Are bunica în etac, chiar lângă
patul ei, un scrin cu trei saltare. Deasupra scrinului e icoana Maicii
Domnului, cu candela mereu aprinsă.
Nepotul n-a văzut-o niciodată pe
bunica umblând la vreun saltar. În schimb, ea singură, cu mâna ei, îngrijeşte
straiul de nuc al scrinului. Îl şterge de colb, îi lustruieşte încuietorile, şi
o dată pe săptămână îi dă luciu proaspăt, frecându-l cu o petică plină de
rumeguş de miez de nucă.
— Bunică, nu vrei să-ţi ajut?
— Bunică, nu mai poţi. Lasă-mă pe
mine.
Bunica îşi îndreaptă trupul, se
uită la nepot, apoi la scrin, îşi scoate ochelarii, închide ochii, şi-şi trece
dosul palmei peste faţă, apăsat, ca ţăranii după ce-au prăşit în arşiţă.
— Ce ţii mata în scrin, bunică?
Nu-i răspunde. Iar începe să-l
lustruiască.
După ce-a isprăvit, se aşază pe
marginea patului.
Scrinul luceşte ca o violină atunci
scoasă din culcuşul ei de catifea şi piele de căprioară. Ar vrea parcă să cânte
lemnul scrinului.
Bunica potriveşte mucul candelii
şi oftează.
*
Bunica face pâine la bucătărie.
Bunicul stă şi tace.
Nepotul stă şi tace.
Azi-noapte a fost senin de ger,
cu un tăiuş de lună nouă. Ferestrele au ars alb, cu scântei. Au scârţâit în
tăcere străvezie paşii — cui? — pe omătul Căii Laptelui.
Ca să nu uite soba că afară-i
ger, etacul a făcut din motan nod alb la picioarele bunicului.
Dar dimineaţa s-a înnourat.
Zborul ciorilor a desfrunzit parc-o pădure de mangal, pe cer, pe brazi şi pe
acoperişuri.
Ş-a început să ningă vechi.
Bunicul şi nepotul se uită pe
fereastră. Nu-i vânt deloc. Trece câte-o cioară cu fustă neagră, râşnind. E
lene. Somn în fiecare fulg.
Bunicul îşi scoate verigheta de
pe deget, o priveşte în lumină, citeşte inscripţia, pune verigheta la loc pe
deget şi iar se uită la fulgi. Dar astăzi mâinile bunicului şi-au pierdut
liniştea lor blajină. Aşteaptă ceva? Caută ceva? Doresc ceva? Bunicul nici nu
citeşte gazeta, nici nu face pasienţă ferită de amestecul bunicei, nici nu
umblă la casa de fier, nici nu dezmiardă blana motanului. Bunicul e şi nu e în
etac la fereastra cu fulgi. Se uită şi vede altceva decât ce vede nepotul. Mâinile
bunicului parcă s-ar hotărî să zboare. Se ridică pe genunchi, pornesc, cad, iar
se ridică.
Bunicul se scoală, se duce la
scrinul bunicei, care luceşte castaniu, şi stă ca în faţa unei uşi închise.
— Ce-i acolo, bunicule?
— Jucăriile ei, cărţile ei,
papucaşii ei, de lână...
„Papucaşii ei de lână"?
Dar bunicii n-au avut decât un
copil, pe tata. Nepotul îşi aduce aminte de Nănoaia, privindu-l pe bunic, şi i
se strânge altfel inima.
— Eu o pieptănam, — spune
bunicul. Avea păr dulce şi mătăsos cum ai mata, drăguţă.
— Cine, bunicule?
— Fata noastră.
— Sora tatei?
— Da, drăguţă. Era mai mare decât
băieţelul. Avea nouă ani. Iarna o duceam la fereastră şi desena cu degetul ei
căsuţe ca la ţară... Mâinile bunicului piaptănă luciul lemnului mort.
Nepotul, care seamănă la păr cu fata
bunicilor, simte că-i o oglindire a celor care nu-s.
Fereastra cu ninsoare e o filă
veche din cartea îngerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu