rău și s-a dus înapoi în spitalul de la Cluj. Au ieșit apoi actorii (Stela Popescu, Rodica Stamate etc) și i-au adus lui Arșinel elogii care pe mine, unul, m-ar fi făcut să mă simt cam jenat. În sfârșit, au apărut unii care s-au adresat justiției, cerând pedepsirea unui domn care a făcut declarații împotriva imensului, fantasticului profesor Lucan. Scandalul continuă.

Ei bine, părerea mea este una foarte cinică. Anume: este normal că personalitățile, valorile, oamenii publici, cei cu mulți bani, să aibă întâietate în fața celorlalți în toate împrejurările vieții. Așa a fost de când lumea, așa va fi mereu și așa mi se pare în regulă să fie. Știu că pentru părerea asta voi fi scuipat în cap, pălmuit, înjurat, blestemat. Vor fi din cei care vor veni cu argumente zdrobitoare, de tip creștin, umanitar, egalitarist și în câte alte feluri, voi fi întrebat dacă tot așa aș judeca și dacă aș fi eu însumi sau cineva drag în situația de a avea nevoie de un rinichi etc. Îmi asum toate aceste reacții. Să ne închipuim că un șef de stat - să zicem Obama - se îmbolnăvește de rinichi și are nevoie de un transplant ca să nu plece pe lumea cealaltă. Ce-ar vrea oamenii obișnuiți să se întâmple într-o asemenea situație? Vă spun eu: ar vrea ca Obama să se ducă la spital, precum ultimul negru care zace printre dărâmături în Detroit, și să ceară un rinichi. Iar acolo, medicul de specialitate, după ce îl invită pe Obama să ia loc, să-i spună cam așa: „Domnule președinte, din păcate avem o listă extrem de lungă de americani care așteaptă un rinichi. Tot ce pot să fac pentru dumneavoastră este să vă trec în coada acestei liste”. Mie nu mi se pare că asta ar fi o soluție convenabilă pentru americani. Să ne mai închipuim că un mare chimist, cercetător al unor reacții fundamentale, care ar putea să revoluționeze o anumită industrie, are nevoie de un transplant. Cum e mai bine, să între pe o lista lungă de așteptare, sau să fie transplantat imediat, atrăgându-și blestemele celor care așteaptă de ani și ani? Eu zic că varianta a doua e mai bună. La fel spun și când vine vorba de un mare șahist, de un strălucit profesor, de un pianist plin de premii, de un actor foarte iubit etc etc. Toți aceștia, pe care îi voi numi, generic, arșinei, sunt oameni de care întreaga societate are nevoie, pe când nea Anton de la sculărie e un om de care are nevoie un grup restrâns de persoane. Ăsta e mecanismul simplu care funcționează în orice societate. Așadar, cel care ajunge important pentru o țară - indiferent în ce domeniu, are toate motivele să ceară de la acea țară un tratament preferențial. Orice arșinel este perfect îndreptățit să spună, adresându-se țării sale: „draga mea, eu am muncit pentru a ajunge un om de care tu ai nevoie; datorită muncii mele, tu ai câștigat o mulțime de bani, parte din ei, desigur, revenindu-mi și mie; acum, că am o problemă, nu mă trata ca pe nea Anton de la sculărie, de pe urma muncii căruia n-ai câștigat nici măcar a suta-mie parte din cât ai luat de pe urma mea”. Așadar, în opinia mea, orice țară trebuie să-și trateze preferențial arșineii. Pe mine nu mă interesează situațiile de excepție, cum ar fi cea în care, dacă arșinelul este transplantat, cel care a fost amânat pentru el moare a doua zi. Pentru astfel de situații există oameni cu putere de decizie și cu răspundere, care sunt acolo tocmai pentru a rezolva astfel de situații. Marele, neasemuitul profesor Lucan, spre exemplu, înțelege dintr-o privire situația și, dacă există un risc ca pacientul să moară, îl amână pe arșinel. Adică totul până la moartea pacientului. În rest însă, un om care a așteptat doi ani un transplant, mai poate aștepta o lună, până la apariția unui nou donator. Mai ales că nu toată ziua - bună ziua apare câte un arșinel care are nevoie de un rinichi, de un ficat ori de vreun plămân. Restul e ipocrizie.