Vocea din pivniţă-l dădu de gol pe Gelsomino lui Domisol
Gelsomino,
poate că vă mai amintiţi, adormise într-o pivniţă, pe o grămadă de cărbuni. Patul său nu era, într-adevăr, prea din cale-afară de moale, (parcă atunci cînd
eşti tînăr mai faci caz de comoditate!)
căci bucăţile de cărbuni, cu colţurile lor, îi împungeau coastele, dar asta nu-l împiedică
totuşi să viseze.
Taman
în mijlocul visului, băiatul începu să fredoneze. Mulţi oameni au obiceiul să
vorbească prin somn; Gelsomino
îl avea, din păcate, pe acela de a cînta prin somn. Iar cînd se trezea, nu-şi
amintea nimic. Vocea, poate pentru a se răzbuna pe îndelungile tăceri la care
stăpînul o silea în timpul zilei, îi juca astfel de farse (ca să-şi ia şi dînsa
revanşa pentru împrejurările în care Gelsomino o obliga să nu crîncnească).
„Şoapta" lui Gelsomino era
destul de puternică totuşi ca să trezească din somn cam jumătate din locuitorii
oraşului. Zbîrlindu-se mîniaţi, cetăţenii ieşeau pe la ferestre strigînd:
—
Dar
unde-i, domnule, paza de noapte? E posibil să nu se găsească nimeni care să-l facă
să tacă pe chefliul ăsta?
Paznicii
de noapte alergau la rîndu-le în dreapta şi-n stînga, dar nu întîlneau altceva
decît străzi pustii.
Pînă
şi directorul Teatrului Comunal care locuia, hăt, spre marginea oraşului, la
mai bine de zece kilometri de pivniţa unde dormea cîntînd Gelsomino, pînă şi
el se trezi.
„O,
ce voce extraordinară! exclamă directorul. Aşa tenor mai zic şi eu! Dar cine o
fi? Vai, dacă aş putea pune mîna pe el, ce uşor mi-aş umple eu teatrul!
Acest
om ar putea fi salvarea mea."
Trebuie
să se ştie, într-adevăr, că de multă vreme Teatrul Comunal din oraşul
povestirii noastre trecea printr-o criză, ba se afla chiar în pragul
falimentului. În ţara mincinoşilor, cîntăreţii erau neînchipuit de rari, iar
puţinii care se mai găseau, şi-aceea slabi, erau încredinţaţi că e de datoria
lor să cînte fals. Şi iată de ce: dacă se întîmpla să cînte vreunul bine,
publicul îi striga: „Cîine! Lasă-te de lătrat!" Dacă însă cîntăreţii
cîntau rău, din partea spectatorilor auzeau strigîndu-li-se: „Bravo! Minunat!
Bis".
Iar,
în general, cîntăreţii preferau să audă spunîndu-li-se „Bravo", decît
„Lăsaţi-vă de lătrat".
Directorul
teatrului se îmbrăcă în pripă, coborî îri stradă şi o apucă, zor nevoie, spre
centrul oraşului, într-acolo de unde i se părea lui că vine vocea. Nu vă pot
povesti de cîte ori avu impresia că-i gata să dea de urmele vrăjitorului, şi
cît de mult se înşela.
„Trebuie să fie în casa aceasta,
zicea cîteodată, căci, fără îndoială, vocea iese de la fereastra aia de sus”.
După
ceasuri de căutare zadarnică, aproape mort de oboseală şi pe punctul de a lăsa
totul baltă, descoperi, în sfîrşit, pivniţa unde dormea Gelsomino şi vă puteţi
închipui uimirea lui, cînd la lumina slabă a brichetei se lămuri că
nemaipomenita voce ieşea din pieptul unui tinerel adîncit în somn, pe o grămadă
de cărbuni.
„Dacă prin somn, se gîndi
directorul teatrului frecîndu-şi mîinile, cîntă aşa de bine, apoi îmi închipui
cum poate cînta cînd e treaz. Acest om e o mină de aur şi, după toate cîte se
văd, el habar n-are cine e. O să fiu singurul lui stăpîn şi-mi voi aduna o
avere frumuşică de pe spinarea sa".
Îl
trezi deci pe Gelsomino şi se prezentă:
— Sînt maestrul Domisol şi-am bătut zece kilometri pe jos, ca să te
descopăr. Nu există îndoială că tu trebuie şi poţi să cînţi la teatrul meu,
iar asta chiar de mîine seară. Haide, scoală-te, să mergem la mine acasă ca să
facem o repetiţie.
Gelsomino
încercă să refuze. Spuse că-i e somn, dar maestrul Domisol îi făgădui un pat
cît toate zilele, să se
poată desfăta în voie, cît pofteşte. Gelsomino zicea că n-a studiat muzica, dar
maestrul jura că nu era nevoie,
la vocea lui, să cunoască nici măcar notele. De-altminteri, vocea hoinarului se
agăţase de mult de această ocazie.
— Curaj!
Nu
voiai tu oare să devii un cîntăreţ? Chibzuieşte cuminte şi primeşte, poate că
ăsta va fi începutul carierei tale.
Apoi
maestrul Domisol puse capăt convorbirii, apucîndu-l pe
Gelsomino de braţ şi trăgîndu-l aproape
după el cu toată puterea. Îl duse acasă, se aşeză la pian, scoase un acord şi-i
porunci:
— Zii,
cîntă!
— N-ar
fi mai bine să deschideţi ferestrele? întrebă cu sfiiciune Gelsomino.
— Nu,
nu vreau să conturb vecinii.
— Ce
să cînt?
— Orice
vrei: un cîntec din ţara ta.
Gelsomino
începu un cîntec din ţara lui. Se străduia cu multă băgare de seamă să cînte
cu un firişor de voce şi ţinea mereu ochii aţintiţi către geamurile ferestrelor,
care vibrau primejduite, părînd, din clipă în clipă, gata să plesnească.
Dintîi,
geamurile nu se sparseră, dar pe la începutul strofei a doua se făcu ţăndări
lampadarul şi camera directorului de teatru rămase pe întuneric.
— Foarte bine, strigă maestrul Domisol, aprinzînd o luminare.
Magnific! Minunat! Sînt treizeci de ani de cînd în această încăpere cîntă
tenori, dar nici unul n-a reuşit să spargă măcar o ceşcuţă de cafea.
La
începutul celei de a treia strofe, geamurile ferestrelor se prefăcură în ceea
ce Gelsomino se temuse să nu vadă: în ţăndări. Maestrul Domisol părăsi pianul
şi alergă să-l îmbrăţişeze.
— Băiatul meu, striga el, plîngînd de entuziasm. Aceasta e dovada că sunt
pe drumul cel bun. Tu vei fi cel mai mare cîntăret al tuturor timpurilor.
Mulţimea va
scoate roţile automobilului tău, ca să te poarte în triumf.
—Dar
eu n-am automobil, se dezvinovăţi Gelsomino.
— Vei avea zece, vei avea cîte
unul pentru fiecare din zilele anului. Mulţumeşte cerului că l-ai întîlnit pe
maestrul Domisol. Haide, cîntă alt cîntec.
Gelsomino începu să aibă o
oarecare emoţie. Era pentru întîia oară cînd cineva îi aducea laude pentru
felul cum cînta. El nu era trufaş, dar laudele plac tuturora. Cîntă deci un
alt cîntec şi de data aceasta îşi lăsă vocea niţel mai liberă. Numai niţeluş,
pentru ridicat o acută sau două. Dar atîta fu de ajuns ca să işte un cataclism.
Geamurile
de prin vecini se prefăcură în cioburi, unul după altul. Lumea ieşea
înspăimîntată pe la ferestre.
— Cutremur! Ajutor! Ajutor! Se
salvează cine poate!
Şuierînd
sfîşietor, maşinile pompierilor alergau cu sirenele deschise. Străzile se
umplură repede de lume, care se îndrepta speriată spre cîmpiile dinafară, purtîndu-şi
în braţe copiii adormiţi şi împingînd, alandala, cărucioare pline de mobilă.
Maestrul
Domisol nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm.
— Formidabil! Miraculos ! Nemaivăzut!
Îl
sărută de nenumărate ori pe Gelsomino, se repezi să ia un fular, ca să-i apere
gîtul de curenţii de aer, apoi îl aşeză în sufragerie, servindu-i mîncăruri cu care ar fi îndestulat poate zece
şomeri.
— Mănîncă, fiule, mănîncă, îl îndemna. Uită-te la această găină: e
gătită special pentru întărirea notelor înalte. Na, ia această pulpă
de berbec: e deosebit de binevenită ca să catifeleze notele joase. Mănîncă! De
azi înainte eşti oaspele meu. Vei avea camera cea mai frumoasă din casă de la
mine şi-ţi voi capitona în aşa fel pereţii, încît să poţi exersa cît ţi-o fi
cheful, fără să te audă nimeni.
Într-adevăr, Gelsomino ar fi voit
să dea o fugă să-i liniştească pe cetăţenii înspăimîntaţi, sau măcar să telefoneze
pompierilor, ca să-i scutească de atîtea curse şi alergături zadarnice. Dar
maestrul Domisol nu-i dădu încuviinţarea:
— Lasă-te păgubaş, fiule, ca să n-ajungi să plăteşti toate geamurile
sparte acum, cînd n-ai nicio leţcaie! Ca să nu mai spun că există şi
posibilitatea să fii pîrît, să ajungi în puşcărie şi atunci... atunci adio
carieră muzicală.
— Dar dacă voi pricinui cumva
pagube şi teatrului? Domisol izbucni în rîs.
— Teatrele
sunt făcute înadins ca marii cîntăreţi să poată cînta. Sunt voci care se iau la
întrecere cu bombele. Acum du-te şi culcă-te. Eu voi întocmi afişul şi-l voi
trimite, fără zăbavă, spre tipărire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu